OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zdzislaw HRYHOROWICZ
Cintecul unei pilnii sau sfidarea literaturii
Editura Wydawnictwo
Naukowe UAM,
Filologia Romanska,
Poznan, 2001, 148 p.

Jacques G. COSTIN
Exercitii pentru mina dreapta si Don Quijote
Editie ingrijita de Geo Serban, introducere de Ov. S. Crohmalniceanu,
Editura Paralela 45, Colectia „Avangarda“, Pitesti-Bucuresti-Brasov-Cluj-Napoca, 2002, 320 p., f.p.


Plagiatele „urmuziene“ ale unui critic polonez

Un volum despre Urmuz si despre avangarda literara romaneasca, intitulat Cintecul unei pilnii sau sfidarea literaturii, a aparut in romaneste in 2002 la Editura Wydawnictwo Naukowe UAM a Universitatii Adam Mickiewicza din Poznan (Polonia). Autor – Zdzislaw Hryhorowicz, seful catedrei de Limba Romana de la respectiva universitate. Dincolo de surpriza placuta pe care am incercat-o intrind in posesia cartii, curiozitatea de a vedea cum recepteaza avangarda noastra un critic polonez a lasat insa repede loc bulversarii...

Sa ne intelegem: interesul critico-teoretic pentru avangardismul romanesc interbelic, pentru „pre-avangardismul“ lui Tzara, Vinea si Adrian Maniu, pentru Urmuz, pentru dezvoltarile din anii ’20-’40 si pentru „anticritica“ lui Eugen Ionescu din Nu merita toata aprecierea. Cu atit mai mult cu cit Hryhorowicz a aratat o preocupare constanta pentru aceasta zona literara, concretizata in contributii precum Urmuz si tragedia limbajului („Studia Romanica Posnaniensia“, vol. XVII, Poznan, 1993) sau „Romanul-sac“ polonez si Urmuz: literalul acaparat de literar (Convorbiri literare, Iasi, august 1996), alaturi de eseuri despre Urmuz si Bruno Schulz sau despre Urmuz „intre dadaism si suprarealism“. Numai ca... atentie: titlurile sus-mentionate joaca riscant la limita dintre pastisa si plagiat, reproducind, in primul caz, un titlu al lui Marin Mincu (v. Avangarda literara romaneasca) si incorporind, in al doilea caz, fara ghilimele, o formulare disputata, cindva, intre Nicolae Manolescu si Marin Mincu (v. Arca lui Noe, vol. III, 1983, si Eseu despre textualizarea poetica, II, 1984).

„Bibliografia selectiva“ despre Urmuz din finalul prezentului volum contine, pe linga alte citeva curiozitati, doua titluri care nu se ocupa deloc, dar deloc de autorul Fuchsiadei: Istoria literaturii romane a lui E. Lovinescu si Din clasicii nostri (1977) de Edgar Papu. Ultimul va fi fost, probabil, citat pentru a ilustra caracterul „protocron“ al lui Urmuz in raport cu avangardele europene (Hryhorowicz foloseste acest calificativ la p. 6, pornind – pesemne – de la o remarca a lui Mincu din Introducere in avangarda literara romaneasca).
Ceea ce socheaza de la bun inceput este numarul improprietatilor, formularilor defectuoase, dezacordurilor, erorilor lexico-gramaticale ce fac greu lizibila si, pe alocuri, ilizibila cartea. Las la o parte transcrierile gresite de nume si titluri sau virgulele puse mereu intre subiect si predicat... E limpede: autorul a incercat sa-si redacteze eseul in limba romana, o limba pe care o stie citi, insa o scrie mai mult decit defectuos. Efectul – compromiterea caricaturala a unor comentarii si analize altminteri valide, combinatii de excurs istorico-tipologic, semiotica si critica de text... Dupa toate probabilitatile, autorul a incercat sa realizeze singur ceea ce, in conditiile date, ar fi presupus o munca in echipa. Practic, intreaga lucrare ar fi trebuit finisata de o persoana cunoscatoare a limbii romane – si exista destule la Universitatea din Poznan.

Este uneori greu de spus cit e inabilitate a traducerii si cit e inexactitate a documentarii. Un exemplu: la un moment dat ni se vorbeste de circulatia cartii Pagini bizare inainte de 1922, pentru ca, dupa citeva rinduri, sa se precizeze (corect) ca textele urmuziene au fost adunate in volum, pentru prima data, in 1930... In asemenea conditii, singurele fragmente integral valide sint cele citate direct din romana. Problema e ca unele pasaje critice sint plagiate dupa comentatori autohtoni care s-au ocupat de Urmuz si de avangarda. Procedeul e urmatorul: dupa un citat punctual, cu indicarea in subsol a sursei, sint reproduse suplimentar, de data asta fara indicarea vreunei surse, formulari si pasaje ale aceluiasi critic. Cind e vorba de pasaje ample, vag modificate, ele sar in ochi oricarui literat avizat in domeniu. Iata, de pilda, finalul cartii, preluat din Avangarda in literatura romana de Ion Pop: „Este un «joc» foarte complex, ce iese dintre coordonatele traditionale ale literaturii mai mult sau mai putin «realiste», careia ii preia doar «gramatica» aparenta, pentru a se desfasura mai degraba in virtutea unei inertii a limbajului, care antreneaza clisee, automatisme asociative, uneori cu o functie hipertextuala, ca derivate parodice sau imitatii sarjate ale unor texte si stiluri literare.

In felul acesta, cum am observat in lucrarea de fata sprecizarea ii apartine lui Z.H., n.m.t, se ajunge in final la textul «crescut» pe ruinele vechilor conventii si formule...“ (p. 109). Urmuzianismul acestor „imitatii sarjate“ crescute pe „ruinele“ textului critic al lui Ion Pop e amplificat de plagierea notelor de subsol ale fragmentului copiat dupa universitarul clujean (e vorba de referirile la articolul Schite fantastice al lui Perpessicius si la Despre „hipertext“ de Gérard Genette, publicat in Palimpsestes, cf. Avangarda in literatura romana, Bucuresti, 1990, p. 61)... Un adevarat „palimpsest“ (hipertext?) plagiatoriu! Iata acum unul dintre numeroasele pasaje copiate, cu modificari (si acelea gresite!) din Introducerea in avangarda literara romaneasca a lui Marin Mincu: „Metoda scriiturii urmuziene are mai degraba legatura cu acel efort de «deplacement» incercat de scriitor in limba, despre care vorbea Ionescu sin textul lui Marin Mincu, cel care vorbea era Roland Barthes, n.m.t. Scriitorul constata ca modul traditional de a concepe literatura nu-l mai satisface si atunci se «deplaseaza» constient spre alta imagine a acesteia, propunind o structurare aparent parodica, aparent incoerenta, fragmentarista si ilogica.

Urmuz tinteste catre descoperirea modalitatilor absurde de dezagregare si diseminare a limbajului, voind sa demonstreze cum – prin transformari pe axa sintagmatica sau pe axa paradigmatica – textul poate accepta toate combinatiile denotative si conotative posibile“ (p. 64). In general, fragmentele plagiate sint „maruntite“ si mixate, cele despre Urmuz fiind puse in relatie cu referiri la Tzara si Eugen Ionescu, „deplasate“ si ele din alta parte. Un joc – intr-adevar – extrem de „complex“ cu ideile si formularile altora! Iata acum un plagiat (stilcit) dupa un fragment al lui Nicolae Manolescu din Arca lui Noe III, in care autorul trilogiei tocmai il citase pe... Ion Pop: „Hibrizii urmuzieni zoomorfi si mecanomorfi pot fi pusi in relatie cu o intreaga orientare pre-suprarealista a «mitului masinist», se pot lega si de intreaga arta plastica a epocii dadaiste si suprarealiste. Personajele urmuziene seamana cu cele ale lui Picabia, Duchamp, Ernst, Brauner, Miro, Dali si Picasso fiind efectul «analogiilor hazardate» din legendele puse de Ernst la operele lui. Ni se pare ca elementul hotaritor al structurii narative in Pagini bizare este un mecanism de substituire, de inlocuire a realitatii «date» cu pura ei posibilitate“ (p. 64).

Mai putin afectate de plagieri sint capitolele care panorameaza dadaismul european, avangarda romaneasca interbelica, pre-avangardismul... In plus, de treci codrii de improprietati lingvistice, constati ca nu sint putine observatiile pertinente, vioiciunea asocierilor fiind servita de frecventarea bibliografiei romanesti si straine in domeniu.
Ar fi trebuit, poate, sa-l menajez pe profesorul Hryhorowicz, macar de dragul excelentei cooperari literare romano-poloneze. Intimplarea a facut sa dau peste aceasta lucrare, tocmai cind pregateam un referat la doctorat despre critica criticii lui Urmuz. Avind foarte la indemina sursele de „inspiratie“ ale autorului cartii, i-am prins repede „metoda“ si m-am gindit ca ar fi incorect s-o trec sub tacere. Oricit ar circula ideile ca bunuri universale, exista si proprietatea individuala asupra lor... Nu cred, apoi, ca „interesul patriotic“ al promovarii culturale justifica ascunderea sub pres a unor fraude „pioase“. Pacat numai ca o meritorie initiativa de evaluare critica a avangardei noastre s-a realizat intr-un mod atit de nefericit „romanesc“. Imi vine in minte un sfat al lui Umberto Eco din Cum se face o teza de licenta: daca vrei sa plagiezi teza altcuiva, ai grija ca acela sa fie dintr-un loc unde sa nu se afle niciodata ce ai facut.


Recuperarea lui Jacques G. Costin

Dupa aceasta bila neagra – o bila alba pentru salutara reeditare a unui avangardist pe nedrept uitat: Jacques G. Costin, autor din spita falsilor post-urmuzieni Grigore Cugler si Jonathan X. Uranus (ultimul – recuperat doar ca... ezoterist, discipol al lui René Guenon si, ulterior, preot ortodox nonconformist). Restituirea pe care Editura Paralela 45 a intreprins-o gratie istoricului literar Geo Serban (ingrijitorul editiei, care semneaza si o remarcabila postfata, publicata in avanpremiera in Observatorul cultural) aduna, sub titlul unicului volum „costinian“ – aparut in 1931 si nereeditat de atunci – intreaga productie literara a scriitorului din perioada romaneasca.
Alaturi de Ion Vinea, Tristan Tzara si Marcel Iancu, avocatul si „scriitorul amator“ Costin a facut parte din prima noastra avangarda, ratind „de putin“ – dupa o amintire tirzie a lui Vinea – sumarul revistei Simbolul din 1912.

Combativul polemist din revistele lui N.D. Cocea aparute in timpul primului razboi a fost, apoi, alaturi de Vinea si Iancu, unul dintre animatorii celei mai longevive publicatii de arta noua a Romaniei interbelice: Contimporanul (1922-1932). Retras intr-un con de umbra, reapare imediat dupa al doilea razboi mondial in Revista Fundatiilor Regale cu o serie de „istorii naturale“ in maniera Jules Renard (Placerile cimpului). Dispare din nou din atentia publica si, in 1959, in urma unui proces politic in care fusese implicata si fosta sa colega, sculptorita Milita Patrascu, emigreaza la Paris, unde moare, in 1971. Interesant e faptul ca Jacques G. Costin, pretuit chiar de critica interbelica ostila avangardismului (G. Calinescu, Vl. Streinu), lipseste din antologiile postbelice ale literaturii noastre de avangarda (cu exceptia celei a lui Sasa Pana). Singurul critic important care i-a acordat atentia si pretuirea cuvenite a fost, in anii ’80, Mihai Zamfir: in antologia si studiul despre poemul romanesc in proza, acesta il apropie pe autor de Francis Ponge si il plaseaza printre virfurile „suprarealismului“ autohton. O buna caracterizare critica intilnim si in postuma Evreii in miscarea romaneasca de avangarda de Ov.S. Crohmalniceanu (2000), reprodusa ca prefata a prezentei editii.
Imi ingadui sa cred ca tirzia recuperare a unui Jacques Costin (ca si a lui Cugler, nemaivorbind de Uranus-Avramescu) nu are la baza atit motivatii strict estetice („epigonismul urmuzian“ e o prejudecata lesne infirmabila, autorii avind personalitati distincte), cit politice. Pe linga statutul de exilati, scrierile lor au o corozivitate malitioasa ce compromite si demonteaza orice solemnitate utopica.

Exercitiile pentru mina dreapta (cu un portret al autorului si cinci desene de Marcel Iancu, plus un desen de Milita Patrascu) se deschid printr-un „abecedar“ in care personaje non-umane: boul, ciinele, pisica, soarele si pamintul, trenul, porcul, pianul s.a., dar si profesiuni umane: croitorul, brutarul, tinichigiul sint definite ironic – in maniera „fiziologiilor“ si „caracterelor“ moralismului clasic – prin intermediul unor propozitii aforistice. Imaginile „traditionale“ lasa loc portretului moral „modern“ tip fisa de dictionar sau de manual. Este, in mod cert, una dintre cele mai remarcabile sectiuni ale cartii. Iata Ciinele: „...Capitalist innascut prin limba si coada; exploateaza vanitatea si mila. Atita literatura domestica. [...] E cabotin. Spre deosebire de pisica se joaca pentru placerea altora; si meloman./ Prefera insa vocea stapinului“. Incercarile pentru restabilirea moralitatei in fabulele regretatului La Fontaine sint „corectari“ burlesti in spiritul moralei moderne a fabulelor Greierele si furnica, Broasca si boul, Corbul si vulpea, a pildelor si vietii unor personaje de mitologie istorica, alternind scenarii „urmuziene“ cu experimente grafice jucause, tip caligrama letrista (Wifego, Profetul), cu „fiziologii“ (Arhimede, Jupiter) si cu naratiuni „filozofice“ (Discurs pentru imbunatatirea rasei cailor, Darimarea Cartaginei etc.). Unele sint subtile satire in spiritul unui Swift urmuzizat. Tot o „corectare“ – si o continuare, un „revers“ comic al unei naratiuni exemplare – este amplul si spiritualul text Don Quijote, unde statuia de bronz a eroului, devenita sensibila, coboara de pe soclu, hibridizindu-si identitatea cu cea a lui Sancho, si trece prin diverse „incercari“ initiatice si burlesti calarind un catir in care se regasesc deopotriva Rosinanta si magarul dolofanului sau companion plebeu. Ca si unele dintre textele anterior mentionate, aceasta naratiune parodica si autoparodica, plina de „tilc“, ar face cinste oricarui postmodern. Un avangardism livresc, hibrid si rafinat, un „ingenios bine temperat“ de un irezistibil umor pince sans rire, al unui Don Quijote pornit la „asediul locurilor comune“. Si – in Placerile cimpului – un fermecator franciscan, portretizind bonom si amuzat „personajele“ si trairile „vietii la tara“.

Addenda cuprinde articole muzicale si de arta, un bilant „postum“ al Contimporanului, alaturi de doua elogioase „fizionomii“ – in maniera proprie – ale lui Virgil Madgearu si F.T. Marinetti. Toate au fost recuperate din presa vremii.
Jacques G. Costin: un autor de (re)descoperit, care va face – sint convins – deliciul tuturor amatorilor de literatura buna.