Poemele lui Răzvan Ţupa, incluse în
două volume flexibile (reluate şi completate) plus două plachete
neoficiale (fetiş – Editura Semne, 2001; Toate obiectele în
care înghesuim intenţia noastră de apropiere – colecţia
„carmen“, 2002; fetiş – o carte românească a plăcerii
– revăzută şi adăugită, Editura Vinea, 2003; corpuri româneşti
– Editura Cartea Românească, 2005, corpuri româneşti
– o respiraţie completă – manele pentru mai tîrziu –
colecţia „no name“, 2006) sînt ca un fel de tentative
neobosite de a explica gestul prin cuvînt, de a înlocui
cuvintele care nu se lasă rostite prin gesturi, de a continua şi
lipi: „adevărata povestire ţine de respiraţia crudă a umerilor/
de haine cu coatele sprijinite de masă într-un dialog/ cu/ de
exemplu un băţ de chibrit pe care-l aprind (şi-l aprinde) cu tot
corpul“. Este imposibil să nu devii imediat familiar cu o astfel
de poezie, de o infinită, exasperantă discreţie, în acelaşi
timp de o senzitivitate delirantă, dar şi de o mobilitate
(perversitate) mediatică. Chiar dacă teoria pe care Răzvan Ţupa o
inserează uneori în, alteori printre texte, ale cărei
deziderate ar fi transgresarea graniţelor dintre literatura cultă
şi cea de consum, folosirea canalelor de difuzare a mesajului
publicitar pentru poezie, o mereu reluată punere în scenă, o
exploatare a puterii mnemotehnice a textului de advertising, a
valenţelor lui incantatorii etc., nu te convinge neapărat.
Încă din 1919, Aragon scria că
poezia şi arta nu fac decît să laude, asemenea reclamei, şi
că lumea nu va sfîrşi printr-o carte frumoasă, ci printr-o
reclamă frumoasă. Şi nu de puţine ori, de la începutul
secolului trecut şi pînă la sfîrşitul lui (pînă
la Răzvan Ţupa şi congenerii lui utilitarişti, Adrian Urmanov şi
Andrei Peniuc), „ameninţarea“ lansată de Aragon a fost
exploatată, implicit ori explicit, în poezie şi nu numai.
Nimic nou prin urmare. Nu lipsa de noutate cauzează însă
scepticismul în faţa unei asemenea teorii (aşa cum nici pe
alocuri eşecul ei evident), ci agresivitatea pasivă pe care această
teorie o emană. Poemele lui Răzvan Ţupa sînt sensibile pînă
la extenuare, configurîndu-se din abordare, perspectivă,
captare, labilitatea unghiurilor etc., refuzînd singure, la
modul categoric, orice intruziune teoretică. Chiar şi din avangarda
istorică nu cred că mai rămîne astăzi, după ce „teoria“
a devenit atît de uzată încît e aproape de
nefolosit, altceva decît o anume tandreţe şi naivitate, pe
care poeţii revoltaţi ai timpului pretindeau, de fapt, că o
„joacă“ şi pe care insistau s-o bruscheze pînă la
mutilare. De aceea, primul merit al poeziei lui Răzvan Ţupa,
indiferent cît de conştient este autorul ei de acest lucru,
este acela de a arăta că sensibilitatea (şi cu atît mai mult
cea extremă) nu înseamnă neapărat slăbiciune.
Poemele sînt filmice, inervate de
o reţea de indicaţii scenice: „Şi dacă ai vedea curtea
asfaltată din jurul şcolii cu/ praful ţesut în lumina unei
după-amiezi de vară/ oboseala întinsă lent pe jocurile
noastre sportive şi un moment/ în care toată lumea o să
plece îi vezi nu-i vezi/ rîzi te grăbeşti şi/ mereu e
un fel de muzică în surdină“. Scenele se încheie
mereu sau pe muzică sau cu „zgomotul care se propagă în aer
pînă seara“, mult timp după ce paharul s-a izbit de podea,
cu aerul care „sună ca/ un telefon la care nu trebuie să răspundă
nimeni“. Totul pare să se învăluie astfel, treptat, într-o
stare de ameţeală, dar nu şi de greaţă („ieşise un soare
ubicuu/ nu ştiai de unde vine“), căreia îi urmează
oboseala şi un fel de înţelepciune: „n-avem nevoie să cred
pe nimeni pe cuvînt/ pentru că/ vorbim limba sării şi nimeni
nu înţelege tot/ asta ne-ar mai lipsi“. Înţelepciunea
vine din înţelegerea a ceea ce este esenţial în limbaj
şi acest lucru este tocmai tăcerea („pot să tac pentru că pot
să spun orice“), chiar dacă nu se poate abţine să nu tînjească
după universul magic al cuvîntului: „făpturii de vis care
este sunetul îi spuneai poezie, era forma dansului în
lucruri sau un foşnet xilofag/ajungea să deschizi pumnul şi o
pasăre cu cinci aripi era aşezată pe soare“. Pasărea (limbajul)
nu putea să nu-l fascineze pe Răzvan Ţupa, cel care se visează
„turist“, prin călătoria (urbană) înţelegîndu-se
de fapt tot un fel de desprindere, ca şi cea reprezentată de zbor
sau de magia cuvîntului: „mergi planat cu animale maşinării
obiecte fonice limbaj ce ştii cu tot corpul tău de sunete cu petale
cenuşii pe urme la diferite turaţii în lumina păsărilor
urbane“.
Cel mai pregnant element, în
jurul căruia se coagulează toate celelalte, este însă, în
această poezie, oricît de pretenţios ar suna, timpul.
Curgerea inexorabilă a momentelor ce devin pe rînd irelevante,
în acelaşi timp cu a unei serii de identităţi
(corespunzătoare diferitelor vîrste sau perspective), este
banda transportoare a emoţiei, atît în fetiş, cît
şi în corpuri româneşti. Iar tensiunea se naşte din
contrapunctarea acestei curgeri implacabile cu un prezent care nu
înseamnă neapărat şi prezenţă, ci mai mult o anume
consistenţă de ordin senzitiv. Prezentul reprezintă contrapunctul
istoriei personale, chiar dacă de cele mai multe ori este însufleţit
tocmai de persistenţa stranie a vreunei îndepărtate amintiri:
„am avut nişte realizări delicate am folosit un bec teclu cînd
eram mai mic şi am vorbit despre zeppelin, despre acea deplasare
aeriană a unui mijloc de transport în comun care la cea mai
mică flacără se face praf şi pulbere şi nu rămîne decît
traiectoria imaginară a corpului aceluia şi a umbrei sale
terifiante, dar cu asta, pînă la urmă, te obişnuieşti“.
Nici o întîmplare (istorie) nu este importantă, în
afara acestei tulburări sau desfătări senzoriale: „Cu aerul unui
jongler ciudat la marginea aleii nu ai mai înlocuit lucrurile
unele cu altele foloseşti/ plantele bezmetice ale trotuarului şi/
tulpinile chiluge ale semnelor de circulaţie/ cu tot aerul unor
momente/ care au fost sau n-au fost cui îi pasă?“.
Răzvan Ţupa se declară el însuşi
adeptul poetului modern T.S. Eliot, cînd spune că foarte
puţini sînt aceia care realizează cînd este vorba
despre exprimarea unei emoţii semnificative, a unei emoţii care
trăieşte în poem şi nu în istoria personală a
poetului. În aceeaşi logică ar trebui poate interpretat şi
conceptul de corp românesc, destul de ambiguu altfel, ca un fel
de identitate laxă, care nu desemnează neapărat o persoană, atîta
timp cît istoria personală este lipsită de importanţă, ci
pur şi simplu un corp care poate fi şi un obiect, însoţit de
cîteva date foarte generale, ce ţin de un anumit spaţiu
socio-cultural-politic etc. Un corp schimbător, mînat de un
efort continuu de adresare (există mereu o persoana a II-a în
poemele lui Răzvan Ţupa), din diferite puncte ale spaţiului
proxim, şi care încearcă în acelaşi timp să creeze
intimitate (este vorba despre un tu, nu despre un voi), sfîrşind
pînă la urmă într- „o mare oboseală relaxată sau
aşa ceva“. Un corp care se epuizează pe sine, într-un act
de comunicare sisific, mereu reluat, inducînd o singură
concluzie: „Sînt numai obosit sînt numai şi numai
obosit/ şi nimic altceva“.
Comunicarea, şi mai ales comunicarea
prin poezie, rămîne, se pare, una dintre cele mai dureroase
utopii. Ceea ce nu face, cu siguranţă, lectura mai puţin plăcută.
Aş vrea să mă apropii mai mult de
lucrurile făcute manual, de artizanat decît de cele
instituţionalizate, şi atunci, Ae/iR, proiectul la care lucrez
acum, îşi propune să fie o carte pe care să n-o poţi avea
niciodată în mînă întreagă. Pentru că ea
conţine şi un film şi o expoziţie sau un produs artizanal, legat
de lecturile din acest an de la Paris, articole sau lucruri apărute
pe bloguri. (Răzvan Ţupa)
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters