OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Autoadularea prin flagelarea confratelui nenumit este un narav al intelectualului de pretutindeni. La noi, parca cea mai incetatenita dintre formele sale este pledoaria pentru „dialog“. Multi dintre cei care se eschiveaza de la dezbatere, de fiecare data cind nu li se potriveste ca o manusa, nu ezita sa-i deplinga periodic, cu o atitudine comunicativa si angajata, firava prezenta in spatiul public. Auzim tot timpul ca ideile originale zac ani sau decenii, daca nu pentru vesnicie, fara sa fie luate in discutie, iar interventiile polemice ramin suspendate in eter din lipsa unor replici.

Ca citarile sint facultative, bibliografiile aleatorii, iar raportarea sistematica la ce-au spus altii o practica respinsa ca un corp strain de reflexele natiei. Ca se vorbeste mult, dar nu se adinceste nici o tema, ca fiecare o ia de la capat fara sa-si recunoasca maestrii si in cele din urma amuteste fara a lasa in urma discipoli. Foarte suparator, obiceiul de a milita pentru dezbaterea publica nu da bine decit pe scena publica. E in regula daca i te dedai atunci cind gesticulezi cetateneste in fata unei audiente generale, dar trebuie sa-l lasi la usa atunci cind faci conversatie in cercuri restrinse. Aici toata lumea stie cum merg lucrurile: traieste si lasa-i si pe altii sa traiasca, respecta obsesiile altora depanindu-le monologic pe cele personale, nu insista cu descoperirile tale si trage cu ochiul discret la ale celorlalti.

Oricum, una peste alta, n-om fi avind noi prea mult dialog, dar sintem saturati de invocari ale ideii de dialog.
Deloc paradoxal, incantatiile cu pricina trec sub tacere faptul ca exista, in realitate, lucruri despre care se discuta foarte mult, ba chiar mult mai mult decit e nevoie. Cei care vorbesc despre istoria ideilor politice, despre rezonanta si relevanta lor comparativa in Romania contemporana, se incapatineaza parca sa nu observe ca avem doua subiecte asupra carora s-au revarsat valuri de cuvinte si care nu dau semne sa cada cumva in desuetudine. Mai mult, ele continua sa asigure un teren sigur de manifestare chiar daca, in ambele cazuri, discutia este mai mult simulata, iar dezacordurile pe care se intemeiaza mai degraba imaginare.

„Cultura politica“ romaneasca sufera de un deficit istoric in privinta traditiei liberale
De fapt, asupra celui dintii subiect toti cei care isi dau cu parerea au aceeasi opinie, iar adversarul comun este o entitate colectiva ce nu poate, fireste, sa-si pledeze singura cauza: „cultura politica“ romaneasca, se spune, sufera de un deficit istoric in privinta traditiei liberale, de unde rezulta ca trebuie sa i se infuzeze o doza serioasa de liberalism occidental. Desi o ancheta sociologica ar arata, dupa toate probabilitatile, ca enorma majoritate a concetatenilor nostri cu instructie medie se declara liberali printr-o optiune existentiala, desi candidatii la examenul de admitere al oricarei facultati cu profil de stiinte sociale se prezinta la interviu inzestrati cu o lista de lucrari ale unor Mill, Popper, Hayek sau Aron, din care sint pregatiti sa recite la comanda, cu nezdruncinata convingere, citeva adevaruri fundamentale, desi este evident pentru toata lumea ca un procent zdrobitor din cartile traduse in romaneste in ultimii 18 ani se inscriu in aceeasi categorie – in defavoarea celor din alte categorii –, auzim tot timpul ca intreprinderea inradacinarii respectabilei familii intelectuale cu pricina in constiinta publica autohtona nu a trecut inca de etapele preliminare, iar vocile care o promoveaza sint o infima minoritate.

Cealalta falsa urgenta a domeniului care continua sa atraga prozeliti in cercul unei discutii cu o miza consumata este in aparenta foarte diferita de cea numita mai sus, dar in realitate se coreleaza strins cu aceasta. Daca romanii n-au produs idei politice valabile si sanatoase, par sa spuna unii, iata ca ei au oferit lumii constructii intelectuale enigmatice nutrite din atmosfera unor filozofii politice reprobabile. Ne incumba, prin urmare, misiunea de a medita asiduu asupra unei scurte secvente din istoria noastra intelectuala in care au debutat, in mediul variantei autohtone a freneziei fasciste, citeva cariere ce aveau sa-si continue traiectoria peste hotare. Indiferenti fata de avertismentul adresat de Thomas Mann conationalilor sai, atunci cind ii indemna sa nu cedeze tentatiei de a transforma autocritica intr-o magulitoare mitologie a demonizarii nationale, romanii par dispusi sa se complaca la nesfirsit in voluptatea demascarii „angajamentului“ politic facut de citiva intelectuali in anii 1930 si pe care istoria comparata ni-l releva ca pe una dintre tristele banalitati ale epocii. Oare persistenta incapatinata a unora in a depana dileme care si-au gasit raspunsul si a clama periodic prioritati inactuale are si alte resorturi decit profunzimea unor obisnuinte de gindire?

„Istoricul Revolutiei Franceze trebuie sa produca alte titluri decit competenta sa. Trebuie sa-si anunte culoarea. Trebuie sa spuna de pe ce pozitii vorbeste…“ A trecut ceva vreme de cind François Furet ne arata astfel cum confruntarile ideologice ale fiecarei epoci se coreleaza cu rescrierea unor fragmente nevralgice de istorie. Traind pe meleaguri unde reinventarea trecutului a fost mai totdeauna inseparabila de proiectarea viitorului, ne e usor sa-l intelegem. Comunismul a fost regimul politic cel mai consecvent in ambitia de a-si consolida credibilitatea prin istorii legitimatoare. La noi, asa cum bine se stie, el a construit succesiv doua astfel de naratiuni. Prima dintre ele, internationalista in caracter, voia sa fie o istorie a dezmostenitilor, ce avansau pe calea emanciparii lasind in urma o insiruire de asezaminte ale exploatarii de clasa. Cea de-a doua, in nota nationalista, era o istorie a marilor conducatori, ce imprimau treptat natiunii o coeziune desavirsita sub auspiciile socialismului.

Tiparele istoriei intelectuale au variat si ele dupa metamorfozele pe care le-a suferit discursul dominant al istoriei generale. In prima faza, trebuia ca ideile politice, sociale si economice din trecut sa fie demascate ca piese din mecanismul opresiunii. In cea de-a doua, ele erau celebrate ca pietre de hotar in dezvoltarea constiintei de neam. Proletcultismul era obligat sa le descopere pacate imaginare. Ceausismul tindea sa le atribuie virtuti neverosimile. Ce soarta postuma le-a harazit postcomunismul?
Daca in perioada anterioara istoriile hegemonice s-au succedat, in cea pe care o traversam din 1990 incoace ele par sa se juxtapuna. Pentru a ne limita la un singur subiect – acela al gindirii politice romanesti a epocii precomuniste – cred ca putem identifica cel putin trei asemenea lecturi istorice de mare audienta. Mai intii, aceea – aflata in iremediabil declin – care se hraneste din reflexele comunismului nationalist. Vitalitatea sa este supralicitata de o perspectiva rivala: intr-adevar, litania nationalista face pereche buna cu refrenele favorite ale discursului antinationalist. Pentru acesta din urma, traditia culturala romaneasca merita vesnic invocata ca un handicap in calea modernizarii. Ea este izvorul unei cronice inapoieri a moravurilor politice, o vegetatie izvorita din simburi nocivi ce va da de lucru mai multor generatii de profesionisti ai democratizarii.

Daca prima lectura dominanta justifica o substantiala continuitate cu ultimele decenii ale comunismului, cea de-a doua confera legitimitate, fireste, rupturii radicale. Ea se prezinta in vesmintele inceputului absolut, in totala contradictie cu virstele anterioare ale cugetarii autohtone. In fine, a treia istorie hegemonica pare sa fie construita ca un compromis intre celelalte doua: ea accepta ca mare lucru nu poate fi salvat dintr-o traiectorie culturala cu care nu facem figura buna in lume, dar se agata cu incrincenare de momentul privilegiat ce a precedat ca-tastrofa. Adeptii acestui fel de istorie sint dispusi sa lase pe mina criticii politologice mai tot ce s-a petrecut pina in pragul anilor nebuni, revendicindu-si dreptul de a cultiva fascinatia publicului pentru stralucirea ambigua a marii generatii. Prima dintre istoriile intelectuale pe care le-am enumerat vrea sa fie emblema bunului-simt national; cea de-a doua confera autoritate stiintei de sorginte occidentala, pentru prima oara bine preluata de la surse; in fine, cea de-a treia construieste o genealogie pentru distinctia spirituala ce supravietuieste, miraculos, in mijlocul desertului.

Continua sa ne intereseze cu adevarat doar ceea ce abjuram ritualic
Pe masura ce rememorarea pioasa si necritica isi erodeaza credibilitatea si atractivitatea, scena culturala este umpluta de concurentele sale: critica inflexibila ce tradeaza indiferenta fata de obiectul de studiu si autocritica hipnotizata de acea parte din mostenirea noastra pe care practicienii genului pretind sa o abordeze doar cu scopul de a o elimina cathartic. De o parte, avem rasfoirea plictisita a analelor indatinatului antiliberalism romanesc; de cealalta parte, contopirea pina la identificare cu tribulatiile aceleiasi gindiri antimoderne, in faza maximei sale creativitati filozofice si stilistice. Continua sa ne intereseze cu adevarat doar ceea ce abjuram ritualic, in timp ce respingem fara interes tot ceea ce ar trebui sa ne intereseze, daca actul abjurarii ar fi autentic.

Reluam din nou si din nou cronologia, in cele din urma irelevanta, a intrarii citorva spirite superioare in virtejul dreptei radicale, dar nu vedem nimic disputabil, misterios si actual in evolutia sinuoasa si succesele partiale pe care le-a inregistrat, la noi ca peste tot in Europa de Est, efortul de a traduce limbajele cu circulatie mondiala ale liberalismului, democratiei sau stingii politice in idiomuri capabile sa capete aderenta la realitatea sociala a locului. Ne recitim istoria intelectuala pentru a-i evoca succint si superficial vacuitatea, sau pentru a-i intretine licaririle morbide, dar nu zabovim asupra ei suficient de mult pentru a o putea imparti in capitole adecvate dupa criterii specifice istoriei mai largi a regiunii de care apartinem si pentru a opera in cuprinsul ei disocieri amanuntite. Scrutam plaja rostirilor ideologice autohtone din ultimele doua secole cu etaloane nepotrivite, de aceea nu-i de mirare ca nu ii putem sesiza in mod corect geografia diferentiata.
In chestiunea gindirii politice romanesti, istoriile dominante se bucura inca de multa vitalitate. Le-o confera in permanenta falsul dialog asupra unor urgente de mult rezolvate.