Acum, după facerea lumii, ce-ar mai fi de făcut decît refacerea ei?
I
Rolly îşi dădu la o parte de pe
frunte cele cîteva lungi şuviţe de păr printr-o scurtă
mişcare a capului, Americanu’ îşi ridică puţin pantalonii
reiaţi, cam largi pentru el, Pictoru’ îşi şterse nasul cu
zgomot şi Rolly spuse:
– Au trecut elefanţii!
N-avea nici un rost şi nici un farmec
înaintarea asta stupidă. Cine ar mai fi putut să creadă că
dincolo de salcîmii goi, fără frunze, printre arbuşti,
există nişte pietre îndeajuns de fotogenice încît
să merite deplasarea, lunga noastră deplasare pînă acolo.
Poate numai Rolly credea. El mergea înainte, părînd că
nu ia în seamă nimic altceva, nici chiar foamea Americanului,
nici chiar gripa sau guturaiul sau ce dracu’ avea Pictoru’,
nimic, nimic, nimic. Cizmele cu carîmb scurt, cu fermoar, ale
Americanului călcau, imediat în urma lui Rolly, iarba
veştejită, sau nu chiar veştejită, ci numai obosită de toamna
uscată a anului aceluia. O iarbă albicioasă, sură şi moale de
parcă ar fi fost uscată de o suflare fierbinte, trimisă de undeva
de sus, din pustiu, de exemplu, şi apoi udată de o ploaie de vară
cu fulgere, cu tunete, cu torente.
Personal, mergeam aşa ca să nu cumva
să creadă vreunul dintre ei că eu am fost primul care a dat
înapoi, însă nu aşteptam decît ca cineva să
propună întoarcerea. N-avea nici un rost înaintarea asta
stupidă. Cine putea crede, în afara lui Rolly, că dincolo de
salcîmii aceia lungi, uscaţi parcă, printre arbuşti, există
nişte pietre fotogenice.
Pictoru’ mergea în urma mea
absent, cu nişte priviri străine de orice lucru lumesc. În
nici un caz el nu putea fi cel care să propună să ne întoarcem,
nu se gîndea la asta. Dacă l-aş fi întrebat unde
mergem, întîi s-ar fi uitat la mine dispreţuitor, ceea
ce voia să însemne: „ce, tu nu ştii?“ sau „ce, ai şi
uitat?“, după care mi-ar fi mărturisit sincer că habar n-avea,
şi am fi mers liniştiţi mai departe. Nu l-am întrebat nimic.
Căutam cu toţii, poate, urmele păsărilor sau ale unei păsări
anume. Soarele apunea palid în spatele salcîmilor,
dincolo de locul unde ar fi trebuit să se găsească pietrele
noastre. Pictoru’ privea norii vopsiţi parcă cu nişte culori
calde şi apoi lipiţi pe cerul cenuşiu-lăptos al toamnei aceleia
uscate şi seci. Nu ştiam dacă asta privea, dar părea că aşteaptă
ceva, aşa cum eu aşteptam ca cineva să propună să ne întoarcem,
însă el părea mult mai calm, mai liniştit. Mai tîrziu,
avea să mărturisească, oarecum ruşinat, oarecum mîndru, că
aştepta să se deschidă cerul şi să apară o droaie de îngeri
cu glasuri subţiri – „Aleluia“. Asta era tot ce aştepta el
atunci. Cîntecul acela ciudat pentru noi, pe care îl
descoperiserăm odată, întîmplător, la un post de radio
pe ultrascurte şi care, nu numai lui, dar şi mie îmi plăcea
foarte mult. Americanu’ zicea că nu un tip religios, dar orice
individ care are pretenţia unei culturi cît de cît
trebuia să fi aflat de melodia asta cu puţin mai înainte de a
fi împlinit paişpe ani sau cinşpe.
Dar atunci poate că nu ne-ar mai fi
plăcut atît. Cu siguranţă că nu ne-ar mai fi plăcut. Părea
un aranjament din ţipete de păsări mici şi multe această melodie
care nu-mi trezea nici cel mai mic strop de evlavie sau de altceva de
genul ăsta. Mă bucura pur şi simplu şi atît. Cizmele de
piele maron, groasă, lustruită ale Americanului călcau iarba sură,
verzui-albicioasă. Cine putea să propună întoarcerea? Eu nu
voiam să par laş, Pictoru’ părea că se gîndeşte la cu
totul altceva, Americanu’ călca, mîndru de cis-mele sale,
iarba moale de toamnă, simţind o plăcere deosebită să facă
lucrul ăsta aşa, pentru a-l face şi pentru nimic altceva. Rolly
era exclus. El era cel care credea cu toată puterea că, dincolo de
salcîmii aceia, frumoşi, de altfel, aşa cum străjuiau acum
apusul soarelui, existau nişte pietre.
Pictoru’ din nou scoase batista şi
îşi şterse nasul cu zgomot, fără să pară că se
sinchiseşte cîtuşi de puţin de lucrul acesta, însă
Rolly din nou remarcă:
– Au trecut elefanţii!
Americanu’ îşi îmbrăcă
puloverul gros de lînă cenuşie, pe care pînă atunci îl
purtase cu mînecile legate în jurul centurii, şi,
deodată, picioarele lui lungi şi subţiri îl arătară mai
înalt decît era şi caraghios prin preocuparea lui de a
călca apăsat şi ritmic iarba moale, verde-albicioasă. Îmi
privii mîinile murdare de pămînt galben-roşcat. Din
nou, Rolly scutură din cap pentru a-şi arunca de pe frunte şuviţele
lungi de păr. Pictoru’ oftă inexplicabil şi-şi plecă pentru
cîţiva paşi capul, privind insistent iarba:
salcîmii străjuiesc apusul de
soare
cine mai credea în pietrele
noastre
culoarea calmă invada cenuşiul
cerului
şi verdele şters albicios al ierbii
pe care o călcam în picioare
şi totuşi mergeam
fără aripi înaintam pas cu pas
grăbindu-ne parcă
aşteptînd parcă să vină ceva
de departe
în întîmpinarea
noastră
şi totuşi mergeam (pentru a merge
sau pentru că nu aveam nimic altceva
de făcut
şi mersul nu ne incomoda cu
nimic sau chiar pentru că nu ne
putem opune mersului)
şi salcîmii uscaţi străjuiau
apusul
de soare
aşa cum noi
străjuiam ziua noastră cea de toate
zilele
care mereu ne zbura printre mîini
ca o pasăre albă.
Pe urmă, nu mai rămăseseră decît
vreo sută de paşi pînă la salcîmi şi, spre
surprinderea mea (pe care la început nici n-am simţit-o
într-atît încît să-mi dau seama dacă e
plăcută sau nu), se ghiceau parcă, acolo printre arbuştii negri,
fără frunze, nişte lucruri care puteau fi pietrele lui Rolly,
pietrele lui fotogenice. Probabil că şi el le întrezărea,
însă asta nu-i producea nici un fel de surpriză, pentru el
existaseră acolo mereu, numai pentru mine ele puteau fi o surpriză,
însă acum nu avea nici un rost să discut cu Rolly despre
lucrul ăsta, pentru că îmi era teamă ca el să nu ghicească,
să nu-şi dea seama că eu, pînă atunci, nu crezusem în
pietrele lui şi aşteptam numai momentul în care,
negăsindu-le, să-l privesc drept în ochi la modul „ştiam
eu că ne vei aduce pînă aici degeaba“.
„En touchant ce monde“ – unde am
auzit expresia asta cosmopolită? Rolly care mereu are atîta
dreptate. Mai erau numai 50 de paşi pînă la salcîmi şi,
dincolo de ei, pietrele şi, dincolo, departe, soarele care,
roşu-roşu, apunea calm, marcînd sfîrşitul unei zile de
noiembrie neobişnuit de calde şi uscate. Rolly care mereu are atîta
dreptate.
Şi parcă începuse să mă
impresioneze amurgul acesta cu salcîmi, nu tocmai impresionant,
în fond. Mi-era foame. Pînă atunci nu mă gîndisem
la foame, iar acum, tocmai fiindcă mă gîndeam la ea, începui
să o ignor pentru încă puţin timp, aşa că mă prăbuşii
pe iarba verde, sură, albicioasă de la picioarele salcîmilor
şi privii îndelung, dintr-un unghi neobişnuit, frunzele lor
ovale, gălbui, aşezate în grămezi foşnitoare la rădăcina
fiecăruia. Soarele deja apusese acum. Tot ce mai aveam de făcut era
să aşezăm cît mai repede cortul, să ne îmbrăcăm cu
tot ce aveam de îmbrăcăminte la noi (deşi era o toamnă
tîrzie şi caldă, noaptea se lăsa un frig ascuţit şi chiar,
uneori, se lăsa bruma spre dimineaţă).
Totul decursese repede şi normal.
Pictoru’ adunase între timp vreascuri pentru foc şi, în
întunericul care deja se lăsase, avui impresia că ochii lui
Rolly lucesc verzui ca ai unui animal sau ca ai unei păsări de
pradă. Cu toţii speram acum (Rolly care întotdeauna are atîta
dreptate) ca a doua zi să fie un răsărit de soare frumos şi
destulă lumină pentru pietrele acelea.
II
Şi păstra încă un aer atît
de inocent încît ţi-era şi milă de ea (sau de inocenţa
ei) să te gîndeşti la faptul în sine, la imensa lui
importanţă.
Era dimineaţă şi eram calm şi
surîzător şi ferice. Şi lungit în iarbă, aveam
impresia că sînt un erou de film, şi încă de film
color, iarba fiind de un verde pal, grozav de frumos, şi dimineaţa,
de asemenea clară, şi nu ştiu de ce nu mă simţeam ca un erou de
baladă sau altceva. Pe Pictoru’ nu-l mai aşteptam deja, pentru că
ştiam că nici măcar nu va reuşi să se trezească din somn în
următoarele două, trei ore, pentru că niciodată nu se scula de
dimineaţă şi mă întreb cine s-ar fi sculat, de altfel, după
o beţie murdară ca cea pe care o făcuse în seara precedentă.
Vina n-o purta el, vreau să zic pentru faptul în sine de a
pierde timp şi bani şi mai ştiu eu ce pentru o beţie. Dar nici a
celuilalt nu putea fi, pentru că, iniţial, nu propusese nici el
nimic altceva decît un coniac însoţit de o cafea, ca
pentru un om care-şi respectă liniştea sufletului său, măcar în
acele scurte momente cînd ea catadicseşte, în urma a nu
se ştie căror capricii, să apară, să stăruie pentru moment,
undeva în faţa ochilor, ca un rar fenomen meteorologic, să
zicem. Şi de unde s-a născut după aceea progresia ai cărei primi
doi termeni au fost de ajuns pentru a-i subînţelege,
bănuindu-i pe cei 5 sau 6 sau cine mai poate şti (ei în nici
un caz nu, ăsta fiind de fapt farmecul) cîţi vor fi fost pînă
la urma urmelor. (Sau poate chelnerul, spiritul lucid.). Dar, în
sfîrşit, vina, dacă a existat, nu o poţi considera a nici
unuia dintre ei doi, astfel că existenţa ei este şi mai mult pusă
la îndoială, cu atît mai mult cu cît eu nu pot fi
drastic şi mă îndoiesc de existenţa ei din principiu, aşa
că pe Pictoru’ nu-l aşteptam.
Poate că-mi stăruie în minte
drumul pe care-l condusesem cu numai cîteva ore înainte,
pe care îi condusesem de fapt, pentru că cine-şi închipuie
că celălalt ştia să se mai ducă singur acasă şi, chiar dacă
ştia, cine garantează că ideea de a se duce acasă ar fi stăruit
mai mult de cîteva clipe în gîndul lui. Deci acum
probabil că dormeau înghesuiţi unul în altul acasă la
Pictoru’, cu gurile arse de sete, dar fără puterea de a renunţa
la somn pentru o cană cu apă pînă ce setea nu va deveni
acută, insuportabilă, aşa cum o şi prevăzuse Pictoru’,
noaptea, cu capul pe umărul meu, cu înjurăturile curgîndu-i
din gură, încercînd să-l apuce prieteneşte de gît
pe celălalt, fără să ţină seama de existenţa mea între
ei. Dar pînă la urmă îşi dăduse seama: „De ce
dracu’ nu te dai la o parte?“, la care eu m-am dat, din
amuzament, din distracţie, din plăcerea de a-i vedea legănîndu-se
îmbrăţişaţi foarte ciudat, cu mîinile petrecute prin
locuri aproape incredibile şi legănîndu-se, legănîndu-se
pînă jos în praful străzii, unde, tot Pictoru’, cu o
ultimă picătură de luciditate, mă apostrofă, zîmbind
probabil (zic probabil pentru că era întuneric şi nu puteam
fi sigur): „Rîzi, deci!?“, după care celălalt răspunse
că „Nu“, dar, pentru a nu-l supăra pe Pictoru’, începu
să rîdă în hohote şi continuă mult timp,
împiedicîndu-mă, într-o oarecare măsură prin
aceasta, să-i ridic de jos.
Astfel că pe Pictoru’ nu-l aşteptam
şi, în fond, nu aveam nimic de aşteptat, însă îmi
impuneam să fiu calm, cît se poate de calm, ca cel care este
deja sigur de un lucru făcut şi care nu mai are de pus la punct
decît cîteva lucruri minore, cu care însă trebuie
să fie calm, calm, să nu se grăbească, nemaiavînd nimic de
pierdut. Filmul era sfîrşit, pînă la ultimul cadru, la
care ţineam mai mult decît la celelalte, nu numai pentru că
era ultimul şi era mai proaspătă în mintea mea atmosfera
sau, mai bine zis, ceea ce-mi închipuiam eu că va fi atmosfera
viitoarei imagini pozitive, copiate după cadrul acesta ultim care
reprezenta silueta neagră a unei păsări zburînd lin, cu
aripile perfect întinse, undeva sus, dar nu prea sus, pentru că
în celălalt colţ al imaginii se termina vîrful unui
salcîm nu tocmai desfrunzit, dar nici tocmai plin de frunze.
Noiembrie. Urme de păsări în aer.
Şi iarba verde, însă palidă,
mă făcea să mă simt calm, liniştit, pregătit pentru a mă
concentra mai tîrziu în întunericul laboratorului.
Ea, alături de mine, pe iarbă, întinsă însă pe spate,
mă privea, sau poate nu mă privea, poate erau nori pe cerul din
spatele meu şi poate privea cerul, dar, oricum, poate se gîndea
la mine, deşi nimeni nu spune că totdeauna trebuie să te gîndeşti
la cel de alături, ba chiar e mai interesant (interesant numai?) să
te gîndeşti la cu totul altceva sau la cu totul altcineva, şi
pentru ea sau, mai bine zis, pentru mine, nu era exclus ca ea să se
gîndească la cu totul altcineva, situaţie care-mi convenea
într-o oarecare măsură, nu numai că, în general, e
plăcut să faci puţin pe victima, mai ales cînd bănuieşti
că nu e nimic serios de fapt, ci pentru că ideea asta mă făcea să
mă gîndesc puţin, să-mi închipui ceva, să-mi închipui
o poveste pe care ea în nici un caz n-ar fi bănuit-o, deşi eu
mi-o închipuiam numai la un pas de ea sau mai aproape.
Era excitant. O poveste de genul ăsta
poate fi austeră, clasică, şi tipul, personajul pe care eu îl
reprezentam în poveste, sau nu, de fapt, care în poveste
mă reprezenta pe mine, ar fi trebuit să înceapă cu ea sau,
mai bine zis, cu personajul care o reprezenta pe ea în poveste,
o discuţie grozav de logică şi, mai ales, plină de capcane de
logică, grozav de plină de astfel de capcane. O discuţie lungă şi
grea, pe care personajul o conduce sigur de sine pînă la un
final logic, în care întoarce spatele demn personajului
celuilalt, care nu poate fi la fel de logic şi care rămîne în
iarbă (adică, nu pe iarbă, nu e un mediu tocmai potrivit) şi care
rămîne pe o scenă de piatră dintr-un parc vechi intrat în
istoria oraşului, plîngînd.
O poveste de tipul ăsta poate fi
romantică, perfidul personaj „al doilea“ între flori,
stînd şi părînd în completă necunoştinţă de
cauză, iar primul priveşte numai florile, în sufletul lui
dansînd nebun tragica bănuială, şi totul se sfîrşeşte
(trecînd peste amănunte) cu glasul calm şi totuşi suferind
al romanticului personaj „unu“ care pronunţă un „ştiu, ştiu
totul“ şi pune revolverul între dinţi.
şi n-are decît 17 ani
şi florile în jur răspîndesc
un parfum
de paradis
şi razele soarelui
şi deodată se aude un pocnet.
Însă un pocnet abia auzit, uşor,
sec. Şi mă întorc cu faţa spre ea. Şi-n mîinile ei,
aparatul de fotografiat deschis, şi filmul luceşte-n lumină, calm,
în totală necunoştinţă de cauză şi ea, parcă prostită
de gest, care nu e încă decît o simplă neatenţie
pentru ea, mă priveşte şi nu pot suporta privirile ei, deşi ar
trebui invers, dar deja sînt în picioare, un resort sau
altceva m-a făcut să mă ridic într-o fracţiune de secundă,
mai scurtă probabil decît momentul voalării filmului şi,
după aceea, filmul cu păsări şi pietre e dus şi nu mai simt
continuitatea articulaţiilor, nu mai sînt oase acestea
(picioarele mele) şi, din nou, iarba-mi atinge obrazul, sură,
albicioasă, obosită, şi-mi culege, parcă, lacrimile şi le
coboară uşor, cu atenţie, pe o pietricică mică, infimă, care,
însă, a fost cîndva o bucată dintr-una mare şi care,
aici, la doi centimetri de ochiul meu grandangular, pare una mare şi
seamănă atît de mult cu una mare, şi mă gîndesc că,
dacă, totuşi, lacrimile mele ar exista de-adevăratelea, pietricica
infimă din faţa ochiului meu (are o culoare cenuşie şi nu e decît
un fir de ţărînă, de fapt) s-ar topi, s-ar înnegri şi
s-ar muia deodată, contopindu-se cu masa pămîntului în
care iarba-şi înfige rădăcinile. Nu pot, însă, decît
să aştept. Pictoru’ nu va veni. Ea nu va veni, deşi n-a plecat
încă. Nimeni nu va veni, însă eu trebuie s-aştept şi
să găsesc mulţumirea, plăcerea de a aştepta, de a aştepta, de a
aştepta, de a aştepta.
III
Şi păstra încă un aer atît
de inocent încît ţi-era şi milă de ea (sau de inocenţa
ei) să te gîndeşti la faptul în sine, la imensa lui
importanţă. Şi nu crezusem niciodată în mine, adică nici
eu nu-i sugerasem vreodată că ar trebui să facă lucrul ăsta sau
că este inevitabil în anumite condiţii, şi nici nu mă
sugestionase vreodată că ea ar putea cel puţin să se gîndească
la (sau să-i dea prin minte pentru un singur moment) ce înseamnă
pentru mine mîna mea şi ce înseamnă sau ce-ar putea să
însemne contopirea credinţelor noastre. Deci, lucrul ăsta nu
poate fi pus la îndoială. Aşa că, de reproşat nu-i poţi
reproşa nimic altceva decît o mică neatenţie, care, practic,
n-are nici o importanţă, şi desigur că, încă şi acum,
crede că importanţa faptului aceluia este minimă, însă de
convins n-o pot convinge decît eu, cel care n-am sau, mai bine
zis, nu mai am sau nu mai vreau sau nu mai pot să am nici un fel de
interes pentru asta.
Pe de altă parte, de ce n-aş crede în
prima teamă, în prima bănuială? Şi păstra încă un
aer atît de inocent încît ţi-era şi milă de ea
(sau de inocenţa ei) să te gîndeşti la faptul în sine,
la imensa lui importanţă.
IV
Îţi înfunzi picioarele în
zloata murdară a străzii, pe rînd, ridici ochii. Vezi feţele
necunoscuţilor părînd să-ţi zîmbească sau
ignorîndu-te sau încruntîndu-se la tine. Aştepţi
ca unul din ei să-ţi arunce o vorbă, aştepţi. Aştepţi. Vorbele
se schimbă între ele. Pe rînd. Dar nici măcar între
ei nu vorbesc. Priveşti o vitrină, un stand, un panou, un afiş.
Imposibil de crezut, iposibil de realizat un dialog cu o vitrină. O
vitrină discută numai cu buzunarele tale. Sau numai buzunarele pot
discuta, tu nu. Îţi înfunzi picioarele, pe rînd,
în zloata străzii murdare, priveşti o statuie, un automobil,
o cochetă. Aştepţi un cuvînt de la una din ele. Nimeni n-are
timp de pierdut. Intri-ntr-o cofetărie murdară. „Doriţi o cafea,
domnule?“ „Da.“ Şi aştepţi un cuvînt de la mîna
crăpată care şterge masa formal, mecanic. Priveşti în jur
la mesele mici înconjurate de tineri îmbrăcaţi fără
gust. Vagabonzi, vînzători de bilete la cinematograf,
bişniţari, cuţitaşi. Nimeni nu te priveşte. Au treburile lor
importante de pus la punct. Ţoale, mangoţi, jantilicuri, biştari.
Totul trebuie discutat, întors pe toate feţele. Trebuie
discutat în cuvinte puţine. Podeaua murdară aşteaptă
scuipăturile lor. Nimeni nu crede-ntr-o limbă comună. Sorbi
lichidul amar şi fierbinte cu poftă, aducîndu-ţi aminte de
bucuria copilului din tine cînd sorbea prima cafea veritabilă.
Îţi revin vag în minte gîndurile de atunci cînd
porneai încet pe drumul cafelei, în gînd, cu un
vapor mic, modest, curat, înapoi spre Brazilia. Prin
Mediterană, Atlantic, Rio. Frumos mirosind a cafea. Rio în
carnaval, temperamentul sud-american. Muzică, Aventură, Muzică.
Nimeni nu crede-ntr-o limbă comună. Te ridici, îţi strîngi
în jurul trupului cordonul pardesiului. Priveşti în jur.
Nimeni nu te priveşte de sub fumul de deasupra meselor mici şi
murdare.
Un murmur continuu îţi atinge urechea. Urechea ta
incapabilă să selecteze din tot murmurul acesta măcar un singur
cuvînt. Ieşi în stradă. Îţi afunzi picioarele,
pe rînd, în zloata murdară a străzii. Ţi-e greu să-ţi
dai seama dacă zloata aceasta e zăpadă sau e apă sau e zăpadă
topindu-se sub frămîntarea picioarelor tale. Sub frămîntarea
picioarelor lor. „E zăpadă“, îţi zici privind zgrunţurii
de gheaţă topită de sare, apoi crezi că e apă, dar nu ştii ce
anume te împiedică să optezi pentru una din două şi,
de-abia tîrziu, tîrziu de tot, îţi dai seama că
numai culoarea, culoarea neagră a apei sau a zăpezii, te împiedică
să optezi pentru una din două şi, de-abia tîrziu, tîrziu
de tot, îţi dai seama că numai culoarea, culoarea neagră a
apei sau a zăpezii, te împiedică să fii lucid, rezonabil.
Murmurul te urmăreşte şi aici. Nu poţi distinge nici măcar o
singură vocală. Totul e murmur, feţele lor trec pe lîngă
tine, privindu-te sau nu. Trec pe lîngă tine, prin tine, ca un
murmur ininteligibil. Ridici privirea. Cauţi un autobuz, un tramvai.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters