OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Atletul Matthew Barney, nascut in 1967 la San Francisco, a devenit, de la selectia pentru documenta 9 de la Kassel, din 1992, unul dintre cei mai uluitori „ingineri“ ai productiei de imagini artistice contemporane. Fost manechin si fotbalist, in curind tata al copilului cintaretei islandeze Björk, la fel de extra-terestra in aparitiile sale filmate, Barney se ocupa de peste zece ani cu transmutarea macabrului in feeric. Fundamental, el se considera sculptor. Dar artistul scrie si regizeaza in primul rind naratiuni video, finantate initial si apoi autofinantate, prin vinzarea efectelor vizuale precedente, de catre influenta galerista newyorkeza Barbara Goldstone. Este nevoie de cite o poveste arborescenta, permutabila si insolita pentru ca prolificul sau repertoriu de forme sa sublinieze, sa gliseze, sa „polimerizeze“, la propriu si la figurat, toata tranzitivitatea materialului predilect: plasticul, ametitoarea etalare a noului regn al petrolului purificat si hiperductil. Iata o mostra de etichetare muzeala a unei sculpturi semnate – in deplinatatea termenului franco-roman – „de plasticianul“ Matthew Barney: ribbon, pyrex, polyester, plastic prosthetic sau acrilic, geluri de silicon, astroturf, perle de vinyl, tapioca, vaselina refrigerata, plastic pentru proteze chirurgicale si, mai cu seama, plastic autolubrifiant. Materic vorbind, artistul american se situeaza la sursa sigura a proteiformului, prin apelul la industria „hollywoodiana“ a recuzitei horror – bioforma a plasticului supermaleabil.

Cu acest cap de afis Matthew Barney a luat cu asalt inca o data Europa, dupa precedentele si partialele sale etalari de la Fundatia Cartier – Paris, Tate – Londra, Muzeul Boijmans – Rotterdam, Bordeaux, Berna, Frankfurt, Viena si Basel. Ciclul Cremaster, la care a lucrat din 1994, a fost prezentat la Muzeul Ludwig din Köln, din iunie pina in septembrie anul trecut. S-a putut vedea acolo integrala filmelor, insumind sase ore si jumatate de proiectie, si desfasurarea scenografica a instalatiilor, desenelor, marilor fotografii, dupa cele mai bune reguli ale „site-specific“-ului, eleganta strategie a generatiei nomade de artisti. Evenimentul de la Köln, caruia i s-au alocat 2000 mp, a tinut talgerul superproductiei onirice fata de bratul cel incordat spre realitatile planetare ale socialului, reprezentat de documenta 11, de la Kassel, din exact aceeasi perioada de timp.

Incepind cu afisul, iritant ca o plaga camforizata, desfasurarea de la Köln m-a rascolit, m-a fascinat, indiscutabil, ca articulare estetica a tenebrosului, si mi-a developat brusc retardarile fata de megaparametrii productiei artistice cind se tenteaza, din nou, si in zilele noastre, opera – de arta – totala. Deja avertizata si avertizind in preajma mea (Bucurestiul prietenilor artisti) despre poliformismul oniric in poliester al lui Barney, il reintilnesc la Paris, in octombrie, la Muzeul de Arta Moderna la nici trei saptamini de la inchiderea expozitiei de la Köln. Devine provocant de enigmatica chiar tehnica turneului unui asemenea dispozitiv care merita, nu-i asa, un film documentar: Making Cremaster anyway in Europe. In cu totul alt circuit, „ARC“, dupa cum ii arata si numele, Muzeul de Arta Moderna al orasului Paris il declara pe sculptorul „lumii de dincolo“ evenimentul expozitional al anului.
Chiar si o supervedeta ca Matthew Barney are, teoretic vorbind, parteneri de drum. Exista si alti artisti, precum Mike Kelly, David Hammos, Jana Steibak ori Robert Gober, ale caror opere propun o luare de pozitie strict personala fata de datele existentei contemporane, redefinindu-i rind pe rind palierele sociale, istorice, etnice, culturale. Prin citat, provocari, joc de simulari, artistul se angajeaza intr-un discurs totalizant care rupe norma, transgreseaza cenzurile si, in final, evita reificarea, banalizarea.

Cind Barney initia, in 1994, proiectul ambitios de astazi, cu Cremaster 4, artistul avea la activ citeva performante in care experimentase limitele propriului corp. Pentru ca muschiul care controleaza contractia testiculelor, cremaster, dupa numele anatomistului care l-a studiat, ar fi singurul pe care un atlet nu si-l poate lucra si pentru semnificatia de protectie, caci la frig sau spaima acest muschi retrage perechea de organe, Barney l-a ales drept titlu. Artistul pune in scena corpul uman cu potentialul sau de raspuns la stimuli, cu pulsiunile si limitele sale. Ciclul filmelor, realizate de sarite: 4, 1, 5, 2 si ultimul, 3, prezentat prima oara la Köln, in vara lui 2002, film care dureaza 182 minute, urmareste un ansamblu de procese de transformare biologica, psihologica si… geologica. Daca Cremaster 1 reprezinta faza ascendenta a unui model biologic de diferentiere sexuala, Cremaster 5 vizualizeaza faza lui descendenta. Una dintre preocuparile anterioare din creatia artistului, transsexualismul, este aici urmarit ab origine, in primele sase saptamini de diferentiere embrionara. Filmul in cinci mari capitole se complica pe parcurs cu referinte autobiografice, cu decupaje istoriste si extrapolari ale personajelor. Fiecare episod are cite doua debuturi, doua finaluri si nenumarate puncte de sutura intre ele.

Mai mult decit utopia romantica a operei de arta totale, Matthew Barney debarca dinspre New York cu „le surréalisme accompli“, cu intruparea unui delir sistematizat. Practica sa artistica „stimuleaza“ toate posibilele suporturi: filmele se vizioneaza separat, in sali obscure, dar se reiau si pe monitoare, in expunerea propriu-zisa, integrate instalatiilor. Acelasi imaginar este fragmentat, „cracat“, in termeni de industria petrolului, in zeci de sculpturi, vestigii tacute ale ametitoarelor istorii de pe ecran, fotografii si desene. Complicate obiecte descendente din fantasmele lui Bosch sau Blake, realizate ultrasofisticat in tehnologia plasticurilor, stau alaturi de bolizi de curse sectionati (Cremaster 4) si de porumbei rotati, tinuti vii intr-o alveola-diorama, cu fotografii ale nefericitei regine maghiare, din Cremaster 5.
Imposibil de repovestit linear vreuna dintre naratiile filmelor. Doar localizarea lor spatiala, devenita treptat foarte importanta pentru artist, separa in memoria receptorului conglomeratul Cremaster. Primul film, mai apasat autobiografic, se petrece pe un teren de fotbal cu gazon artificial albastru, in tinutul copilariei sale, Idaho. Parodiind music-hall-urile kitsch americane si aliniamentele de corpuri din filmele de propaganda nazista ale lui Leni Riefenstahl, un corp de dansatoare descriu prin dispunerea lor in spatiu sistemul reproducator uman, stilizat in emblema personala a lui Barney, „Field Emblem“, o eclipsa verticala traversata de o bara. Doua dirijabile care sint impiedicate sa coboare de catre o blonda starleta reprezinta echilibrul instabil al nondiferentierii gonadice.

Cremaster 2, un fel de western gotic, propune doua istorii care se deruleaza in paralel: condamnarea la moarte a lui Gary Gilmore pentru uciderea unui mormon dintr-o benzinarie, in anii ’70, si viata unui stramos al ucigasului, magicianul ungur Hudini, celebru la Expozitia universala din Chicago, din 1893, pentru numerele sale de metamorfoza. Filmul si fotografiile panorameaza extraordinar imagini cu ghetarii din British Columbia si de pe lacul sarat Bonneville, unde criminalul este pedepsit ritualic intr-un rodeo, pe o arena de sare. Parabolele ascunse sub tensionatele secvente vizeaza organizarea celulara si reproducerea sociala a albinelor, rapel la insemnul mormonilor, stupul.
Cremaster 3 focalizeaza intrigile asupra vointei de putere si depliaza o intreaga recuzita masonica. Gary Gilmore, ucigasul condamnat la moarte din filmul precedent, reinvie ca femeie sub fundatiile Turnului Chrysler din New York, celebra cladire Art Deco. Personajul trece simbolic si complicat prin gradele initierii, atentind la Marele Arhitect, interpretat de sculptorul minimalist american Richard Serra. Filmul, conceput ultimul, cel mai lung si mai complicat, functioneaza ca axa de simetrie pentru celelalte patru.

Naratiunea lui incepe si se sfirseste cu o legenda celtica a infruntarii uriasilor. Atmosfera arhaica irlandeza este reluata in Cremaster 4, plasat pe insula Man. Doua echipe de curse moto, una in galben (ascendenta), cealalta in albastru (descendenta), sint urmarite in competitie pe traseul oficial de raliu al insulei. Un personaj in constum englezesc si facies de satir, candidatul, interpretat chiar de Matthew Barney, traverseaza insula in acelasi timp printr-un tunel de tesuturi organice, semnificind inaintarea spre diferentiere sexuala prin tentativa de fuziune (si cromatica, spre verde) a celor doua echipaje. Personajului ii apar treptat doua perechi de coarne, insemnele unei rase de oi specifice insulei Man.
Cremaster 5 se localizeaza la Budapesta, intre cladirea Operei si baile Gellert, in somptuos stil Art Nouveau. O regina nefericita, interpretata de Ursula Andress, e insotita de o diva, un urias si un magician, interpretati toti de Barney. Dupa sinuciderea prin salt in Dunare a amantului reginei, finalul acvatic al ciclului Cremaster este filmat apoteotic in baile Gellert, unde, pe sub perlele de vinyl care ingreuneaza apa, inoata nimfe reptiliene care-i provoaca uriasului, inaintind lent pe valuri, coborirea definitiva a testiculelor.

Imaginile somptuoase si tentaculare, nevorbite, dar cu partituri muzicale memorabile, pot aminti, ca apetit baroc, doar de englezul Peter Greenaway, alt plastician migrat in cinema. Intregul „opus“ ii este dedicat unui legendar fotbalist, Jim Otto, care a jucat intre 1960 si 1975 cu o proteza metalica la genunchi si cu pretul unor dureri atroce. Obsesiile andurantei fizice, ale curentilor de opozitie durere-placere care regleaza echilibrul organicului interesau si performantele filmate ale anilor ’60-’70, mai ales pe Chris Burden si Vito Acconci, preferatii lui Barney. Expansiunea si eliberarea scenografica ale acestuia din urma au devenit halucinante. Miticul Matthew Barney, care in realitate pare a fi o persoana retractila, a imaginat epopeea stimulilor unui muschi ascuns, raspunzator insa pentru generatorul de identitate caracteriala: cremaster.*

_______
* Se dedica prietenului Alex. Leo Serban, cremastian