OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Asistam astazi la un vizibil reviriment al rolului universitatilor europene in viata societatii civile. Mai ales in ultimul deceniu, preocuparile pentru redefinirea problematicii academice in contextul unei societati a cunoasterii si a globalizarii informatiei devin tot mai evidente.
Cea de-a XI-a Adunare generala a CRE (Asociatia Universitatilor Europene) a pus in dezbatere rolul public al universitatilor, pledind pentru redobindirea autoritatii stiintifice si morale pe care acestea au avut-o inainte de anii ’70 (mai exact inainte de tulburarile studentesti din 1968 din Franta) ca promotoare ale unor valori academice traditionale si universale, precum spiritul liber si critic, umanismul responsabil, autonomia institutionala s.a.

Nevoia de schimbare se face tot mai mult simtita, mai ales in conditiile in care universitatile sint confruntate cu provocarile prezentului si ale apropiatului mileniu III: dinamica accentuata a pietelor muncii, aparitia rapida a noi diviziuni ale stiintei, crearea societatii informationale, multiplicarea furnizorilor de educatie superioara si cresterea competitiei dintre universitati si diversi agenti din mediul socio-economic sau cultural etc. Expresia cea mai elocventa a acestei nevoi de schimbare este Declaratia de la Bologna (1999), semnata de 29 de tari din Uniunea Europeana, de tarile candidate la aderare si de alte tari europene, declaratie care concretizeaza Magna Charta Universitatum adoptata in 1988 de universitatile europene la Bologna, precum si Declaratia de la Sorbona (1998), si care prevede crearea „spatiului universitar european“, compatibilizarea sistemelor de invatamint din Europa, reorganizarea studiilor universitare in conformitate cu nevoile pietei si cu standarde compatibile de calificare, introducerea sistemului creditelor transferabile (ECTS), crearea unei dimensiuni europene a calitatii educatiei, eliminarea obstacolelor din calea liberei mobilitati a studentilor, a cadrelor didactice si a cercetatorilor.

In Europa centrala si de est nevoia de restructurare a sistemului de invatamint universitar, de racordare la standardele europene ale domeniului este acuta, cu atit mai mult in Romania unde, din pacate, pina in 1997 singurele „masuri de reforma“ s-au limitat la efectuarea unor imprumuturi externe si la consacrarea autonomiei didactice a universitatilor, in absenta oricaror evaluari reale ale performantelor. Perpetuarea criteriilor cantitative (sporirea numarului de universitati, facultati, ore de predare etc.) in dauna calitatii, masurile populiste, refuzul in anii 1991-1994 a evaluatorilor internationali pentru universitati, nedepasirea mentalitatii etatiste in conceperea unui management academic performant – iata numai citeva dintre elementele care reclama urgenta unor masuri de reforma structurala, in paralel cu reforma mentalitatilor.
Multi dintre cei care sint parte activa a comunitatii academice din Romania (cadre didactice, studenti) traiesc astazi un sentiment mai mult sau mai putin definit de insatisfactie in legatura cu natura si ritmul schimbarilor structurale ale invatamintului superior. Cauzele acestei stari de spirit sint, dupa parerea mea, dincolo de determinarile economice obiective, lipsa comunicarii si a informarii adecvate, pe de o parte, si lipsa individuala de initiativa si de implicare in proiecte concrete.

Se simte, cred, nevoia unei dezbateri mai largi in interiorul comunitatii academice a masurilor de reforma care s-au luat in ultimii doi-trei ani si a efectelor lor concrete. Ministerul Educatiei Nationale a initiat intre 1998-2000 o serie importanta de reforme care vizeaza diverse paliere ale sistemului universitar de invatamint. In 1998, resursele extrabugetare au trecut complet in autonomia universitatilor, ca si administrarea caminelor si a cantinelor. Legea invatamintului (1999) prevede finantarea globala (per capita), asigurind autonomia financiara a universitatilor care vor trebui sa evolueze spre realizarea unei stricte „accountability“. Deciziile de baza (stabilirea efectivului de locuri la admitere, ca si modalitatile acesteia, folosirea resurselor extrabugetare, stabilirea salariilor personalului didactic pe baza performantelor individuale, prin aplicarea „plajelor de salarizare“ incepind cu anul 2000) au trecut in autonomia universitara. Investitiile universitare (finantarea complementara) se fac, incepind cu anul 2000, pe baza competitiei proiectelor. In primavara acestui an, au fost supuse acreditarii institutionale in Senat un numar de 20 de universitati private performante, creindu-se conditiile integrarii acestora in sistemul national de invatamint.

In 1999 s-au reorganizat specializarile academice pe triunghiuri largi, pe domenii de specializare, s-a reglementat prin lege organizarea studiilor postuniversitare, a debutat aplicarea sistemului de credite transferabile (ECTS), s-a creat reteaua nationala a colegiilor universitare. Ministerul Educatiei Nationale a cerut insistent universitatilor sa concentreze si sa modernizeze curriculum-ul, sa mareasca astfel timpul de studiu individual alocat studentilor, sa compatibilizeze curriculum-ul prin introducerea unor specializari existente in nomenclatorul UE, facilitind curriculum-ul prin introducerea unor specializari existente in nomenclatorul UE, facilitind astfel accesul studentilor straini in universitati romanesti. De asemenea se impune in cel mai scurt timp restructurarea sistemului de invatamint universitar dupa formula europeana 3 (bachlor)+ 2 (master)+4 (doctorat) respectiv 4+1+4 in cazul invatamintului tehnic. Echivalarea diplomelor se face in baza reglementarilor Conferintei de la Lisabona (1997) prin intermediul Centrului National pentru Recunoasterea si Echivalarea Diplomelor (1998), organism omolog celor existente in UE. S-a marit compatibilitatea titlurilor academice prin adoptarea in anul 2000 a Diplomei suplimentare (Diploma Supplement), document aditional prin care sint descrise elemente referitoare la continutul si natura examenelor universitare promovate.

Bursele de studiu si de cercetare in strainatate se decid de catre un oficiu national autonom, infiintat in 1998. In primavara anului 2000 ministrul educatiei nationale a facut reglementari in vederea asigurarii liberei mobilitati a studentilor si a cadrelor didactice si s-a cerut universitatilor sa constituie cu deplina transparenta un fond special destinat acestui scop. Din 1998 s-a conceput un program al relansarii reale a cercetarii stiintifice romanesti, prin constituirea centrelor de excelenta (aflate in proces de evaluare si acreditare de catre CNCSIS, care s-a intrunit recent in cea de-a doua Conferinta Nationala dedicata cercetarii stiintifice si invatamintului superior), prin acordarea burselor de excelenta pentru studenti. Este, de asemenea, de mentionat initiativa unui grup de cercetatori si cadre didactice de elita din domeniul stiintelor exacte de a infiinta un institut de inalte studii dupa modelul Scolii Normale Superioare din Franta, proiect care se bucura de aprecierea Presedintelui Romaniei, domnul Emil Constantinescu, si care a facut deja obiectul unei discutii substantiale intre ministrul educatiei nationale si grupul de initiativa in vederea acreditarii. Ar fi regretabil daca din cauza unor proceduri birocratice trenante transformarea in realitate a acestui proiect ar fi intirziata.

N-as putea incheia acest tablou inevitabil incomplet al reformei invatamintului universitar romanesc, fara a mentiona doua evenimente majore de pe agenda domeniului educational al acestui an: desfasurarea la Bucuresti in luna mai a Sesiunii Consiliului Consultativ al UNESCO-CEPES si a Comitetului European pentru aplicarea recomandarilor Conferintei Mondiale a Invatamintului Superior, iar in luna iunie a celei de-a IV-a Conferinte a Ministrilor Europeni ai Educatiei, a carei organizare s-a bucurat de aprecierea superlativa a doamnei Viviane Reding, Comisar European pentru Educatie si Cultura.
Cu siguranta, bilantul schimbarilor initiate in sistemul romanesc de invatamint da masura unui dinamism accentuat si salutar. Desigur, nu avem in fata tabloul ideal, ci o multitudine de provocari la reflectie si la actiune. Am insa convingerea ca ne gasim intr-un moment important de reasezare valorica, in care intreaga comunitate academica ar putea deveni un factor decisiv al schimbarii benefice nu numai in spatiul universitatii, ci si dincolo de zidurile ei.