OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lui Andrei Bodiu, unul dintre poetii de prim-plan ai postmodernitatii romanesti, munca la universitate i-a facut bine: l-a stimulat, daca nu chiar l-a obligat sa se diversifice.

Pina in 1989 publicase doar versuri. Dupa caderea regimului comunist, in 1990, participa la fondarea filologiei de la Brasov, astfel incit, la cursuri si seminare, devine – asa-zicind – critic si istoric literar practicant. Pe de alta parte, grupul de tineri scriitori din care face parte fondeaza revista Interval, in care semneaza cu totii articole si eseuri. Se inscrie la doctorat si lucreaza la o teza despre poezia recenta. Roadele acestei noi profesionalizari „metaliterare“ nu vor intirzia sa apara. Incepind din anul 2000, publica un sir respectabil de volume de gen: Directia optzeci in poezia romana (teza), o micromonografie Mircea Cartarescu, o reinterpretare tematista a prozei pasoptiste, un studiu despre Cosbuc. Intre timp, invitat sa colaboreze la saptaminalul bucurestean Observator cultural, scrie sistematic cronici de poezie, impunindu-se ca unul dintre cei mai seriosi analisti actuali ai genului. Cind publica versuri (dupa doua volume in 1994 si 1995, revine in 2000 cu Scene pe viata si pe moarte), nu se abate de la formula initiala a decupajelor simple, asumat-„naive“, de realitate cotidiana, personaje si situatii fixate in notatii scurte, ironice, sarcastice, adeseori cu impresionante sugestii de profunzime. Dincolo de text, chipul poetului a ajuns – insa – sa fie dublat de cel al criticului si eseistului.

Etapa urmatoare e proza. De neoprit, autorul nostru isi continua expansiunea si produce acest roman-surpriza. Isi exersase la un moment dat abilitatile narative in jurnalul calatoriei pe care a facut-o de-a lungul si de-a latul Europei, intr-un tren plin cu scriitori, in cadrul unui proiect german (Jurnalexpress Europa 2000, 2001). Se remarca imediat acuitatea observatiei si scriitura incisiva, in ritm rapid. Mai demult, in prima parte a anilor ’90, participase si la scrierea unui policier colectiv parodic. Cariera universitara n-a jucat nici un rol in atare exercitii, dar… vine la rind ideea cartii de fata: un roman care se petrece chiar in universitate, la Brasov. Si – prin extensie – in jurul institutiei, in intregul oras, in Romania actuala. Punctul de pornire – sau „sursa de inspiratie“ – e limpede ca lumina zilei: cartea n-ar fi fost scrisa daca Andrei Bodiu n-ar fi facut cariera didactica. Exploatati mai intii pe latura critica si istorico-literara, in limbaje specializate, anii de catedra ii ofera acum o materie bogata ca experienta de viata.
Proza – asadar – „de inspiratie autobiografica“: autorul scrie ce-a trait! Doar viata fiecaruia dintre noi e un roman, nu-i asa?! De la un punct incolo, cititorul isi da seama ca textul „reflecta“ destul de fidel realitatea.

Se fac – de pilda – frecvente referiri la liderii politici ai tarii, sub nume usor de „decriptat“, ca-ntr-un roman „cu cheie“: naratiunea petrecindu-se in ultimii ani, pina la inceputul lui 2004, presedinte e Ilisescu (in loc de Ion Iliescu), succesor al lui Costinescu (Emil Constantinescu), iar rivalul lor nationalist e Achim Cotor (Corneliu Vadim Tudor); prim-ministru – Aurel Tanase (Adrian Nastase); primar al Clujului – Prunar (Gheorghe Funar). Numele sint stilcite foarte putin, cit sa fie si recognoscibile, si comice. In pagina sint captate o multime de detalii din istoria noastra recenta, din viata cotidiana a perioadei, senzatia fiind peste tot de transcriere rapida, aproape neprelucrata. In portretistica din mediul universitar intra – probabil – mai multa fictiune. Galeria e variata, ilustrind o tipologie larga, schitata fara complezente. Dimpotriva, tusele sint acide, batind catre satira si caricatura. Totusi, autorul nu e „rau“ pina la capat cu nici unul dintre „eroii“ sai. Paginile au un umor sec, dar umor, nu sarcasm, nu cinism. Ca insider, cronicarul vietii universitare ii descrie „universul“ deopotriva cu exigenta si cu intelegere.

intirziind inca o clipa asupra acestei descrieri strict „mimetice“ a cartii (in sens aristotelic), e de remarcat aspectul – similar celui din poezie – de simplitate a notatiei. Propozitiile, scurte, evita complicatiile stilistice, au o spontaneitate rezultata din „oglindirea“ vietii: romanul nu face altceva decit sa urmareasca traseele personajelor de acasa la facultate, de la decanat la rectorat, de la camin la cafeneaua cu acces la Internet s.a.m.d. Alteori dicteaza, vag-„proustian“, memoria, furnizoare a unor scene tot recente, din ultimii ani, evocate pe principiul declansator al gustului de „madlena“. Psihologismul e – insa – continut, amintirile sint concise, „comportamentiste“. Lipseste „analiza“, ca si problematizarea, dezvoltarile speculative, „eseismul“. Naratiunea isi mentine d’a capo al fine aspectul ingenuu, fie ca e atribuita direct protagonistului, la persoana intii, fie ca trece la a treia (dar nu omniscienta, Bancescu raminind pe post de personaj-„reflector“ al actiunii).

Cel mai frapant lucru care contrazice diagnosticul spontaneitatii e abundenta referintelor culturale. Replicile dascalimii si ale studentimii sint impanate cu nume si titluri literare, muzicale, cinematografice, cu citate, aluzii, parafraze. Prima explicatie a acestei sarabande livresti e mediul filologic, in care atare jocuri tin de codul profesional: cind lectura iti este meserie, pomenesti scriitori si carti la fel de firesc cum respiri. Dar mai e si altceva: un sens „intertextual“ mai general, pe care va trebui sa-l cautam nu in materia epica a romanului, ci la nivelul conceptiei, al constructiei, al autorului, adica. Fiindca simplitatea, caracterul improvizatoric, transcrierea directa sint – evident – aparente. Ca si poetul Bodiu, prozatorul omonim isi disimuleaza dexteritatea de scriitor care a optat in buna cunostinta de cauza pentru retoricile „autenticitatii“, si anume in varianta notatiilor „sarace“ („poveriste“). De fapt, firele povestii sint rasucite cu mare atentie, cu alternante savante de planuri narative, de secvente prezente si flash-uri retrospective. Pe nesimtite, acumularea de banalitati cotidiene conduce la momente de intensitate emotionala surprinzatoare, cu atit mai tusante. Cu alte cuvinte, autorul isi construieste cartea ca orice postmodern care se respecta, calculindu-si expert efectele.

Referinta culturala cheie e David Lodge, pe care aflam undeva ca Liviu Tudose il citeste: sintem in zona aceleiasi retete de literatura „academica“, in care mediul universitar devine o oglinda a lumii; a aceleiasi scriituri multistratificate, care absoarbe procedee sofisticate intr-un stil cursiv, placut, accesibil, cu ironie si umor cit cuprinde.
Pina la urma, in roman se va contura o imagine extraordinar de bogata, de savuroasa si – pe de alta parte – impresionanta a Romaniei contemporane, a „tranzitiei“ postcomuniste. Spuneam ca in text sint captate o multime de amanunte „din viata“, din realitatea acestor ani. Fiecare personaj are micile lui istorii, rude, cunostinte, vecini, la rindul lor cu povesti „ale tranzitiei“: tineri si batrini, ajunsi sau amariti, profitori plini de ei si pensionari tristi, securisti transformati in afaceristi prosperi si oameni cumsecade dar saraci, tortionari si victime, parinti si copii, bunici, logodnici, miri, o veritabila comedie umana, foarte hazlie la nivel comportamental si de limbaj, dar crincena in fond.

Fara sa mai inmultesc exemplele (se pot da nenumarate), e de-ajuns sa o amintesc pe studenta Alina Popovici („studenta Alina“ din poemul omonim?! – vezi Scene pe viata si pe moarte), neresemnata la ideea ca o va inghiti viata terna de profesoara, cine stie unde prin tara, tintind mereu mai sus, deocamdata la o slujba de secretara la filiala unei firme de telefonie mobila (cu un pret: devine amanta sefuletului local, fost – fireste! – securist), dar mereu cu gindul la emigrare („Plec. Sigur plec“), visul ei utopic fiind Australia sau Noua Zeelanda, o insula in Pacific... Tabloul de ansamblu ne pune in fata – reiau termenul – o oglinda in care as spune ca se reflecta iesirea grabita, haotica, tulbure a Romaniei din marea drama postbelica a regimului comunist. Titlul cartii, Bulevardul Eroilor, adresa la care se gaseste in Brasov corpul T al Universitatii, in care functioneaza filologia, asezat in frontispiciu ca antifraza ironica, are si partea lui de adevar: asa cum sint, personajele lui Bodiu si ale lumii noastre chiar sint „eroii“ sau urmasii nevinovati ai acestei istorii nenorocite, pe care autorul ne indeamna s-o lasam in urma cu un zimbet amar.

Viziunea lui are aceasta calitate: intr-o atmosfera inca inclinata spre negativism, spre evaluarile sumbre („romanii sint...“, „Romania este...“), viermuiala deloc senina din carte duce efectiv catre ceva, catre un liman. Mesaj amestecat, trist, insa esentialmente optimist, pe care-l vedem transparent intr-o scena scurta, memorabila: in tren, Mircea Banceu si sotia lui, Mara, sint spectatorii unei femei intre doua virste care le tine un discurs indignat despre ce se intimpla in tara: totul e rau, era mai bine „inainte“, pe vremea lui Ceausescu, despre care are amintiri „duioase“. Doar ca pe parcurs auditorii afla ca femeii si familiei ei le merge foarte bine si acum, mai bine decit „inainte“, cind oricum se descurcau frumusel, ceea ce n-o impiedica sa blesteme: „Lua-o-ar naiba de democratie, cu tapu’ si cu taranistii!“. Apoi Mircea si Mara ramin singuri in compartiment si cel dintii, narator in exercitiul functiunii, noteaza, simplu, sec: „«Ce bine ca l-au impuscat pe Ceausescu!», a spus Mara si m-a prins de mina“...

(Postfata la romanul lui Andrei Bodiu Bulevardul Eroilor, Editura Paralela 45, 2004)

P.S. In textul meu din Observator cultural Nr. 248, consacrat cartii de debut a lui Dan Gulea, mentionam o serie de nume de tineri critici si eseisti promitatori. Intre ei, pe Iulian Baicus, despre care scriam ca „s-a retras intr-o tacere – probabil – temporara“ si ca „inca nu si-a dat la tipar teza de doctorat“. Drept urmare, autorul imi semnaleaza intr-un mesaj electronic aparitia lucrarii sale la Editura Universitatii din Bucuresti, in 2002 (ca si, de curind, in acelasi loc, a unei monografii). Rectific, deci, cu parerea de rau ca, doi ani dupa publicarea tezei, n-am intilnit nici o referire la ea, nici o semnalare in presa…