OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriel LIICEANU
Usa interzisa
Editura Humanitas,
Bucuresti, 2002,
358 p., f.p.


De la Jurnalul de la Paltinis la Usa interzisa

Aparitia volumului Usa interzisa, la sfirsitul anului trecut, l-a readus pe scriitorul Gabriel Liiceanu in centrul atentiei, dupa o indelungata perioada in care in prim-plan s-a aflat, preponderent, editorul Gabriel Liiceanu. Pentru cei care au urmarit activitatea autorului dupa 1987 (anul aparitiei Epistolarului) – nu mai putin de cinci titluri noi pina in 2002, abstractie facind de numeroasele sale interventii publicistice –, ar putea suna paradoxal insemnarea din 23 septembrie 2002, in care Gabriel Liiceanu vorbeste despre neputinta de a se exprima si despre indelungata sa tacere, perpetuata atitia ani de zile. Si totusi, paradoxul este doar aparent.

Pentru ca, dupa Jurnalul de la Paltinis (1983) si Epistolar (1987), unde personalitatea contradictorie a autorului se dezvaluie pe masura ce prinde contur edificiul afectiv alcatuit din „mina aceea de oameni pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si impotriva carora spiritul critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios“ (citez, neriguros, din Declaratie de iubire), nici una dintre cartile publicate ulterior nu l-a continut pe autorul ei atit de deplin cum o face volumul recent aparut. Judecind dupa intensitatea discursului confesiv din Usa interzisa, as fi tentata sa spun ca, in cei aproape douazeci de ani care s-au scurs de la aparitia Jurnalului de la Paltinis, Gabriel Liiceanu cel autentic a ramas ascuns in spatele rolului conferit lui de Constantin Noica, confirmind astfel diagnosticul pe care singur si-l punea in prima scrisoare adresata lui Alexandru Paleologu, in februarie 1984: „Acest fenomen de alunecare intr-un rol – scria atunci autorul Jurnalului de la Paltinis – explica internalizarea temporara a unor prejudecati culturale (dintre care prima este cultura insasi, «cultura mare», cu derivatele ei, «ideea» proprie si «opera speculativa») care, atunci cind ajung sa fie exprimate, tocmai pentru ca sint preluate ca atare, il fac pe G.L. extrem de antipatic, ba ii confera si aerul acela de „infatuare si orbitoare suficienta»“. Daca Jurnalul de la Paltinis consfintea „alunecarea intr-un rol“, Usa interzisa vorbeste despre efortul sustinut de a regasi „vibratia de fiinta“. Se pare ca indemnul formulat tot atunci de Alexandru Paleologu – „Nu te mai lepada prosteste de frumusete, draga domnule Liiceanu, si nu uita cine a spus ca ea va mintui lumea“ – nu a ramas fara ecou. M

arturisindu-si, repetat, fascinatia pentru placerea artistica si pentru instrumentele scriitorului, Gabriel Liiceanu se desparte astfel nu de filozofie, devenita un fel de a doua natura, ci de modelul Noica. „Tot ce am scris de-a lungul vietii, cu exceptia unor pagini din Jurnal si Epistolar – sta scris la 7 aprilie 2002 –, nu a reprezentat decit strategia bine pusa la punct (eram antrenat pentru asta!) a unui camuflaj cultural: o diversiune, executata cu mijloace pseudo-filosofice, pe teritoriul gindirii.“ De altfel, una dintre coordonatele esentiale ale cartii de fata este conflictul intre personajul public, antrenat pentru un rol cultural bine determinat, si eul profund, a carui „vibratie de fiinta“ a fost, de-a lungul timpului, sistematic reprimata. Intre Jurnalul de la Paltinis, in care Emil Cioran vedea, pe buna dreptate, o suprimare a Discipolului si nu a Maestrului (vezi scrisoarea din iulie 1982, adresata autorului), si Usa interzisa exista o continuitate evidenta. Dar, desi caracterizat de Gabriel Liiceanu drept „prima razbunare nevrotica fata de o tutela care ma pregatea pentru «constructia unei opere» in vreme ce eu as fi vrut sa invat sa dau glas unei vibratii“, Jurnalul este, privit retrospectiv, nu doar o asumare a modelului paideic nicasian, ci si a prejudecatilor culturale mentionate in scrisoarea catre Al. Paleologu. Abia Usa interzisa transcrie fidel repudierea atitudinii fata de cultura promovate de Constantin Noica si acceptate, cindva, de autor. In fond, ceea ce respinge acum Gabriel Liiceanu nu este modelul paideic paltinisean, pe care se simte dator sa-l perpetueze in relatia pe care o stabileste, la rindul sau, cu cei citiva discipoli, ci „moftul filozofic milenar“ – cum il numea Al. Paleologu in dialogul epistolar din 1984 –, pe cit de superficial, pe atit de artificial, al dispretuirii placerii artistice.

Marturie scrisa a confruntarii adeseori dramatice cu limitele care il impiedica pe autor sa se perceapa si, mai ales, sa se exprime pe sine insusi, Usa interzisa consemneaza despartirea tirzie, dar fara intoarcere, a lui Gabriel Liiceanu de Constantin Noica. Anuntata in paginile Jurnalului, dar neintimplata atunci, „crima“ rituala prin care Discipolul se elibereaza de sub tutela Maestrului este desavirsita abia acum. „Nefasta in planul vibratiei de fiinta“, intilnirea cu Noica pare sa fi avut, dincolo de un incontestabil profit intelectual si uman, si un efect inhibitor. Depasite in parte pe parcursul redactarii Jurnalului, inhibitiile alimentate de pudoarea in fata comunicarii unui continut launtric uman, prea uman, dar si de prejudecata ca filozofia este incompatibila cu biografia au facut posibila tacerea apasatoare invocata in paginile recentului volum. Nu intimplator, vorbele care il tulbura pe autorul Usii interzise sint cele rostite de o prozatoare: „un scriitor trebuie sa scoata totul pe taraba, toate sentimentele lui sint de vinzare“. Teribila provocare pentru cel care fusese antrenat sa creada ca „formele de viata, toate, par a fi atit de nefiresti din punctul de vedere al adevarului…“ (cum scria Noica in Prefata la Mathesis sau bucuriile simple). S-ar putea spune ca, cel putin din acest punct de vedere, Usa interzisa este revansa pe care si-o ia scriitorul asupra filozofului.

Fara sa-si piarda substanta filozofica, discursul lui Gabriel Liiceanu imbraca forma unei certe cu filozofia academica si cu pretentiile de sistem ale acesteia (citez, din nou neriguros, din Cearta cu filozofia), la capatul careia prinde contur o formula existentiala si discursiva de o incontestabila originalitate. Fara sa fie definitiva, „cearta“ cu filozofia este punctul de pornire al unei incursiuni de lunga durata in cele mai ascunse pliuri ale propriei fiinte, intr-o tentativa nu lipsita de patetism de a pune de acord Die Seele si Der Geist, sufletul si spiritul, literatura si filozofia. Inserind intr-o poveste – cea a propriei biografii, derulate de-a lungul a doi ani – un comentariu filozofic adiacent, Gabriel Liiceanu reuseste sa puna in evidenta consubstantialitatea literaturii si a filozofiei si sa-si afirme, categoric, optiunea de a fi el insusi, eliberat de constringerile impuse de prestigiul uman si cultural al celui care i-a fost Magister ludi ani la rind.
Demonul literaturii si scrierea de sine

Parafrazind caracterizarea pe care Gabriel Liiceanu insusi i-o facea cindva lui Constantin Noica, s-ar putea spune despre Usa interzisa ca este efectul intilnirii dintre vocatia literara a autorului, multa vreme reprimata, si neimplinirea destinului de filozof. Desi nu este nici jurnal propriu-zis, nici eseu sau doct tratat filozofic si cu atit mai putin o opera de fictiune, Usa interzisa se afla la intersectia tuturor acestor genuri, incorporind in paginile ei trasaturi specifice fiecaruia si propunind, in cele din urma, o estetica a existentei in lumina careia adevarul trait se transforma in ethos.

Romantismul funciar al autorului transpare aici, ca si in Jurnalul de la Paltinis, in permanenta implicare a instantei afective in tot ceea ce tine de parcursul filozofic al celui care, renuntind la postura Discipolului, se regaseste acum, intr-un alt timp, in cea a Maestrului. Scena „baletului“ halucinat din centrul amfiteatrului de la Heiligenberg, urmat apoi de o reintrare „vinovata“ si amuzata totodata in rolul de profesor este semnificativa pentru tensiunea dintre tentatia confesiunii si limitarile impuse de pudoare: „Cind am revenit acasa, cuprins de remuscari in fata recentelor mele histrionisme, le-am citit, lui Catalin si lui Bogdan, citeva pagini – despre «cod» in filozofie, despre sensul «existential» al jurnalului, despre revenirea in trecut – palid symposion compensativ, menit sa raspunda, in alt plan, la destrabalarea mea ludica de la Heiligenberg“. Acesta este, in fond, traseul pe care il parcurge eul locutor, care, in buna traditie a gindirii heideggeriene, apare mereu ascunzindu-se. Aproape la tot pasul „explozia (neincadrabila) a fiintei“ este urmata de o reintrare temporara in tiparele seriozitatii, in spatele mastilor succesive ce isi dezvaluie aici, mai mult decit in oricare dintre cartile de pina acum semnate de Gabriel Liiceanu, caracterul lor „prefabricat“.

Fiind un „exercitiu de exorcizare“, Usa interzisa este si o altfel de carte despre limite si, implicit, despre punctul in care acestea se ating: limitele confesiunii, dar si ale filozofiei, limitele cunoasterii si, in egala masura, ale autocunoasterii, limitele prieteniei si cele ale rememorarii nostalgice a trecutului. In acest registru al patetismului bine temperat, adeseori amendat prin autoironie, efortul autorului de a se descoperi pe sine dobindeste valentele unei mereu reluate confruntari cu alteritatea. Scrierea de sine nu are doar o functie terapeutica, ci devine instrumentul „dezgroparii unui continut de cunoastere“, al regasirii „vibratiei de fiinta“.

Intr-o lume in care iluziile se risipesc una dupa alta, in care autenticitatea fiintei se estompeaza in spatele unui rol, a patrunde dincolo de „usa interzisa“, in cele mai ascunse incaperi ale „sufletelului batjocorit de filozofie“, invingindu-si deopotriva teama de ridicol si pudoarea in fata vietii, pare sa fie singura sansa a eului de a supravietui: „Trebuie sa am curajul sa deschid camera in care am ingramadit tot ce nu am stiut sa rezolv la timp, teancul de vechituri, esecuri si lucruri teribile care a crescut si care ameninta sa sparga usa si sa se reverse peste mine. Trebuie sa deschid usa acestei camere, sa scot totul afara si sa prefir totul, sa iau fiecare obiect, sa-l cintaresc si sa-l pun la locul lui. Oamenii mai ales, oamenii cu care am traversat viata si carora le datorez comentariul niciodata rostit al drumului pe care l-am facut impreuna“. Dar, o data cistigata „suprema libertate in spatiul cuvintului“, definitorie pentru scriitor, a pierdut oare Gabriel Liiceanu superstitia culturii si convingerea, impartasita cindva, ca limbajul filozofiei poate exprima problemele fiintei? As fi tentata sa spun ca apostazia autorului, desi autentica, nu e definitiva. Particularitatea esentiala a discursului din Usa interzisa este ca, deschizindu-se spre literatura – „as fi vrut eu sa fiu scriitor“, marturiseste autorul la un moment dat –, „ajunge la spirit strabatind sufletul“. Asadar nu despre un abandon e vorba, ci de o tentativa de „imblinzire“ a filozofiei, in masura in care formula aleasa de autor suspenda distanta intre exprimarea unui preaplin interior si cea a unui continut spiritual, aruncind o punte intre ele.

Departe de a (mai) impartasi complexul de superioritate manifestat de Noica fata de tot ceea ce nu are un fundament filozofic, Gabriel Liiceanu descopera infinita bogatie a unei lumi de forme, emotii si culori care izbucneste din fiecare pagina. Portretist excelent – calitate remarcata de altfel inca de la aparitia Jurnalului de la Paltinis –, autorul Usii interzise se dovedeste un observator atent al realitatii, pe care o surprinde cu un ochi cel mai adesea critic. Putini sint cei care „scapa“ comentariilor sale sarcastice, caci, necrutator deopotriva cind ii priveste pe ceilalti si cind vorbeste despre sine insusi, ironia sa nu e decit rareori tandra (in special in paginile in care este evocat cuplul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca sau in cele consacrate lui Vlad Zografi), fiind, de cele mai multe ori, coroziva. Prozatorul cu un simt acut pentru detaliul semnificativ iese adeseori la iveala si antologica, in acest sens, imi pare relatarea de la lansarea albumului regal, o veritabila comedie umana, in care inconsistenta personajelor si grotescul situatiilor ating cote paroxistice. Ochiul scormonitor al autorului descompune „cu finetea unui scaner“ gesturi si replici, detectind si inregistrind, aproape cu voluptate, ceea ce este aberant in comportamentul celor din jur. Desi fara intentii moralizatoare, Gabriel Liiceanu pune in pagina veritabile satire dramatice, de factura swiftiana, precum episodul in care seful statului este imbiat cu o damigeana cu vin sau cel al „subtilizarii“ unei sticlute cu mirodenii, la reuniunea editorilor thailandezi din cadrul Tirgului International de la Frankfurt. La antipodul acestor notatii de o verva satirica incontestabila se afla paginile debordind de tandrete, poate cele mai emotionante din intregul volum, in care este „pusa in cuvinte“ relatia cu fiul sau, Flipi.

Alternind comentariile caustice cu rememorarile nostalgice ale unor episoade din trecut, observatiile critice la adresa unor persoane (precum Friedgard Thoma) sau idei (cum ar fi aroganta „instapinire pe Dumnezeu“ din Omul recent) cu entuziaste si calde portretizari, Gabriel Liiceanu ofera, la sfirsitul lecturii, un autoportret autentic, nu lipsit de accente patetice si efuziuni sentimentale. Transpare din fiecare pagina imaginea unui intelectual pe cit de orgolios pe atit de vulnerabil, a carui predispozitie pentru sarcasm este compensata printr-o la fel de mare disponibilitate afectiva, capabil sa seduca si sa se lase sedus cu egala usurinta, un personaj contradictoriu si interesant ce poate fi definit, mutatis mutandi, cu aceleasi cuvinte cu care criticul polonez Jan Blonski il „aproxima“ pe Gombrowicz, cel din Jurnal: „Scriitor, artist – deci o fiinta bizara, scoasa in afara multimii, purtind insemnele geniului, dar totodata bolnav de grandomanie, irascibil, luptind cu pana in mina atit pentru chestiuni personale, cit si pentru problemele universale ale lumii. Un Ego filozofind, care doreste sa-si defineasca un loc propriu intr-un univers al fiintelor, al valorilor. O fiinta fizica scaldata intr-o lume a obiectelor, expusa durerii si prada pasiunilor. Dar totodata si narator al propriei povestiri, eul care scrie…“.