OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ceea ce afirma Mircea Martin în cunoscutul său volum Singura critică din 1986, anume că operele moderne îşi conţin, de regulă, critica, e un nucleu teoretic ce iradiază şi asupra propriilor sale scrieri.

Există o componentă a discursului lui Mircea Martin ce-şi conţine critica. Şi asta nu doar pentru că genul practicat este prevăzut de la natură cu reguli de utilizare, ci, mai ales, pentru că, demersul lui Mircea Martin este unul al clarificării conceptuale continue. Iar clarificarea, spre a se dovedi justă, validă, presupune şi o regîndire a raporturilor dintre instanţa care observă un anumit domeniu şi obiectul observat. Astfel, devine necesar ca acela ce emite judecăţi de valoare să se situeze simultan înlăuntrul, dar şi în afara obiectului, prin experimentarea unei distanţări ce stimulează generalitatea. Iar această dublă situare se regăseşte într-un raport de reciprocă determinare cu ceea ce Mircea Martin consideră a fi dicţiunea ideilor. Reeditarea, după 30 de ani, a volumului intitulat astfel este o dovadă a valabilităţii şi a pregnanţei unuia dintre cele mai performative concepte din critica românească postbelică.

La un prim nivel al clarificării progresive şi continue întreprinse, dicţiunea ar fi modul de construire şi de formulare a ideilor prin care acestea pot deveni recognoscibile şi inconfundabile. Definiţia, corectă fără rest, este verificată la mai multe paliere de profunzime, prin discutarea contextelor, de multe ori contradictorii, în care evoluează însăşi ideea de construire şi de formulare. Astfel, Mircea Martin apreciază că despărţirea conţinutului de formă a constituit mereu „un tic al gîndirii comune“, cauzat în mare măsură şi de faptul că s-a pierdut din vedere existenţa unui stil al ideii: „proclamînd – cu o modestie care nu e decît comoditate şi suficienţă – statutul de aservire a criticii faţă de literatură, ei (unii critici, n.m.) îl înţeleg mai ales ca pe o despovărare de orice scrupul stilistic“. Prin confundarea stilului cu artizanalul, cu expresia metaforizantă (mai ales în exces), se fac uitate şi alte determinante de ordin stilistic, printre care onestitatea, consecvenţa, curajul opiniei, siguranţa gustului, acuitatea intuiţiei, profunzimea ideilor, toate acestea fiind mărci de prim rang ale oricărui demers critic valid şi responsabil. Ineficienţa expresiei conduce inevitabil la recăderea în virtualitate a unor idei, în ciuda potenţialităţii acestora. Se afirmă fără echivoc: „în asemenea cazuri, descoperirea ei (a ideii, n.m.) de către un eventual exeget e sinonimă cu o atribuire, iar reformularea pregnantă, cu un gest de (cel puţin) coautor. Destul spre a ne face să credem că nu există gîndire strălucită în expresie mediocră“.

Non idem est, si duo dicunt idem

Clarificarea conceptului de dicţiune implică şi rediscutarea unor aspecte ce ţin de modul particular în care au fost înţelese la noi doctrinele moderne ale autenticităţii, cele responsabile într-o anumită măsură pentru proliferarea discreditării şi ridiculizării efortului stilistic. Se înţelege, aşadar, că a fi autentic în critică nu înseamnă automat a-ţi privilegia ideile în raport cu expresia, deoarece, performanţele discursului depind de unitatea inextricabilă dintre ce şi cum, ca întrebări la fel de importante. Dacă se schimbă forma enunţului, se modifică şi sensul acestuia. Cu alte cuvinte, nu este acelaşi lucru cînd doi spun acelaşi lucru.

Mircea Martin este convins că nu există două critici, una „cu stil“ şi alta „fără stil“, ci doar o singură critică, „a cărei autenticitate se măsoară după criterii specifice“, iar stilul ei implicit, departe de a fi un instrument sau un adaos decorativ, este „o prezenţă în profunzime“.

Posibilităţile noastre de a fi

Critica nu poate fi exterioară artei pentru că îndeplineşte sau tinde să îndeplinească exigenţa unei anumite unităţi dintre idee şi expresie, în încercarea ei continuă de a aproxima cît mai bine obiectul: „critica este artistică nu numai cînd evocă universul unui poem sau al unui roman, ci şi atunci cînd recompune o arhitectură de idei. O idee se poate formula în fel şi chip, dar reformularea nu rămîne fără consecinţe. Cine are idei ştie cît de importante sînt modul şi locul sau momentul în care acestea sînt lansate. Nu e o problemă de cizelare izolată, ci una de închegare şi ridicare, de echilibrare şi fixare“. Am adăuga, o teorie propune reconfigurarea unei arhitecturi de idei, arhitectura şi ideile diferenţiindu-se prin variabilitatea contextelor şi a orizonturilor de aşteptare. Criticul trebuie să cunoască, să intuiască spectrul de variaţie a acestor contexte şi orizonturi de aşteptare. Doar aşa poate să refacă o coerenţă acolo unde aparent nu mai e nici una. Coerenţă pare să nu mai fie, pentru că elementele ce ar trebui să se afle-n unitate s-au distanţat asemenea unor plăci tectonice şi au migrat în direcţii diametral opuse, deşi continuă să împărtăşească aceeaşi natură. Aşadar, la adevăr şi la coerenţă se ajunge prin dicţiunea ideilor, nu prin retorica lor, pentru că „dicţiunea implică organicitatea şi (…) trăirea: cum se nasc în noi, cum vin spre noi, cum cad în noi anumite idei, cum le răspicăm mai departe şi cum le construim nu ca pe un obiect depărtat şi străin, dar ca pe o ipostază existenţială proprie, ca pe o posibilitate a noastră de a fi“. Prin aceste cuvinte, Mircea Martin fixează un concept şi-i oferă şansa de a putea fi verificat în funcţie de un număr practic infinit de contexte. Cam cîte opere literare sau critice există, atîtea contexte există. Cam cîte individualităţi ce scanează spectrul cunoaşterii există, atîtea contexte pot fi identificate. Rămîne ca principiul adecvării să sorteze şi să ordoneze. Totuşi, criticul alege să-şi pună el însuşi la încercare conceptul, discutînd cîteva opere şi cîţiva autori pe care-i consideră potriviţi şi ilustrativi pentru demersul său general. Capitolul iniţial, „Din nou despre dicţiunea ideilor sau despre natural, artificial şi autentic – în scris şi în viaţă“, precum şi cel final, „Dicţiunea ideilor, un manifest în loc de prefaţă“, cărora li se adaugă cele „Cîteva cuvinte introductive“ ale ediţiei întîi, formează împreună rama teoretică a cărţii şi, în logica articolului de faţă, reprezintă încercarea autorului de a se situa în afara obiectului de investigat. Că o astfel de situare pură nu e posibilă este adevărat. Dar a experimenta distanţarea aduce, cu siguranţă, beneficii de cunoaştere substanţiale. La teorie se ajunge prin generalizare, iar generalizarea poate fi şi rodul unei distanţări, fie ea una premeditat experimentală. Capitolele „Contradicţia lui Valéry“, „Dincolo de adevărul pozitivist (Marcel Raymond)“, „Simetria revelată a ideilor sau Tudor Vianu despre filosofie şi poezie“, „Benjamin Fondane în faţa Revoluţiei“, „Între analogie şi omologie (G. Călinescu şi Roland Barthes)“, „Carlos Bousoño şi legile poeziei“, „Între ce şi cum: Jaap Lintvelt şi «punctul de vedere în roman» şi „Matei Călinescu şi feţele modernităţii“ (am transcris titlurile pentru a pune în evidenţă diversitatea tematică) sînt tot atîtea lecturi ale conceptului de dicţiune a ideilor, cîte interpretări ale operelor se realizează prin grila conceptuală dată. Lui Valéry îi restabileşte natura în chiar contradicţiile interne ale gîndirii acestuia, reuşind să transforme un aparent neajuns într-o trăsătură determinant sistemică: „a susţine puncte de vedere diferite, contrare înseamnă să devii un martor al schimbării, înseamnă să laşi să se verifice prin tine contradicţia veşnică a lucrurilor, instabilitatea lor“. În ceea ce-l priveşte pe Marcel Raymond, Mircea Martin află în interiorul operei acestuia cauzele pentru care reputatul critic elveţian a rămas în conştiinţa generală drept omul unei singure cărţi. Paginile despre Tudor Vianu par uneori autoreferenţiale datorită numeroaselor puncte comune existente între ilustrul cărturar şi exegetul său. Pe Benjamin Fondane îl află într-un segment mai puţin frecventat al operei acestuia, anume, în scrierile politice, iar pe G. Călinescu îl pune în valoare din perspectiva unei critici pe care acesta a respins-o. Scriind despre poetul Carlos Bousoño şi despre preocupările teoretice ale acestuia, criticul român propune subtile consideraţii de psihologie a creaţiei şi de poetică a receptării. Mircea Martin teoretizează prin ricoşeu şi atunci cînd îi interpretează pe Jaap Lintvelt sau pe Matei Călinescu.

O relaţie de autosimilaritate

După cum am afirmat la început, există o componentă a discursului lui Mircea Martin ce-şi conţine propria critică, în sensul clarificării conceptuale continue. Situarea înlăuntrul şi în afara obiectului produce o serie de „identificări“ aflate într-o relaţie de autosimilaritate (ca să preiau un cuvînt din terminologia ofertantă a fractalilor) între ceea ce vine dinspre universul consensual sau contradictoriu al operelor şi posibilităţile noastre de a fi.