Ură ieftină, la ofertă (contra indignare pentru cunoscători)

Autor: Alexandru MATEI | Categoria: | 5 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Recent, ni se spune că trăim în ură. Şi în confuzie: „Deschizi ziarele: se spune totul şi contrariul lui. Cum să judeci? Cum să cîntăreşti?“. Nu trebuie să ne impacientăm. Ca persoane private, trăim fiecare cum ne aşternem. Ca persoane publice, trăim într-o piaţă. Există o piaţă de presă, de pildă, în care marfa e produsă, se vinde, după care este adusă marfă nouă şi tot aşa. A trecut, iată, scandalul Spiru Haret. Ce s-a mai întîmplat? Mai interesează pe cineva? Care este rezultatul mitingului de presă din ultima lună? S-a întîmplat ceva în învăţămîntul superior? S-a renunţat la masificarea lui? Au dispărut persoanele overaged? Au fost propuse o ierarhizare a universităţilor şi criterii care s-o faciliteze? Nu. Între timp, ne ocupăm de Elena Udrea.

Eroismul etic şi eroismul estetic

Aceasta e soarta discursului public astăzi: să intensifice afecte, grijuliu să înlocuiască la vreme temele pentru a nu dezinteresa, ca hiturile în topurile difuzate de media. Intuiţia alienării discursului intelectual românesc în condiţii de democraţie capitalistă o are însă, de timpuriu, într-o carte publicată în urmă cu unsprezece ani, Caius Dobrescu. În Modernitatea ultimă1, el dedică o suită de eseuri felului în care cultura română ilustrează şi prelucrează figura eroului. Profunzimea analitică a lui Caius Dobrescu este rară printre intelectualii români, eseurile lui putînd sta fără probleme alături de cele ale oricărui teoretician american al culturii din ultimele decenii (Stephen Greenblatt, de pildă, cel care dă numele metodei new historicism). Sînt multe capitole ale culturii române recente pe care eseistul le tratează atent, subtil, multe dezbateri provocatoare ar putea ieşi din relectura acestei cărţi. Mă opresc însă la un subcapitol numit „Transferuri magice de putere“, care trebuie aşezat în contextul unei excelente schiţe de clasificare a „eroului“. Caius Dobrescu observă că românii au un cult intens al eroului, dar şi că ei nu fac diferenţa dintre noţiunea etică a eroului (care luptă cu vitregiile sorţii animat de cauze nu neapărat colectiviste şi nu mereu prizate de societate) şi cea estetică, adică acel erou care există şi rezistă doar validat de recunoaşterea publică a unei imagini spectaculoase. Eroismul etic – care ar fi „adevărat“, pentru că trăit – este unul marginal, invizibil şi pare descins din Musil şi Kafka, dar nici măcar: nu e vorba, subliniază eseistul, despre un eroism „cultural“, ci despre unul de fapt, unul „protestant“ aş spune, pentru că eroul etic nu aşteaptă nici o premiere, el acţionînd în virtutea propriului fel de a fi, liber de recunoaşterea publică. Eroismul estetic poate fi periculos, pentru că el desemnează o calitate resimţită pe cale estetică şi este atribuit în urma unor politici, culturale sau nu, cu rol în cele din urmă modelator (vezi, de pildă, Cidul). El e deja un fapt de cultură şi, ca atare, element de schimb într-un sistem de bunuri simbolice (iniţial) şi, mai apoi, materiale.

Caius Dobrescu face, de-o parte şi de alta a acestor doi versanţi ai „eroului“, o incursiune în literatura română postbelică de care nici un specialist în istorie culturală nu se va putea dispensa. În general, registrul etic al analizelor sale ocupă un spaţiu privilegiat de-a lungul volumului, aşa cum se întîmplă şi în cazul lui Ciprian Şiulea în Retori, simulacre, imposturi (2003). În ambele cazuri, răzbate ceea ce s-ar putea numi un caracter cultural şi o formaţie intelectuală mitteleuropeană, de care nu mă voi ocupa aici, dar care, prin convingerile antiholiste (individualiste, dacă vreţi, dar termenul e prea ambiguu) pe care le manifestă, fac un contrapunct tăios valorilor discursive ale intelectualilor români de vază.

Pe acest palier etic, Caius Dobrescu face o introducere surprinzătoare unui caz de „transfer magic de putere“, cel dintre Ana Blandiana şi Elisabeta Rizea. Poeta recunoscută şi rezistenta necunoscută se întîlnesc şi-şi strîng mîna, iar ceea ce se operează cu această ocazie sînt următoarele mişcări univoce: Ana Blandiana îi conferă Elisabetei Rizea imagine, iar aceasta îi oferă poetei eroism. La vedere, transferul este reciproc avantajos. În adîncime, însă, lucrurile stau asimetric. Elisabeta Rizea, eroină, nu „se alege“ cu nimic în plus faţă de ceea ce este ea, pe termen lung. Pun între ghilimele predicatul „se alege“ pentru că raportarea eroinei la societate nu e una de recunoaştere a sa ca imagine, ci freatică, de contribuţie tacită la evoluţia ei, de care Elisabeta Rizea este convinsă şi de recunoaşterea oficială a căreia nu are nevoie. Astfel se defineşte, de fapt, eroul din perspectivă etică. Ana Blandiana, disidentă la un moment dat, autor de manual altminteri la începutul anilor ’80, cînd eu eram la şcoală, cu un text patriotic, are nevoie de strîngerea de mînă a eroinei din Nucşoara, pentru a-şi cimenta imaginea de rezistentă. Ana Blandiana se alege din acest schimb cu prezenţa într-o poveste, cea a eroilor anticomunişti, în care ea era mai degrabă povestitor decît actor. Faptul că ea povesteşte convingător anticomunismul nu schimbă însă datele propriei biografii.

Contactul cu mîna unui erou adevărat are însă darul de a o transforma într-o figură activă a rezistenţei, pentru că momentul strîngerii mîinilor se va înscrie de acum într-o logică dramatică a propriei istorii, de care nu se va putea uita. Ei bine, Caius Dobrescu găseşte ocazia, aici, de a introduce tema simulacrului. Vorbeşte mai întîi despre plajele artificiale din Hawaii, despre oaia clonată, Dolly, trecînd abia apoi şi aparent nemotivat la povestea transferului de putere dintre Ana Blandiana şi Elisabeta Rizea. Pentru că, în planul vederii, al percepţiei publice, acest moment comun Ana Blandiana-Elisabeta Rizea şterge diferenţa dintre cele două tipuri de „erou“ şi preeminenţa acestui plan, public, asupra cunoaşterii istorice, ne face să ne îndoim de posibilitatea discursului de a numi „erou“ ceea ce este (dovedit) „erou“. „Dna Blandiana a devenit, de asemenea, «eroină» imediat după căderea dictaturii, cînd, în contact cu televiziunea «liberă», şi-a descoperit forţa şi talentul de a-şi supune extraordinarele puteri magice iradiind din tuburile catodice ale tuturor căminelor noastre“2, scrie Caius Dobrescu.

Construcţiile mentale

Intuiţia lui Caius Dobrescu, pe care în cultura română recentă n-ar fi putut-o avea altcineva decît un absolvent de Litere din anii ’80, facultatea subversivă prin excelenţă în acei ani (după ce psihologia fusese desfiinţată), nu merge mai departe. Unde putea ajunge? În 1998, nicăieri. E probabil că volumul tipărit în 1998 fusese redactat înainte, iar societatea spectacolului se naşte în România odată cu apariţia PRO TV, în 19963. În 1998, spaţiul public, care încă nu fusese părăsit de privirile publicului înlocuite cu ciclopurile camerelor de luat vederi, putea primi, avea loc să primească, alături de eroii „estetici“, adevăraţi eroi. Teleimaginea înlocuieşte, treptat, şi în România, imaginea directă în rolul ei reprezentativ pentru realitate. Nu atît teleimaginile sînt importante, în sine, cît modalizarea lor. O imagine însoţită multă vreme de un discurs dezaprobator va determina publicul ca, atunci cînd el însuşi percepe imagini asemănătoare în realitate, să se raporteze mimetic la ele. Ideea că şoselele româneşti sînt proaste, că medicii sînt criminali, că tinerii sînt destrăbălaţi, că Traian Băsescu este un preşedinte scandalos, sînt toate, dincolo de realitate (care poate confirma sau infirma unele dintre aceste alegaţii), simulacre. Ar fi de ajuns, de pildă, ca televiziunile să pornească o campanie împotriva machiajului feminin, pentru a vedea, curînd, răspîndindu-se o atitudine generală de respingere a machiajului. Istoricii mentalităţilor arată că zgomotul urban începe să fie conotat negativ în secolul al XVIII-lea nu pentru că el ar fi apărut atunci, ci din cauza unor mutaţii sociale care schimbă raportul dintre spaţiul intim şi cel public din viaţa oamenilor. Tot ceea ce ţine de percepţie poate fi manipulat, pentru că percepţiile însele, dincolo de reactivitatea obiectivă a organismului la stimuli puternici, sînt construcţii mentale.

Ne aflăm la piaţă: piaţa de idei, de opinii…

Caius Dobrescu constată, în 1998, că transformarea eroismului în fapt de cultură, corelativă cu preschimbarea culturii în gest eroic („rezistenţa prin cultură“) duce la confuzie morală şi grevează bunele intenţii ale discursului intelectual. El nu face încă legătura dintre aculturare ca nivelare (faptul de eroism, istoric, transformat în fapt de cultură, adică în imagine) şi între acest proces cultural şi cel de capitalizare. Cu alte cuvinte, pentru el, în 1998, denunţarea unei confuzii morale putea să aibă sens într-o lume despre care credea că poate fi ferită de confuzii şi reinserată într-o dinamică ideală, separată, unde criteriile de distincţie între adevăr şi minciună funcţionează. Dar intuiţia rămîne, intuiţia confuziei care apare prin încoroprarea eroismului în cultură şi a înnobilării culturii ca eroism: „Înfiorata pioşenie a intelighenţiei «opoziţioniste» combinate cu plăcerea ei de a-şi demonstra erudiţia pe orice temă viciază şi percepţia publică a luptei anticomuniste în anii ’50. Aceasta ajunge să fie percepută, în mod aiuritor, ca un act de ... «înaltă cultură». [...] Spiritualizarea, interpretarea prin prisma «cultului culturii» a experienţei anticomunismului militant are imensul neajuns de a o deposeda pe aceasta de elementele virtuţii civice şi curajului civic“4.

Între timp, însă, chiar şi acel eroism etic nu se mai întîlneşte decît în spaţiul privat. Toate dimensiunile publice ale individului, de la politică la filantropie şi de la condiţia sa de pieton la funcţia publică, absolut tot, au devenit posesia camerelor de luat vederi. Erou este astăzi cel care, invitat să apară, se ascunde. Singura formă de eroism etic este absenţa, singurătatea – un eroism sisific, de prinţesă de Clèves, ca rezistenţă la spaţiul public. Intelectualii de astăzi nu sînt eroi, cum în România nu au fost, în cea mai mare parte, nici atunci cînd eroismul încă exista. Dar ei au cum să ştie, şi trebuie să ştie, că rolul discursului lor nu este să afecteze masele, să trezească sentimente şi senzaţii, ci să reflecteze la straturile realităţii vizibile. Nu trăim în nici o ură. „Ura“ antibăsescienilor de la televizor, atunci cînd despre asta e vorba, e un truc ieftin pentru a face audienţă. Uneori e obligaţie de serviciu, alteori lipsă de inspiraţie. Pentru că, nu trebuie să uităm, ne aflăm la piaţă: piaţă de idei, de opinii, de alimente. Iar adversitatea e unul dintre catalizatorii esenţiali ai comerţului cu cuvinte. Insistenţa cu care unii dintre noi vor să opereze cu distincţii morale absolute acolo unde nu e cazul, adică în interiorul pieţei, e „pură inocenţă“. Iar intelectualul nu e poet. Ar trebui să fie măcar un observator de „cuvinte mute“ de talia lui Radu Cosaşu, care notează într-o ediţie recentă a „Cu ochii în 3,14“ din Dilema veche un enunţ auzit pe stradă, rostit de o femeie, la telefon: „Şi ce interes aş avea să-mi fie dor de el?“. De aici trebuie plecat pentru a înţelege cum funcţionează astăzi discursul public în democraţia noastră capitalistă. Intuiţia circulă, intelectualul poate să o formuleze. Desigur, dacă n-are alte interese.

–––––––––––––

1. Editura Univers, Bucureşti, 1998.

2. Caius Dobrescu, op. cit., p. 201.

3. Prima emisie are loc la 1 decembrie 1995, cumva ironic, chiar de ziua naţională. Pentru că nu TVR, ci PRO TV apare ca prima televiziune liberă din România, în sensul în care scopul ei ales este capitalul, iar mijlocul, imagini care să fie vizionate cât mai multă vreme de cât mai mulţi oameni, în absenţa constrîngerii.

4. op. cit., p. 204.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

despre ierarhizarea universitatilorBogdan Suceava - Joi, 3 Septembrie 2009, 15:08

In legatura cu intrebarea din primul paragraf: "Au fost propuse o ierarhizare a universităţilor şi criterii care s-o faciliteze?" cred ca o asemenea ierarhizare exista aici:
http://www.ad-astra.ro/universitati/?lang=en

Si este realizata pe baza sigurului criteriu care conteaza cu adevarat, nu-i asa? Probabil intrebarea din articol se referea la cat de mult conteaza aceasta ierarhie la atribuirea de finantare de la buget catre universitati. Oare asta sa fi fost intentia autorului? Pentru ca e realmente absurd ca universitatea de pe locul 1 sa fie sustinuta financiar la fel ca si cea de pe locul 50. Aici - iata o intrebare... Glorie acelui om politic care va veni cu o solutie care sa favorizeze si in plan financiar programele academice si cercetatorii care fac performanta...

Anticii si realitateaErnesto Joschuer - Duminica, 6 Septembrie 2009, 19:41

Deja in Roma antica zgomotul devenise deranjant. Cei care-si puteau permite cautau linistea la tara (villae). 1.Cu ochii la bibliografia moderna - sa nu-i uitam pe "antici". 2.Cu ochii la manipulare - sa nu uitam realitatea primara.
P.S. D-le Bogdan Suceava, sunteti sigur ca comentariul dvs. se refera la articolul de mai sus?

vorbirea şi scriereaboris marian - Luni, 7 Septembrie 2009, 07:49

nume frumos, autor de cacofonii, că co..mentariul, nu de alta dar avem pretenţii, domnule joschuer

D. Boris Marian ca portavoceErnesto Joschuer - Luni, 7 Septembrie 2009, 10:37

Limba, pe care dvs. o vorbiti si scrieti (cum se vede) rau, d-le, provine in buna masura din slava si e plina de la natura de (cu un grecism numite) cacofonii. Pe mine, "pretentiile" dvs. n-o sa ma poata sili s-o stalcesc cu "ca si"-urile, cu care pseudo-fino-delicatii o strica tot mai mult. Evident, insa, ca cei care - ca dvs. - cred ca Camil e bun de muzeu, care, adica, sunt indiferenti la continut si fac un comentariu (micrometric) ici si unu colo, ca sa se afle si ei (mereu) in ciorba, se enerveaza la cea mai mica observatie, care li se face (ex. "pripeala") si pun repede mana pe "gramatica". Va aduc aminte ca "cine se ocupa prea mult cu gramatica, nu va putea iubi niciodata cu adevarat". Cunoasteti autorul, nu-i asa?

pentru bogdan suceavaalexandru - Marti, 8 Septembrie 2009, 14:53

da, m-am uitat si eu, am vazut ca de pilda universitatea din szeged e printre primele 300 din lume. da, as vrea sa existe o ierarhie a universitatilor care sa se reflecte in bugetul institutiilor si care sa fie cunoscuta pe plan national, poate si international.
Altminteri, daca tot e forum, sa spun ca in murdaria mediatica de qazi, patapievici s-a bagat ca musca-n lapte. asta e pericolul in care cade un intelectual "de spirit" atunci cind scrie saptaminal in ziar. in ce tara de prosti traim.