OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

S-a facut un intreg circ din aparitia unui jurnal al filozofului Gabriel Liiceanu, Usa interzisa. Toata lumea a strigat la unison: „Ce carte extraordinara!“. Asta e. E cumva normal, mi-am zis. E o inertie. Are multi prieteni, e un personaj influent, conduce o editura. Succes de casa. Cartea nu e insa nemaipomenita. E o incercare literara ca multe altele. Liiceanu isi tempereaza putin patosul si scrie un jurnal cu multe pasaje plicticoase, dar si cu citeva gaselnite haioase. Cam atit. Si totusi, un mecanism s-a pus imediat in functiune: a luat premii, a fost laudat in tot felul de ziare si reviste, s-a facut un tam-tam intreg. Din punct de vedere comercial totul pare OK. O anumita stare de spirit din presa romaneasca constituie problema. Apar multe nedumeriri cind punem in discutie critica literara de pe la noi, capacitatea celor care judeca productia culturala sa judece la rece, sa isi asume anumite opinii. Sint prea multe voci aparent discordante care, in multe cazuri, actioneaza la unison. Aceasta este marea tristete.

Usa interzisa, noua carte de literatura a filozofului Liiceanu, nu e decit o noua piatra de incercare pentru grupul de intelectuali care il adora si il promoveaza. Dupa ce am prezentat in citeva rinduri cartea, cu oarece retinere, intr-un cotidian, cineva a sarit imediat cu acuzatii grave, cum ca am fost pus sa-l rad. Inca e anormal de greu sa iei in discutie macar valoarea unor monstri culturali in viata. E usor sa contesti valoarea in cazul unor cazuri de impostura (Adrian Paunescu, de exemplu). Insa de cite ori intervine in peisaj o carte care poate fi discutata pur si simplu, fara a mai analiza suspiciunile care plutesc asupra autorului, lucrurile se complica. Intr-un moment in care ecranele televizoarelor sint ocupate de Chris Simion, Sabin Balasa si altii ca ei, ar fi necesar un front al „lumii bune culturale“. Si atunci, intrebarea e urmatoarea: continuam sa denuntam impostorii fara sa inaintam deloc pe tarimul nuantelor? Aceasta atitudine culturala feroce ar cam trebui sa se incheie.
Revenind, jurnalul lui Liiceanu este un succes de casa care nu face decit sa confirme o amorteala a unei bune parti a lumii culturale de la noi. Toata lumea a incremenit asupra unor valori precum Patapievici, Plesu, Liiceanu. Cind vrei sa zici cultura, ii numesti pe cei trei si atit. Te-ai achitat de inca o datorie cu mare usurinta. Usa interzisa este o carte de memorialistica bine scrisa, onorabila, dar in nici un caz un mare eveniment cultural. Contine, in acelasi timp, destule elemente care continua o mai veche atitudine intelectuala foarte specifica lui Gabriel Liiceanu si unei anumite parti a lumii culturale. O adevarata trambulina a succesului a fost construita de-a lungul anilor pe baza unor evidente ambiguitati.


Filozofie/Literatura

O prima ambiguitate care a generat stilul, atitudinea si, de ce nu?, moda „Gabriel Liiceanu“ este folosirea distinctiei filozofie-literatura. Nu facem nici filozofie, nu facem nici literatura, ne dezicem tot timpul de amindoua. Gabriel Liiceanu invoca in Usa interzisa o cariera filozofica la care ar fi renuntat. Insa el nu a fost niciodata perceput ca un savant, un filozof, in intelesul traditional al cuvintului. A dus o munca serioasa de traducere la Platon impreuna cu o echipa de specialisti demni de tot respectul. Dar nici un alt traducator din echipa respectiva nu s-a simtit, dupa acest efort, nici mare filozof, nici mare revoltat impotriva filozofiei. Liiceanu a mai scris doua eseuri: Tragicul (lucrarea de licenta) si „tratatul de peratologie“ Despre limita, singurul care poate fi „suspectat“ de „filozofie“. In rest, toata „renuntarea“ este o ampla constructie retorica. A inceput cu Jurnalul de la Paltinis – Noica a generat, impotriva vointei sale, ambiguitatea literatura-filozofie. O intilnire a sa cu Liiceanu si Plesu s-a transformat intr-o „intilnire“ plina de subintelesuri filozofice. Liiceanu metamorfozeaza intilnirile cu diverse personalitati in noi etape ale unui destin privilegiat. Ele sint rezumate in Declaratiile de dragoste publicate anul trecut: Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si multi altii.
Conceptia lui Gabriel Liiceanu despre literatura este extrem de conservatoare, numai prin simplul fapt ca o priveste in opozitie cu filozofia: „Pesemne ca, din cauza asta, literatura izbuteste acolo unde filozofia esueaza. Pentru ca literatura nu-si propune sa defineasca, ci doar sa «descrie». De aceea, nimic nu ramine in afara ei, nimic nu-i este strain. Filozofia, in schimb, se autoingradeste“.

Cum spuneam, Paltinisul a insemnat debutul unui anumit stil: patetismul extrem, dar bine controlat stilistic. Un prim element al acestei retorici este tocmai exploatarea ambiguitatii literatura/filozofie. Liiceanu nu si-a demonstrat pina acum masura filozofica prin carti sau studii care sa schimbe fata istoriei filozofiei romanesti. Dar, intotdeauna, a invocat o parasire a filozofiei. Vrind-nevrind, rareori a iesit din interiorul literaturii. El a mizat intotdeauna pe spargerea pactului fictional. A incercat sa transmita mesaje etice, filozofice, politice printr-un stil mult prea marcat literar, stilistic. Si a crezut tot timpul ca poate sa comunice prin literatura. Retorica sa zgomotoasa, agresiva, a filozofului deranjat de societate, care iese din biblioteca nervos si incepe sa faca apel catre lichele, a prins in mod imprevizibil. Sau poate era de asteptat, daca ne gindim la gradul de inapoiere al cititorului roman. In anii ’80 cititorul roman era un mare cumparator de carte, cumparatorul artificial prin excelenta. Cumpara literatura tocmai pentru a NU citi fictiune, pentru a cauta ramasite de realitate, de informatie. Asa se explica si esecul fictiunii dupa ’89. Piata a fost si este pentru astfel de carti, dar scriitorii au cam uitat s-o faca cum trebuie. In felul acesta, intilnirea dintre un cititor cu asteptari naive si un autor care dorea sa comunice realitati, si nu povesti, a fost perfecta.


Ambiguitatea discipol/maestru. O tara de discipoli

Raportul discipol/maestru s-a insinuat in procesul lecturii: cititorul roman a fost un discipol perpetuu in anii ’80 – o atitudine vulnerabila, care permitea o manipulare perfecta. Sute de mii de oameni neinformati, avizi de „date“, s-au trezit in postura de autodidacti si, in acelasi timp, in postura de „discipoli“. „Discipolul“ sugereaza perfect situatia omului care, chiar si in calitate de student, trebuie sa gaseasca o portita pentru a scapa de sistem si pentru a invata lucruri adevarate, sugereaza perfect scoala clandestina, educatia clandestina, de outsider. Erai obligat sa fii autodidact, chiar daca aveai acces la un anumit tip de informatie. Ambiguitatea discipol/maestru propusa de Noica („nu se stie cine da si cine primeste“) a fost din plin speculata de Liiceanu. Nu se stie cine da si cine primeste, dar e sigur ca maestrul se afla intr-o pozitie de superioritate absoluta fata de discipol.

Liiceanu a inceput, cu Paltinisul, sa isi contureze conceptia despre stratificarea intelectuala. Exista niste privilegiati, care au parte de intilniri extraordinare, care sint luminati si care, dupa ’89, se vor numi dur „elita“. Prima mare calitate a intelectualului Liiceanu a fost aceea de „apropiat al lui Noica“. S-ar zice ca nu oricine reusea acest lucru, or, acest accident biografic devenise deja o regula. Se cunosc pelerinajele cauzate de fenomenul Paltinis. Un filozof cu studii deloc spectaculoase in domeniu, dar care, dupa maestrul sau, promitea mult, a aparut dintr-o data si a declarat ca este filozof foarte serios. Drept urmare, foarte multa lume l-a luat in serios. Asa se intimpla si acum, in Usa interzisa, in care un filozof obosit isi destainuie angoasele. Care filozof?, ne-am intrebat noi – e deja un mare orgoliu cind spui ca ai lasat marea stiinta deoparte, cind aceasta despartire s-a produs de prea mult timp. O constructie de imagine aplicata cu incapatinare timp de zeci de ani.


Ambiguitatea editor/autor

Gabriel Liiceanu a facut o arta din a promova carte profitind de capitalul cultural acumulat. Iarasi, nimeni nu acuza o astfel de initiativa. E o buna propaganda pentru cultura, dar pare o solutie disperata. Cred ca trebuie sa iesim din cliseul „Salvati cultura!“. Nu e nimic de salvat. Trebuie doar facuta si promovata profesionist.

Liiceanu a insistat foarte mult pe acest tip de promotie. El a pozat intotdeauna in victima, in luptator pentru cultura. In multe cazuri, a aparut justificat pe baricade si a fost de partea „buna“ in foarte multe dezbateri.
Multi dintre „fanii“ sai au intrat in acest sistem al culturii de rezistenta de dupa ’89. Cum se face rezistenta? Prin organizarea unui grup. Care e grupul? O abstracta si restrinsa elita? Din cine e alcatuita elita? Nu se stie. Dar este indusa in mod clar impresia ca, daca te afli in jurul lui Liiceanu, nu esti departe de aceasta „secta“ de intelectuali. Un singur repros am pentru aceasta metoda de promovare: faptul ca genereaza intoleranta in peisajul cultural romanesc. Direct sau indirect, intelectualii care se mobilizeaza uneori justificat pentru diverse atitudini cu implicatii politice devin intoleranti fata de tot ce este strain de eclezia lor. Gabriel Liiceanu nu face decit sa aplice o strategie, laudabila sau nu, dar intrebarea este de ce atit de multa lume culturala ii intra in joc. Pentru ca e mult mai greu sa dezvolti o valoare decit sa o proclami pur si simplu. O astfel de promovare face din „valorile“ aruncate pe piata mici busturi, mici bibelouri care se vind sub forma de carte. Cind despre cartea recenta a lui H.-R. Patapievici s-a scris negativ, s-a declansat o suprareactie. Gabriel Liiceanu propune mai mult statui, decit valori. Statuia nu exclude valoarea, dar exclude contestarea, dreptul la indoiala.


Usa larg deschisa

Despre carte nu sint multe lucruri de spus. Nu poate fi incadrata nici la categoria „tulburatoare“, nici in rindul cartilor-document. Este doar jurnalul unei personalitati. O schimbare notabila este calmarea, inmuierea tonului. Un aspect extrem de important este dezvaluirea unei slabiciuni de ordin psihic, slabiciune omniprezenta in societatea de astazi: depresia care necesita un calmant, o pastila. Acesta este singurul amanunt care face din aceasta carte o productie speciala. In rest, gasim multa meditatie, citeva intimplari haioase (gatitul), care fac sarea si piperul, si cam atit. Jurnalul se incheie inainte cu citeva zile de aparitia sa in librarii: octombrie 2002. Intilnim mecanismul simplu al intelectualului care isi face singur soclu dupa citeva reguli nu prea complicate, care inca defileaza cu propria-i celebritate si cu intilnirile sale exceptionale, care confisca fiecare situatie si centreaza totul in jurul sau. Inscenarea propriului succes. Un cliseu de succes, intr-o lume care nu prea recunoaste cind se plictiseste. Un cliseu pe care nu mai obosim odata sa-l premiem, sa-l ridicam in slavi.