OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mult asteptata, mult trimbitata premiera a Scrisorii pierdute de la Teatrul National din Bucuresti, ultima dintre montarile unui An Caragiale care se pare ca va dura un cincinal, a avut in sfirsit loc.
Ce am vazut? Sa incepem cu teoria:
Actorii sint tineri fiindca au virsta personajelor din piesa si pe cea a primei distributii.

In trecerea mea prin Facultatea de Litere, am intilnit, printre alte fapte de istorie a limbii romane literare, o foarte interesanta si usor de demonstrat teorie, conform careia Scrisoarea pierduta (dar nu numai ea) e structurata pe mai multe paliere sociale, de virsta si educatie, identificabile la nivel de vocabular, prin preferinte de inventar lexical, abateri de la norma localizabile spatio-temporal (binecuvintatul hipercorect nifilistule) si, mai ales, prin utilizarea acelorasi cuvinte in stadii succesive de asimilare. Spre pilda, onorabilul Trahanache spune cestiune, amicul Tipatescu – chestiune, iar liber-schimbistul Catavencu – chestie. Astfel, prezidentul si prefectul apartin, evident, unor generatii diferite, iar intre acesta din urma si parintele Aurorei economice romane sta mobilitatea intelectuala diferita (si in favoarea Catavencului). La fel cu Dandanache, ale carui ticuri de limbaj il plaseaza cu citeva generatii inainte de 1883, anul ratacirii scrisorii pacatoase. Altfel spus, nu cred in baliverna cu distributia de aceeasi virsta cu personajele, de care s-au atasat Dinu Sararu si Grigore Gonta ca sa justifice plecarea lui Beligan, a lui Moraru si a lui Dinica. In plus, sint de parere ca ceea ce conteaza e virsta pe care o joci, nu virsta din buletin (in anumite marje, evident; despre ce joaca ai nostri tineri, a se vedea mai jos).
Noua tentativa de re-citire, comedie politica autentica, permanenta actualitate.
Ca sa nu ne plictisim, ma abtin de la comentarii privind contradictia in termeni intre „re-citirea“ postmodernista (ceea ce chiar facea Tocilescu) si interpretarile moderniste pe linia „clasicii – contemporanii nostri“, care nu-si permit deturnarea de la datele esentiale ale textului, si ma opresc la ce-am vazut joi seara.

Avem un decor in alb si negru, scena sugerind un ecran de televizor pe care se desfasoara o telenovela de anii ’60, din care, ca-n Trandafirul rosu din Cairo, eroii ies pe alocuri, pasind „in realitate“ si conversind cu publicul. Avem un Tipatescu (Mihai Calin) al carui mare ghinion e ca-l joaca in alt spectacol pe Chiriac (unde are un Spiridon viabil si o Veta cu personalitate, ceea ce aici nu e cazul) si, ca sa nu se complice, face din prefect un imberb baiat de pravalie. Avem o Joitica (Tania Popa) in toalete diafane si cu „balerini“ in picioare, care pluteste (a se citi: se prelinge) cu miscari ample si haotice. Intre cei doi – mare iubire (accentul e plasat, in aceasta montare, pe povestea de dragoste), sugerata de tentativele de a face amor pe o canapea in alb si negru (daca adaugam pelerina cu pete alb-negre a lui Fanica si dalmatianul plimbat de feciorul in casa, prima scena e un minunat episod de Cruela... redivivus), tentative precedate de alte plutiri demne de Lacul lebedelor (si Ghita nu mai vine!). Tania Popa face eforturi emotionante sa joace marea doamna pasionala (ca fetitele care se joaca de-a mama), rezultind bucati amalgamate de curat Ofelia, Julieta si Mariana Mihut, intr-o relatie scenica inexistenta cu un Trahanache (Vlad Ivanov) debitator de replici bine-nvatate. Ajunsi aici, intram in sus-numita comedie politica autentica, alaturi de un Brinzovenescu (George Ivascu) de tot plinsul, redus la un comic primar, de un Farfuridi (Eugen Cristea) pe care nu stiu din ce recuzita sa-l iau, basca un Catavencu (Claudiu Bleont) stil Motanul Incaltat, Cetateanul mai mult sau mai putin turmentat (Marius Rizea) si altii asemenea, toti producindu-se cu aplomb la scena (iesiti carevasazica din ecranul de televizor, luminat brusc in rosu-galben-si-albastru, sa stie tot omul unde bate), cu pauze subtile intru cugetare adinca („industria noastra care lipseste cu desavirsire“...). Cu care s-a sfirsit si actualitatea lui Caragiale (fara sa uitam finalul de un kitsch teribil – oare tot Florica Malureanu sa fi facut arcul acela de triumf, sau ce-o fi el, de gips ornat cu luminite rosii, plus cortina din beculete de pom ramase de la Anul Nou pe fundal?).

Ce am vazut, deci? Textul pe care-l arhistiam, niste actori buni pe care Grigore Gonta a reusit performanta de a-i face sa joace prost (negresit, cel mai bun actor de pe prima scena a tarii a fost, de data aceasta, dalmatianul; cu cita gratie traversa el scena!), un decor minunat, dar din alt spectacol, o regie de-o cauti cu luminarea si n-o gasesti (poate s-o vezi cind rezolva iesirile din scena ale personajelor prin caderea cortinei, incit ajungi sa crezi ca piesa are sapte acte). Altfel spus, va fi un succes de casa teribil, si in continuare vom crede ca ce se face pe „prima scena a tarii“ chiar e teatru (iar rinocerul e, vorba lui Marco Pollo, inorog).