OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ian McEWAN
Ispasire
Traducere si note de Virgil Stanciu,
Editura Polirom, Iasi, 2003,
470 p., f.p.


Trebuie sa am grija: o viata intreaga nu mi-ar fi de-ajuns ca sa ispasesc pentru crima de a divulga prea mult din subiectul romanului Ispasire (2001). Povestea chiar conteaza in romanul lui Ian McEwan. Ne-o spune chiar el, raspicat, dar avind grija sa puna cuvintele in gura marelui critic literar britanic Cyril Connoly (1903-1974): „Ca sa formulez altfel, atentia ne-ar fi fost si mai eficient retinuta daca am fi simtit forta de atractie subterana a naratiunii pure. s…t Se prea poate ca cititorii dumneavoastra cei mai sofisticati sa fie la curent cu recentele teorii despre constiinta ale lui Bergson, dar sintem convinsi ca si ei au o dorinta copilareasca de a li se spune o poveste, de a fi tinuti cu sufletul la gura, de a afla ce se intimpla mai departe“. E un citat din scrisoarea pe care McEwan il pune pe Connoly sa i-o scrie personajului principal din Ispasire, o fata numita Briony Tallis, care la virsta de 18 ani, in 1940, isi incearca norocul trimitind un microroman pe adresa revistei culturale Horizon (infiintata de Connoly in 1939). Nu stiu daca e o nerusinare din partea lui McEwan sa-si reafirme credinta in poveste la modul acesta – introducind in roman o predica si atribuindu-i-o lui Cyril Connoly –, dar nici nu-mi pasa. Imi pasa de dorintele mele copilaresti, de care Ian McEwan se ocupa atit de bine.

Romanul lui din 1997, Durabila iubire (aparut la Editura Univers in 2000, in traducerea Corneliei Bucur), se deschide cu imaginea a sase oameni venind in fuga, din directii diferite, spre acelasi punct din mijlocul unui cimp; sint vazuti de la o suta de metri inaltime, prin ochii unui vultur. „Catre ce alergam? Cred ca nici unul dintre noi nu va sti vreodata prea bine. s…t Ne indreptam alergind catre o catastrofa, ea insasi un fel de cuptor in flacarile caruia identitati si destine aveau sa ia forme noi.“ Catastrofa porneste de la o tentativa de zbor cu balonul, in Marea Britanie de azi: momentului „cind inca se mai putea intimpla orice“. Vintul ridica balonul de la pamint, cu un copil in nacela, tatal, neatent, ramas la sol, se lupta cu fringhiile, alti cinci barbati sar sa-l ajute, o rafala ii salta pe toti, unul dintre ei (nu se stie care) da drumul fringhiei, in secunda urmatoare ceilalti fac la fel si balonul se duce, cu viata copilului cu tot.

E un inceput in forta; e ca prima secventa a unui thriller imparabil – stii ca esti pierdut, acum va trebui sa-l urmaresti pina la sfirsit si la naiba cu tot ce mai aveai de facut! McEwan stie asta si nu se precipita: insista cu incetinitorul asupra imaginii initiale – „convergenta a sase siluete in mijlocul unui spatiu plat si verde“, din perspectiva unui vultur; savureaza frumusetea formala – „o geometrie linistitoare“, „o stare de gratie matematica“ – a unui maestru al echilibristicii pe firul dintre momentul tuturor posibilitatilor si momentul catastrofei. Cititorul care il urmeaza nu stie unde anume duce firul, dar il aude zbirniind sub el; stie ca nu e in siguranta, dar vrea sa afle ce se intimpla mai departe. Asa cum e descrisa in scrisoarea lui Cyril Connoly, dorinta aceasta pare inocenta; dar la McEwan e vorba – intotdeauna – de dorinta de a afla ce e mai rau, deci de a-ti pierde inocenta. E aproape ca nevoia de a-ti intelege o trauma personala – ceva mai intunecat decit suspansul, mai riscant. Un cunoscator al lumii lui McEwan se apropie de fiecare nou roman cu intrebarea: „La ce riscuri ma expun de data asta?“.

Dupa primele 50 de pagini din Ispasire, raspunsul pare sa fie: „La nici un risc“. Sintem la conacul familiei Tallis, in 1935. Critica literara inca n-a luat cunostinta de aspiratiile lui Briony Tallis, dar asta nu inseamna ca ele nu exista: pentru a sarbatori vizita fratelui ei mai mare, Leon, fetita de 13 ani incearca sa puna in scena piesa pe care a scris-o special. Aceasta se intituleaza Suferintele Arabellei si are de toate: o eroina inimoasa si neascultatoare, un conte corupator, un print salvator, o lectie de viata si un final sa-ti mearga la suflet: „Iata-nceputul iubirii si al trudei noastre sfirsit,/ Ramas bun, asadar, ca ridicam pinzele in asfintit“. Din pacate, in trupa de teatru pe care Briony a alcatuit-o cu ajutorul verisorilor ei pistruiati – doi baietei gemeni si o fata de 15 ani –, apar neintelegeri si piesa nu se mai joaca. Briony se razbuna pe niste urzici. Intre timp, sora ei mai mare, Cecilia, si fiul servitoarei, Robbie Turner, fosti tovarasi de joaca si fosti colegi la Cambridge (unde Robbie a avut mai mult succes la invatatura decit ea, desi, fara ajutorul familiei Tallis, nici macar n-ar fi avut acces la invatatura), ajung sa se calce atit de tare pe nervi unul pe celalalt, incit nu se mai vede decit o singura iesire din situatia lor jenanta: dragostea adevarata. Pe scurt, sintem in plina pastorala.

Nici limbajul nu prea suna a Ian McEwan. Suna ca un clasic al literaturii engleze, dupa ce a fost supus tratamentului Merchant-Ivory – botezat astfel in cinstea binecunoscutului si temutului tandem de profesionisti ai ecranizarilor. Suna a ceea ce Cyril Connoly, peste 300 de pagini, critica pentru pretiozitate. Deci ce joc joaca McEwan? Acesta e unul dintre lucrurile pe care nu le pot divulga. O sa spun doar ca Ispasire este un roman traditional – cu toata „forta de atractie subterana a naratiunii pure“ –, care traieste in inima unui roman profund constient de sine. Oricum, dupa primele 50 de pagini, lucrurile incep sa se schimbe. In casa apare valiza unui oaspete numit Paul Marshall – producator de ciocolata si prieten de-al lui Leon – si valiza aceea e un obiect vag amenintator. Peste vreo doua pagini, ne aflam in toiul unei conversatii intre copii; sintem absorbiti de problemele lor – cei trei veri pistruiati sint victimele colaterale ale unei casnicii de curind destramate –, cind deodata dam peste asta: „Nu era exclus ca barbatul inalt, in costum alb, care statea in usa, sa se fi aflat acolo de citeva minute bune“.

Mai e si erotismul obscur dintr-un vis de-al lui Paul – nu se petrece nimic explicit, dar e vorba despre surorile lui –, urmat prea repede de complimentul pe care i-l face verisoarei de 15 ani a lui Briony: „Stii, imi amintesti de sora mea favorita“. Tatal absent al familiei Tallis lucreaza la Ministerul de Interne si are din ce in ce mai mult de lucru, iar Paul, multumit de sine, le prezinta copiilor noul baton de ciocolata Army Amo – „Fiecare soldat al tarii asteia va avea unul in ranita. Ratie standard“. Aceea este si ziua pe care si-o alege Briony ca sa aiba o revelatie, sa cunoasca „sentimentul initierii in tainele lumii adulte“ si sa se reinventeze ca scriitoare: nu va mai scrie povesti ca Suferintele Arabellei, cu printi perfecti si conti perfizi, pentru ca, i se pare ei, in realitate „raul este complicat si inselator“. Are dreptate, numai ca vede raul acolo unde nu e, in ceea ce surprinde petrecindu-se intre sora ei si Robbie – o confruntare linga fintina arteziana, un bilet de la el catre ea, un corp inghesuind alt corp in rafturile unui biblioteci, intr-o incapere cu luminile stinse. Acesta e McEwan in forma lui cea mai buna, aliniind cu miscari subtile, aproape imperceptibile, toate elementele unei catastrofe. Ne incordam, asteptind impactul. Si, cind acesta se produce, e mai rau decit ne-am asteptat, pentru ca indragostitii sint proiectati cit colo, in directii diferite.

In nuvelele cu care a debutat McEwan (volumul Prima dragoste, ultimele ritualuri) si in romanele lui de tinerete (Gradina de ciment si Mingiieri straine), nimic nu conta mai mult decit socul. Ziaristii il poreclisera „Ian Macabre“; un critic l-a numit „Stephen King pentru intelectuali“. Ca tinar scriitor, Ian McEwan deja stia totul despre teroare. Nu mai avea de invatat decit despre mila. Si a invatat de la un roman la altul – cu ocazionali pasi inapoi (tocmai romanul care i-a adus Premiul Booker, Amsterdam, e din punctul meu de vedere un astfel de regres) –, dar nimic nu anunta splendidul salt inainte pe care-l reprezinta Ispasire. Neface sa auzim fisiitul fitilului in timp ce ni-l arata pe Robbie, cu citeva ore inainte de explozie, mergind la o petrecere in casa Tallis si gindindu-se la „marele sau tezaur, la luxul unui viitor necheltuit“. Putin mai tirziu vine scena – surprinsa de Briony – cu Robbie si Cecilia in biblioteca. Pe spatele cartii, un citat din Chicago Tribune face aluzie la „unele dintre cele mai reusite scene erotice din literatura contemporana“.

E inexact; e vorba despre o singura scena – si chiar asta-i poanta. Dar e intr-adevar frumoasa: „Ii sopti numele cu atentia unui copilas care incearca sa pronunte sunetele separat. Cind el ii raspunse spunindu-i pe nume, pentru ea parca era un cuvint nou: silabele ramasesera aceleasi, dar semnificatia era alta. In cele din urma el rosti cele doua cuvinte simple pe care nu le pot demonetiza intru totul nici tonele de arta proasta, nici muntii de neincredere. Ea le repeta – cu exact aceeasi accentuare usoara a celui de-al doilea – ca si cum ea le-ar fi pronuntat prima“. Apoi totul sare in aer si, cind il regasim pe Robbie, el e un soldat in armata invinsa care se tiraste catre Dunkerque: „O intreaga armata fugea catre ocean, inarmata cu tigari ca sa-si amorteasca foamea“. In drumul lor, soldatii vad lucruri teribile, si lucruri teribile se petrec cu mintile lor. Descrierea lucida a unei alunecari in delir e una dintre specialitatile lui McEwan; el poate sa redea, in cuvinte precise, scurtcircuitul unei minti obosite, lampita care fileaza, accidentul care se poate produce la nasterea unui gind, deformindu-l. Intr-un roman ca Nevinovatul (1990), acest talent era pus in slujba unor efecte horror: un om tirind dupa el o valiza grea si umblind bezmetic prin oras, incercind si neizbutind sa scape de valiza care continea un cadavru. Dar in dezastrul de la Dunkerque, talentul lui McEwan si-a gasit un subiect pe masura, si scenele de razboi au o simplitate si o gravitate mai presus de tot ce-a scris pina acum.

Fascinatia cu care urmaream fisurile adincindu-se si inmultindu-se in mintea personajului principal din Nevinovatul nici nu se compara cu empatia noastra pentru Robbie Turner, care, mergind inainte, incepe sa simta „ca-i scapa ceva“, „un principiu cotidian al continuitatii“, si se pomeneste „stapinit de certitudini ilogice“. Incepe sa alerge dupa o scroafa, convins ca, daca n-o prinde, nu se va mai intoarce niciodata acasa: „Stia ca are din nou febra, dar asta nu insemna ca gresea. Scroafa insemna succes. Cindva, in copilarie, Turner incercase sa se convinga ca era o aiureala sa creada ca, evitind sa calce pe crapaturile cimentului din curtea scolii, putea impiedica moartea brusca a mamei sale. Dar nu calcase niciodata pe crapaturi, iar maica-sa nu murise“. Da, e atit de logic incit iti rupe inima. Cu masinuta stricata a mintii sale, Robbie a calatorit inapoi in copilarie.

De la Dunkerque, McEwan muta actiunea la Londra, ca sa prinda unda de soc a razboiului. Briony lucreaza acum ca infirmiera. E bombardata de dovezi ale unui „lucru simplu si evident, pe care-l stiuse dintotdating mai tare decit nenorocirile reale. E o afirmatie terifianta, dar poate fi intoarsa ca sa sune asa: scriind despre niste oameni, poti sa fii mai drept si mai milos cu ei decit ai fost vreodata in realitate; poti sa traiesti in mintile lor, si ei intr-a ta, mai mult si mai intens decit e posibil in viata obisnuita; si, in locul sfirsitului de care au avut parte, leauna, pe care-l stia toata lumea: ca o persoana este, printre altele, ceva material, usor de stricat, greu de reparat“. Briony incearca sa-i repare pe soldatii intorsi din Franta si mai incearca sa repare, pe aceasta cale, ceea ce stricase cu cinci ani in urma. Dar nu aceasta e solutia mintuirii ei personale. Atunci, sa fie scrisul? Oare, daca va reusi sa faca bine acel lucru pe care il facuse prost atunci cind i-l trimisese lui Cyril Connoly – oare va fi salvata? Dar atunci cind scrii o poveste te joci de-a Dumnezeu, deci unde e mintuirea in treaba asta? Unul dintre preferatii lui Connoly, Flaubert, a spus o data ca lucrurilor despre care citeste in carti le poti oferi sfirsitul pe care-l meritau („Iata-nceputul iubirii si al trudei noastre sfirsit,/ Ramas bun, asadar, ca ridicam pinzele in asfintit“). Sigur ca pe ei nu-i mai ajuta si e posibil sa nu te salveze nici pe tine – la urma urmei, e ceva ce aduce a minciuna. Dar si a iubire.