OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adrian LACATUS
Urmuz. Monografie, antologie comentata, receptare critica
Editura Aula, Colectia „Canon“,
Brasov, 2002, 80 p., f.p.


Cistigatoare a unui premiu de debut al Uniunii Scriitorilor, micromonografia brasoveanului Adrian Lacatus despre Urmuz pare sa se situeze in raspar cu o intreaga exegeza. Se stie ca, o data luat in serios, autorul Paginilor bizare a fost considerat un „premergator“ al „disolutiei formelor literare“, un (pre)avangardist revoltat. Adrian Lacatus combate acest „blocaj al receptarii“, vazind in Urmuz un gnostic (in sensul ereticilor cathari, obsedati de puritatea absoluta) si un conservator sceptic, adaugind ca „desi acest conservatorism al autorului a fost uneori sesizat, el a fost interpretat in mod negativ ca fiind o limita si nu o optiune, ca exprimind o gestatie estetica («pre-avangardism») ce nu ajunsese inca la obligatoriul (prin necesitate istorica) ei termen. Urmuz se bucura astfel de faima precursorului, de celebritatea derivata din prestigiul marilor autori romani consacrati de avangarda europeana, dar si de o lectura unidirectionata“ (p. 20).

Aceasta lectura reductiva este explicata prin „contextul cultural controlat, inchis prin cenzura, in care scriu exegetii, prestigiul unei definitii destul de unilaterale a modernitatii estetice si perpetuarea receptarii lui Urmuz (exclusiv) in structurile atitudinii avangardiste“ (p. 17). S-a vazut astfel in mica opera urmuziana „o fundamentala, dar si imaginativa, atitudine anti-burgheza“ (ibid.). Fara a nega de plano respectivul punct de vedere – tributar, in parte, grilei marxiste de lectura –, Adrian Lacatus aduce o completare necesara, modificind perspectiva: „la Urmuz (ca de altfel si la Flaubert, Nietzsche, Karl Kraus, Musil, Bacovia, Witkiewicz sau Gombrowicz) anti-burghezul – fie el mistic, romantic, avangardist, activist, socialist sau fascist – este la fel de ridicol ca si burghezul, iar limbajul lui este in egala masura ironizat“ (p. 18). Exemplul ilustrativ e dat de „lupta eroica“ dintre personajele schitei Algazy &Grummer: intr-adevar, nu prea s-a observat ca ironia vizeaza aici in egala masura „literatura invechita“ si „limbajul vulcanic avangardist“ despre „literatura viitorului“.

Intr-un capitol intitulat – sugestiv – Sex si caracter (dupa titlul cartii unui alt sinucis – tinarul filozof vienez Otto Weininger, evreu renegat, misogin si antisemit), Adrian Lacatus face o observatie importanta cu privire la imaginarul erotic al lui Urmuz: „Apare astfel obsesia unui vitalism primitiv, mecanic si automat, adica inuman, combinatie de violenta si sex care ghideaza, ca element pozitiv, tinind de fibrele intime ale imaginarului urmuzian, negativitatea parodiei. Opera, desi parodica, nu este astfel de esenta livresca. Ea pleaca in explorarea, specifica artei moderne, a tensiunii dintre spirit si sex (tensiune ce caracterizeaza, de altfel, si imaginarul dualist, gnostic). La Urmuz, aceasta tensiune este «rezolvata» expresiv prin abolirea spiritului“ (p. 21). Faptul este ilustrat si prin frecventa exemplelor de „reprezentari ale sexualitatii eretice, periferice“: zoofilie, autoerotism, fetisism, ambiguitate bisexuala, incest...

Avem de a face asadar cu o „criza a identitatii eului modern“, similara celei studiate de Jacques Le Rider in cartile despre modernitatea vieneza. Fenomenul este urmarit si in asa-numita „tehnica a autoportretului“ din textele lui Urmuz. Lumea lor plana, fara interioritate, trimite catre un imaginar de tip „gnostic“: „Aceasta distrugere a sinelui si a propriei imagini [...] este poate razbunarea artistului sublim ratat, condamnat la esec, coruptie si degradare si privat de un limbaj pur. Sau poate fi comandamentul ereticului gnostic care, pentru eliberarea spiritului captiv, accelereaza, provoaca, exacerbeaza haosul lumii si al eului pina la anihilarea eliberatoare“ (p. 23).
Prin urmare, Urmuz ar fi fost plasat intr-o familie spirituala nepotrivita, cea reala fiind una de „solitari si desolidarizati cu spiritul dominant al epocii lor: Kafka, Bacovia, Harms, Schulz, Gombrowicz“: „Ca si Urmuz, ei sint inovatori radicali, dar in acelasi timp niste ironisti care dispretuiesc entuziasmul auroral de tip avangardist. O negare a posibilitatii unei existente autentice, o negare a consistentei interioritatii, mai degraba decit incercarea de a sterge granita dintre arta si viata, incercare definitorie pentru avangarde, ii caracterizeaza“ (p. 24).

Adrian Lacatus opereaza insa cu o definitie prea restrictiva a avangardei: exista destule directii avangardiste – constructivismul, de pilda – care se opun „stergerii granitelor dintre arta si viata“. (Nota bene, in Meteorologia lecturii, Radu Petrescu il scotea pe „flaubertianul“ Urmuz de sub eticheta anti-literaturii, eticheta proprie „reactiei trairiste, autenticiste“.) In plus, apropierea lui Urmuz de unii autori sus-mentionati e un loc comun al criticii postbelice, comparatia cu Kafka datind chiar din interbelic. „Dualismul maniheic“ urmuzian a fost deja comentat pe larg de N. Balota in monografia sa, iar in volumul Afinitati efective (1990), Serban Foarta identifica – si el – un nucleu de „teologie maniheista“. In fine, in cuvintul insotitor al volumului Calendarul incendiat... de Mihail Avramescu (1999), Alexandru Paleologu il plaseaza net pe Urmuz in afara avangardei si a suprarealismului. Meritul autorului brasovean consta, deci, in plasarea unor observatii marginale in centrul unei ipoteze interpretative coerente.

Ne putem intreba – urmuzian vorbind – pe ce „calcule si probabilitati“ se bazeaza demonstratia. Iata citeva argumente: „Urmuz este un artizan, un miniaturist care isi cizeleaza piesele cu o obstinatie care nu este decit reflexul unei intelegeri – clasice – a creatiei“ (p. 8); „Intr-un anumit sens, Urmuz este artistul modern [...] pentru care arta indeplineste functia pe care altadata o avea religia“. Arta „pura“ e inteleasa aici in relatie cu o estetica a sublimului intrat in criza totala: „scriitorul nu mai poate gasi nici o tema si nici un limbaj care sa permita elevatia spirituala, iluminarea vizionara, raminind doar, flaubertian, cu mistica preciziei tehnice. Care, daca nu mai poate fi o cale pentru depasirea acestei lumi, poate fi un instrument folosit pentru a o distruge“ (p. 8-9). Oarecari probe in acest sens ofera biografia urmuziana (v. fascinatia pentru clasici a tinarului atras de filozofia germana si audient al cursurilor lui Maiorescu), schita „cosmologica“ Putina metafizica si astronomie, epopeea eroti-comica Fuchsiada si, mai ales, cugetarile salvate din misterioasa lada cu manuscrise, explorata de Sasa Pana si Geo Bogza in 1930.

Din cele doua caiete groase continind „sute de maxime, aforisme si apoftegme transcrise, de data aceasta in mod semnificativ, intr-o forma caligrafica definitiva, numerotate si catalogate pe teme“, Sasa Pana a copiat doar „cugetarile“ 578 si 579, despre un Dumnezeu al Binelui si unul al Raului – noteaza autorul. In privinta meditatiilor, „forma lor conventionala, clasica, precum si titlurile categoriilor in care erau structurate“ – Despre femei, Despre religie, Despre evrei, Despre muzica – le puteau trada „ca fiind teme ale timpului, conservatoare“ (p. 8). Care sa fi fost motivele abandonarii lor de catre Sasa Pana? Lipsa de receptivitate la „incoerenta“ textelor, privite ca „veleitate filozofica“? Caracterul antisemit al unor insemnari (indicat atit de Geo Bogza in al sau Jurnal de copilarie si adolescenta, cit si de Sasa Pana)?

Incitanta si verosimila, interpretarea din volumul de fata imbogateste – din unghiul ideologiei operei si al mitanalizei – perspectiva asupra lui Urmuz. Chiar daca scoaterea acestuia din sfera avangardei ramine discutabila, propunerea de regindire a modernitatii noastre literare e mai mult decit salutara. Adrian Lacatus are un discurs critic avizat si patrunzator, animat de placerea riscului si a descoperirii de sensuri noi.