OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioan Es. Pop
no exit
Antologie si prefata de Dan C. Mihailescu
Editura Corint, Bucuresti,
2007, 192 p.

Biografia lui Ioan Es. Pop este definitiv marcata de episodul Ieudului fara iesire, un rastimp aproape ovidian, la scara celor sase ani in care scriitorul a „activat“ ca profesor de limba si literatura romana in celebra (si datorita lui) comuna maramureseana. Aceasta experienta nu constituie doar subiectul cartii sale de debut; ea devine motivul tuturor celorlalte volume pe care le-a publicat pina in prezent: Porcec (1996), Pantelimon 113 bis (1999), Podul (2000), Rugaciunea de antracit/The Anthracite Prayer (2002), Petrecere de pietoni (2003) si Confort 2 imbunatatit (2004). Aparitia antologiei no exit (Editura Corint, 2007) ne ofera prilejul de a proba afirmatia de mai sus.

„Beneficiari“ ai lipsei de sens
Mai multi critici literari au demonstrat ca biografismul este o trasatura esentiala a poeziei lui Ioan Es. Pop. Acest fapt este, totusi, doar partial adevarat. Antiretorismul scriitorului nu se explica doar ca atasament pentru propria viata concreta. El exprima dorinta de a transpune biografemele prin cuvinte cit mai simple, cit mai apropiate de gradul lor zero. Se urmareste astfel un impact violent, nemediat. Esentiala nu este relatarea trairilor, ci modalitatea prin care ele devin literatura, fundamentarea unui plan personal ce ordoneaza elementele lumii conform unei singure viziuni. Scriitorul apeleaza, in acest sens, la strategii de multiplicare a perspectivei. De multiplicare, nu de diversificare.

Personajele care apar in scenariile sale nu au o teza individuala; ele nu fac altceva decit sa orchestreze o partitura deja existenta, dusa pina la sfirsit si reluata, da capo al fine. Din aceasta cauza, poemele lui Ioan Es. Pop se preteaza atit unei lecturi secventiale (pentru ca un singur text spune deja totul), cit si unei lecturi de ansamblu (textele deriva unele din altele, isi raspund de la distanta, se imbratiseaza intertextual): „a zis invatatoarea in clasa a patra copii/ dar ieudul unde este am zis noi n-am iesit niciodata sa/ stim unde este. a zis macar trece trenul prin partea voastra?/ am zis trece autobuzul zilnic de doua ori doua ori pe saptamina vinerea pe la borsa. a/ suspinat am ris am zis ca o sa-i facem in ziua aia o/ vizita in apartament sa-i ducem flori s…t eu astept autobuzul/ cum autobuzul ce autobuz astepti in incaperea asta fara usi si ferestre/ si ea a zis dar asta nu-i o camera, copii, asta e o strada,/ numai ca aici s-a facut noapte“. Am citat dintr-o compunere a elevei ilea ioana din clasa a-V-a b. Poetul da personajelor sale un singur sens, acela de „beneficiari“ ai lipsei de sens.

Ieudul, zona captiva a individului
Ce reprezinta pina la urma acest Ieud fara iesire? Sa fie vorba doar despre o „provincie“ generind un sentiment apropiat claustrofobiei, care favorizeaza multiple variatiuni pe aceeasi tema? Cred ca nu. in zona sa de adincime, poemul reface structura Infernului dantesc (bineinteles, pastrind proportiile si respectind anumite criterii comparatiste de bun-simt), dar acest Infern nu e urmat nici de Purgatoriu, nici de Paradis. Poetul este insotit prin padurea intunecata de catre cineva care-i seamana leit: „noi doi ne-am nascut amestecati, viriti/ unul in altul, inghesuiti in sacul aceluiasi trup,/ cu neputinta de descilcit din unul celalalt“.

Volumul este marcat de obsesia neputintei de a evada din sistem, de esecul continuu caruia nu i se mai poate opune decit cinismul autopedepsitor si un fel de bucurie isterica, pentru ca limitele se cunosc dinainte si, deci, nimic nu poate lua pe nimeni prin surprindere: „batem usi sa ne deschida sa ne/ lase sa iesim, dar cei de dincolo nu ne aud si/ bat si ei in usi sa-i deschidem sa iasa/ si cind se deschide dam tot peste noi/ dar nu ne luam in seama si zicem noi vrem sa iesim/ si ei zic vrem sa intram, nu luati cu voi usa/ n-o sa avem ce descuia la iesire,/ o sa ramina gol in perete,/ n-o sa avem pe unde iesi“.
Ieudul este numele spatiului inchis definitiv; este numele unei inchisori-cutie de rezonanta. Fiecare strigat al individului aflat in captivitate se reintoarce mult mai puternic si mai asurzitor impotriva celui ce l-a eliberat.
Nu pot fi trecute cu vederea constringerile sintactice devenite specifice poeziei lui Ioan Es. Pop: eliminarea conjunctiilor, prepozitiilor si, in general, telegrafierea multor fraze poetice.

Acestea nu au ca efect nici ermetismul, nici aglomerarea semantica, desi din text sint eliminate toate acele cuvinte care nu sint absolut necesare. Lirismul este bine servit prin astfel de interventii, supape in masa compacta a enuntului poeziei.
Ioan Es. Pop nu abandoneaza mesajul direct, cauta o formula de expresie ce nu exclude cuvintele „care lovesc adinc“. E chiar un fel de precursor al „fracturismului“ bucurestean (de altfel, unul dintre poemele de rezistenta din volumul Petrecere de pietoni se numeste Crezul cu Ianus). Vrea ca „politica“ sa-i fie inteleasa in termenii pe care el si numai el ii propune. Cititorul are libertatea de a intelege si interpreta poemele, dar numai in limita unor coordonate fixate dinainte de autor. Traind experienta recluziunii nedorite, autorul simte nevoia sa supravegheze tot ceea ce tine de expunerea („expulzarea“) fiintei sale. El monitorizeaza indeaproape (prin succesive reveniri si explicatii, in alte texte poetice) relatia mesaj – receptor. Ioan Es. Pop da impresia ca scrie sub presiunea unor acumulari infernale. Fiecare rind defuleaza angoase de tot felul, construind astfel un amplu discurs negativist.

Voluptatea negarii
Prin trecerea de la un volum la altul, poetul nu face altceva decit sa-si transfere viziunea in alt plan, in alt spatiu. Indiferent care este titlul volumului sau cum se numesc personajele sale ciudate, scriitorul ramine constant in ofensiva sa fizica si metafizica. Si pentru ca orele, zilele si adresele au o mare insemnatate (de exemplu: ce a rostit mircea in fata ucenicilor la 10 noiembrie, 12 octombrie 1976, 12 octombrie 1986, 12 octombrie 1992, oltetului 15, camera 305), s-ar zice ca poetul vrea sa umple un gol de semnificatie, sa implanteze in cotidian ceea ce poezia pastreaza de regula in abstract. Punctele fixe sint niste repere impotriva neantizarii. De ceva trebuie sa te agati in momentul in care vrei sa reformezi ordinea cosmica. Odata cu voluptatea negarii creste apetitul pentru explorarea senzatiilor fiziologice. Omul se revolta cu tot cu ficat, rinichi, stomac. Fiinta creata de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui aluneca din metafizic in fizic. Procesul se desfasoara doar in acest sens, niciodata invers.
Eroii poemelor convietuiesc cu raul intr-o complicitate adesea boema. ii apropie de acesta prezenta lor intr-o lume de multe ori dominata de viciu si de alte „incalcari“, „abandonuri“ sau „dezertari“ spontane ori premeditate in taina: „peste drum de crisma unde stau si beau/ e biserica. eu si parintele ne pindim de multi ani./ as vrea sa-l slujesc si eu pe dumnezeu dar mi-e teama./ ar vrea si el sa bea cu mine dar n-are curajul“.

La Ioan Es. Pop moartea e o stare permanenta, aidoma unui cheag de singe care circula prin corp si oricind poate sa obtureze ceva. Omul poarta povara permanenta a complexelor proprii, ce functioneaza ca niste bariere in calea exprimarii de sine.
De aceea toate gesturile sint sovaitoare, iar esecul nu asteapta experienta, fiind instaurat inca de la inceput. Faptul este demonstrat de poemul Micul Porcec, in care se reface traseul unei tentative esuate de initiere in viata (in viata sociala, la un bal de copii). Personajul acestui poem in proza nu reuseste niciodata „sa uite de sine si sa se piarda in dans“; se supravegheaza continuu, isi calculeaza fiecare miscare, fiecare pas pe care il face catre lume. Si acest drum este unul fara iesire, nu numai acela al „apostolatului“ provincial. Veselia si sanatatea celor din jur ii produc copilului Porcec o stare de inhibitie sora cu paralizia. Ascuns, el incearca sa-si reprezinte si un succes, fara sanse de concretizare insa: „in intunericul veceului, Porcec isi imagina un dans fierbinte si nemaivazut, in care el, Porcec, era neintrecut. in fapt, insa, Porcec n-a dantuit acel dans niciodata“.

Pentru Ioan Es. Pop, scrisul e o terapie ambigua. Niciodata nu se stie precis care este scopul ei, vindecarea sau scoaterea si mai mult in evidenta a bolii: „scriu pina cind litera se scufunda sub carne. intr-o zi voi/ fi citit/ numai pe dinauntru. voi fi o carte legata in propria-mi piele“. O certitudine exista totusi. Contemplatia raului interior atrage dupa sine o regindire a raporturilor esentiale dintre eu si lume. „Fara iesire“ este sintagma ce revine obsesiv, este metafora unica, matriciala ce sta la baza intregului demers liric al lui Ioan Es. Pop. Aproape bacovian in unele locuri, cu un talent remarcabil de a explora paradoxurile („ce nesperat prilej de razboi aceasta pace“) pina la deconstructia finala a sensului initial („om singur linga om singur./ asa se incheie pacile si bataliile“), scriitorul isi descopera poetica printr-un alt fel de a se apropia de realitate, rupind radical cu mijloacele „textualiste“ ale optzecistilor. Abia din acest punct de vedere, al unei „autenticitati“ poetice foarte bine lucrate, se poate spune ca Ioan Es. Pop da corp nouazecismului sau poate, cine stie, el prefigureaza poezia unei noi autenticitati, cu care abia acum ne intilnim.