OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cred că nu m-am schimbat mult faţă de perioada copilăriei, cînd consideram că cel mai important lucru pentru mine este să fiu… împotrivă. Chiar îmi amintesc faptul că, deşi eram foarte mică, părinţii m-au întrebat ce vreau să devin în viitor şi le-am răspuns… „împotrivă“. Să fiu împotriva schimbării propriului suflet, a temperamentului, păstrîndu-mi individualitatea în afara oricărui grup social, politic, filozofic, fiind întotdeauna o fiinţă cu o viaţă contradictorie. Nu pot fi astfel oricînd şi oriunde; nefericirea mea este că sînt obligată să fac compromisuri, să fiu ipocrită: în întreaga viaţă există o permanentă luptă, un dialog cu mine însămi, fiindu-mi propriul judecător, pentru că nimeni altcineva nu te poate judeca. Şi cum mă simt „împotrivă“? Furioasă, uneori mulţumită – nu e întotdeauna confortabil. Dar mereu sînt foarte mîndră de asta, deşi uneori mă simt foarte singură. Există însă o parte din natura mea care iubeşte oamenii, umanitatea, îmi place să rîd, să fiu lejeră, chiar să mă amuz de… idioţenii. În viaţă eşti ca într-o savană, descoperind tot felul de… animale de care te minunezi. Îmi place să împărtăşesc cu ceilalţi banalităţi, absurdităţi, pentru a nu fi singură. Iar pentru singurătate am cărţile…

 

Întotdeauna încep prin a citi piesa, o „miros“ asemeni unui cîine şi, dacă îmi place, o accept. Iar cînd începe lucrul, îmi las deoparte personalitatea, pentru că astfel apare oportunitatea, plăcerea de a renunţa pentru o clipă la propria individualitate, evident nu complet, devenind „altcineva“, urmînd toate indicaţiile regizorului – altfel aş deveni o persoană care obstrucţionează; este o mare şansă ca cineva în care am încredere să-mi spună să fac aşa sau aşa – viaţa este totdeauna o chestiune de încredere –, iar dacă realizez că drumul e greşit, îmi promit să nu mai lucrez niciodată cu acel regizor. Iubesc sau urăsc ceva, dar e greu să explic logic de ce – e un anumit feeling. Urăsc să fiu lipsită de demnitate pe scenă, urăsc efectele facile, intenţia de a face lumea să rîdă; e mai greu să rămîi ca o regină, nu să implori „Iubeşte-mă, te rog!“ Niciodată! Dacă greşesc în acest sens, nu mai repet a doua oară. Uneori chiar greşesc, dar mai mult în film decît în teatru, pentru că în cinema eşti foarte „asistată“, se poate reface un cadru, se opreşte, apoi se editează, dar pe scenă eşti doar tu, în acel moment, cu toată respectabilitatea personală, şi trebuie să joci aşa cum cere regizorul. Sînt convin-să că este nevoie de un „al treilea ochi“ din afară, pentru că nu e bine să te declari mulţumit, ci altcineva trebuie să-ţi atragă atenţia dacă e bine sau nu ce faci în faţa publicului. Pe scenă sînt personajul, şi doar în parte eu. Accept un text dacă recunosc ceva din mine în acea eroină, dacă pot spune că are dreptate şi o urmez chiar dacă e un mostru. Sînt doar eu cu publicul şi, împreună, pătrundem în coridorul întunecat. Cred că foarte mult contează stilul piesei în care joc. Am devenit actriţă avînd capacitatea de a pătrunde în interiorul trăirilor gîndite de creator. Iar ceea ce vine către mine dinspre sală mă ajută să cresc personajul, să pătrund mai profund în universul autorului, fie că e vorba despre Marivaux, Shakespeare, Racine sau Lagarce, deşi… eu nu vorbesc asemeni lor, dar este pentru mine o reală plăcere să devin un adevărat personaj în stilul lor. Asta e lumea mea. Avem doar o singură viaţă. Nu poţi avea trăsăturile unei Lady Macbeth, dar o poţi înţelege. Mereu învăţ ceva despre mine, pentru că toţi avem ceva ascuns în noi, care poate să iasă la suprafaţă prin aceste personaje.

 

Cred că este mai aproape de Samuel Beckett, dar şi de Eugène Ionesco. Este foarte existenţial, nicidecum o poveste care se derulează limpede de la început pînă la sfîrşit. Limbajul lui Lagarce este ca o partitură muzicală, pe care o citesc şi o învăţ pînă la ultima virgulă; şi uneori, învăţînd-o, ceva pătrunde în interiorul meu, ca şi cum autorul mi-ar da anumite impulsuri sonore, ritmice, chiar şi respiraţia lui conferă lucrurilor un sens. Cred în asta foarte mult. Îmi amintesc că, atunci cînd am studiat rolul Maria Callas, am înţeles că era onestă, respecta cu rigoare tot ce scria în partitură, asemeni actorului. Pentru mine, ca actriţă şi ca persoană, a fost o mare oportunitate distribuirea în acel rol, pentru că, ascultîndu-i vocea, am descoperit „căutarea absolutului“, ideea că mîine va fi mai bine, ea considerînd totul ca pe o perpetuă repetiţie. Am crezut în toate acestea şi am văzut-o ca pe o regină. Nu iubesc opera, dar cînd am văzut-o în Tosca sau în Carmen şi am ascultat-o în aria Laurettei, s-a produs un declic. Nu intelectual, ci sufletesc. De atunci, cînd ascult un solist de operă – care e în primul rînd preocupat de tehnica vocală –, mereu spun că… nu e Callas, care nu s-a rezumat doar la belcanto. A căutat, a experimentat întreaga viaţă. M-a pasionat istoria imaginată de Franco Zeffirelli în Callas forever, pe care am filmat-o aici, pentru că nu era vorba despre viaţa ei personală, ci despre viaţa artistei.

 

În regie, a fi tradiţional nu înseamnă a fi muzeistic, şi de aceea nu trebuie condamnat. Ca spectator, pre-fer ca nimeni să nu mă împingă într-o singură di-recţie, ci să mi se ofere libertatea să-mi folosesc propria imaginaţie. Spre exemplu, cînd văd Madama Butterfly, recunosc că e frumos, dar imaginaţia mea… se opreşte. Cred că opera e totuşi cea mai dificilă experienţă. La Paris am avut ocazia să joc într-o operetă – Veronique de Messager – şi cînd regizorul mi-a propus rolul, mi-am dat seama că era mai greu chiar decît în operă, dar nici în una, nici în cealaltă partitura nu-ţi lasă libertatea de mişcare, te condiţionează, şi pentru asta am o mare admiraţie pentru interpreţii de gen. Şi tot la Paris am văzut tetralogia wagneriană – o adevărată experienţă; erau momente în care îmi venea să sar de la balcon. dar dacă te duci la Inelul Nibelungilor, trebuie să accepţi ceva, plicticos pentru tine, pe care trebuie să-l cercetezi, să te afunzi ca într-o baie fierbinte, aşteptînd momentul în care ajungi la o senzaţie plăcută; dacă nu eşti furios şi nu priveşti negativ, poţi experimenta – în operă te poţi plictisi foarte uşor. Paradoxal, acasă ascult permanent… operă, pentru că muzica mă lasă să îmi folosesc imaginaţia. De aceea Callas avea dreptate să facă multe înregistrări, lăsînd astfel multor generaţii asemenea repere.