OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se fac tot mai des auzite in presa voci care acuza critica literara de „demisie“, de renuntare la menirea ei si sint tot mai des invocate consecintele dezastruoase ale acestui fapt: inflatia de carti proaste si inflatia de critici improvizati, mai ales din rindul poetilor, care promoveaza valori false; patrunderea pe piata externa, prin efort managerial propriu, a unor scriitori slabi, ale caror carti distorsioneaza imaginea „fictionala“ romaneasca; manipularea premiilor de catre jurii improvizate si gestionarea gresita sau abuziva a fondurilor US; ignorarea unor scriitori valorosi sau promitatori care fie renunta din lehamite la scris si migreaza spre preocupari in stare sa le permita sa traiasca, fie crapa de foame, nestiuti de nimeni, aici in tara sau aiurea, fie isi iau lumea in cap (mai ales cei tineri); lasarea in voia sortii a cititorilor si a editorilor care se orienteaza prioritar spre cartea vandabila; si, nu in ultimul rind, critica literara e acuzata (in soapta si pe la colturi) ca – totusi – ii sustine si incurajeaza direct pe veleitari prin includerea lor in dictionare, antologii, publicarea in paginile unor reviste sau la edituri prestigioase, premierea lor sau sprijinirea, in diverse moduri, a activitatii lor de manageri pe linie culturala, sau ca promoveaza o scara de valori nepermisiva, extrem de stricta, cu „lista pe masa“. Mai ciudat e ca si unii critici importanti au acuzat, direct sau aluziv, asemenea boli ale vietii literare romanesti, aruncindu-ne in totala confuzie: cine trebuie sa extirpeze boala, daca nu medicul?

Soarta Declaratiei celor 32 de scriitori ieseni, incet-incet impinsa voit spre zona marginala a unui conflict minor, interpersonal, releva si ea, cu asupra de masura, multe dintre ciudateniile vietii literare romanesti la zi.
In fondul ei, Declaratia semnaleaza structurilor de la virful US anomaliile dintr-o filiala, deci boala unei parti a intregului; semnaleaza acapararea puterii – prin prezenta lor in toate forurile de decizie, si cele locale, si cele centrale – de catre un numar restrins de scriitori, care, in plus, si-au facut dintr-o revista a Uniunii un instrument de mentinere abuziva a acestei puteri. (Un amanunt revelator, care se adauga celor enumerate in articolele aparute in Observatorul cultural din ultimul timp: acum doi ani, dorind sa particip la Congresul de la Neptun, un scriitor din conducerea Asociatiei, redactor la Convorbiri literare, mi-a spus ca e cu neputinta, lista participantilor e deja facuta, vor merge numai cei care „pot reflecta in presa manifestarea“ de pe malul marii. Intr-adevar, au mers numai cei de la revistele Convorbiri literare, Cronica – si de la alte publicatii din orasele Moldovei, dar nu despre ele e vorba aici –, cum au mers si inainte, si dupa aceasta discutie, adica in toti anii cit a fost presedinte al US Laurentiu Ulici. Cel putin n-au fost ingrati fata de protectorul lor: au botezat sediul Asociatiei Scriitorilor din Iasi, fara a se consulta cu membrii asociatiei, cu numele lui Laurentiu Ulici. Anul asta merg tot ei la Neptun: ce vor mai boteza cu numele protectorilor lor de azi? Garajul? Pivnita? Nu se cade.)

In articolele publicate in Observatorul cultural, a mai aparut si ideea ca insasi Uniunea, prin unele persoane de la virf, ii crediteaza cu mare larghete pe cei vizati de Declaratia noastra, drept recompensa pentru voturile date la fostele alegeri si cele care vor fi date la viitoarele alegeri. Nimeni din partea Uniunii n-a raspuns acestor acuzatii. Ciinii latra, caravana trece, noi cu drag ii facem din mina! Si, ciudat: desi cu ocazia fostelor alegeri foarte multi scriitori, din Bucuresti sau din tara, au vorbit de manipularea, falsificarea acestora, acum, cind prin protestul nostru incercam punctual sa punem degetul pe (o) rana, nimeni dintre cei din afara Iasiului – sau, in fine, cu vagi exceptii – nu s-a implicat in discutie. O tacere inspaimintatoare de-a dreptul. Dintre publicatii, doar Observatorul cultural s-a aratat receptiv cu adevarat. In alte reviste, conflictul fie a fost vag amintit, fie ignorat cu desavirsire: in Romania literara, nici macar la o revista a presei n-a beneficiat de atentie. De neinteles, doar Observatorul cultural nu e Romania Mare sau cine stie ce alta tribuna a urii. Apoi, nu se simt jigniti criticii care i-au validat pe un Al. Calinescu, Emil Brumaru, Al. Andriescu, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Mihai Ursachi si ceilalti, mai tineri, cind acestora li se neaga total si violent valoarea literara si bunul-simt cultural de catre cei contestati de Declaratie? Nu se simt criticii insisi contestati in autoritatea lor de cei care-i contesta pe validatii lor?
E drept, si cei vizati de Declaratia noastra au fost validati de unii critici, in speta de Laurentiu Ulici si Gh. Grigurcu. Dar nu de valoarea lor de scriitori se ocupa Declaratia si nici de calitatea lor umana, ci de valoarea publicatiilor pe care le administreaza ei si a politicii culturale pe care o promoveaza ei. Nimic de zis, dl Nicolae Manolescu insusi a salutat acum citiva ani buni, printr-un editorial, instalarea echipei actuale de la Convorbiri…, lucru de inteles cind e vorba de un inceput. Sa-si fi pastrat marele critic buna impresie si acum – si atunci inseamna ca noi gresim fundamental –, ori pur si simplu nu citeste nici domnia sa revista, cum n-o citesc nici, dupa propriile spuse, dna Blandiana sau dl Eugen Uricaru? Sau tacerea Romaniei literare tradeaza doar o lehamite totala fata de asemenea conflicte?!

Si aici ajung la o problema care mie mi se pare foarte importanta.
Cred ca nu intimplator multi dintre marii critici nu mai scriu cronici in revistele literare si nu se mai implica in chestiuni de „arbitraj“, de triere, de stabilire a valorii si nonvalorii etc. Si mai cred ca au perfecta dreptate, dintr-o perspectiva strict pragmatica, sa n-o faca. Sa primesti pe o cronica, pentru care pierzi zile intregi, intre 50-100.000 lei e o adevarata insulta. Dar nici publicatiile culturale nu au vreo vina: tirajele sint mici, iar banii din vinzari probabil nu ajung nici pentru plata distributiei. In asemenea situatie, propun ca Uniunea Scriitorilor sa subventioneze cronicile literare de la revistele de prestigiu din Romania. Daca un cronicar cu greutate (de ce nu si cei tineri, care se zbat intr-o mizerie materiala inimaginabila?) va primi, sa zicem, un milion de lei pe o cronica, eu nu cred ca va refuza sa se intoarca la uneltele sale. E singura cale de-a insanatosi climatul literar romanesc, care da impresia unui joc fara nici o regula.
Intrebarea este insa: vrea Uniunea Scriitorilor cu adevarat sa insanatoseasca sus-zisul climat? Sau vrea – cum iarasi vorbeste toata lumea, si tot pe la colturi – sa livreze pe piata Fanusii de miine, care vor patrunde, cu „legitimatii“ in regula si cu ghioaga ghintuita in mina, printre luptatorii cu costume stralucitoare si elegante florete!?