OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Principele frivol

Miezul întregii chestiuni a fost Carol al II-lea, cel care a provocat patru crize constituţionale şi a renunţat de trei ori la tron, trecînd în istorie drept „ramura putredă a dinas­tiei“, cum l-a numit Ionel Brătianu. Deşi nu a fost lipsit de calităţi, excelînd mai ales în privinţa impulsionării domeniilor culturale, Carol al II-lea nu s-a putut ridica la înălţimea atributelor pe care le-au avut tatăl, bunicul său şi după el, fiul său, Mihai I: disciplină, loialitate, sensul datoriei.

Regele Ferdinand şi Regina Maria au avut cinci copii, primul băiat născut, Carol, fiind moştenitor al tronului. Principele Carol (1893-1953) a renunţat la tron prima dată în 1918 pentru Ioana (Zizi) Lambrino (1896-1953), fiica colonelului Constantin Lambrino. Zizi provenea dintr-o familie avută cu origini greceşti şi îl întîlnise pentru prima dată pe Carol cu cinci ani înainte de căsătoria lor. Idila a părut o joacă de copii la început, dar lucrurile s-au precipitat în timpul refugiului la Iaşi (capitala României pentru doi ani). Cei doi au trecut graniţia (Carol şi-a părăsit unitatea, faptă considerată dezertare), după o călătorie cu peripeţii în care au fost recunoscuţi de germani, inamici ai României în acel moment, şi s-au căsătorit în secret la biserica ortodoxă Pokrovska (preotul a primit o sumă frumoasă pentru a accepta să-i cunune) din Odessa, la 13 septembrie 1918.

La şapte luni de la anularea căsătoriei, Carol a revenit asupra deciziei, scriindu-i lui Zizi şi renunţînd a doua oară la tron: „eu sînt tatăl copilului pe care tu l-ai adus pe lume şi, niciodată, în ciuda anulării căsătoriei noastre, n-am încetat de a mă considera soţul tău“. Zizi era deja însărcinată şi a născut la Bucureşti un băiat, Mircea Grigore, pe 8 ianuarie 1920, la exact un an de la anularea căsătoriei, dar Carol a renunţat curînd la Zizi. Copilul a luat numele de familie al mamei, iar pe certificatul de naştere rubrica tatălui a rămas necompletată. (3.)

O idilă cam scumpă

Idila dintre cei doi tineri se stinsese definitiv şi principele Carol a revenit asupra deciziei de a renunţa la prerogativele constituţionale. Zizi Lambrino nu a acceptat de bună-voie. Toată afacerea, care s-a perfectat în 1920 în timp ce principele moştenitor era într-un lung voiaj (mai bine de jumătate de an) în Orient şi Statele Unite, a avut un preţ: 500.000 de franci francezi plătiţi atunci şi un fond special de 2.200.000 de franci plătibili în următorii 20 de ani, cu o rentă anuală de 5% din capitalul fix (adică 110.000 de franci pe an). Dacă ne gîndim că rata de conversie leu-franc francez era de 1:4, iar salariul unui funcţionar român superior de 1.000 de lei, ajungem la o sumă considerabilă. Zizi Lambrino se obliga să părăsească România împreună cu fiul ei, să ţină secretă înţelegerea, să predea scrisorile primite de la Carol. Pusă la adăpost cu o pensie frumoasă (bani a primit pînă în 1945, cînd comuniştii i-au tăiat stipendia) (4.), s-a mutat în Franţa şi nu s-a mai întors niciodată în România, în timp ce fiul ei a revenit abia 60 de ani mai tîrziu. Zizi Lambrino a avut o vilă maiestuoasă lîngă Étoile, apoi la Cannes, pe riviera franceză. (5.)

Renunţînd a treia oară la tron în 1925, de această dată pentru Elena Lupescu, Carol şi noua sa iubită s-au stabilit la Paris. În capitala Franţei se afla însă şi Zizi, care, roasă probabil de gelozie, dar şi în perspectiva pierderii unei partide bune, i-a intentat lui Carol, în 1926, un proces la Tribunalul civil din Sena pentru stabilirea rentei anuale pentru întreţinerea copilului (deşi suma virată în contul ei ca urmare a înţelegerii din 1920 curgea în continuare). Ea a solicitat 10 milioane de franci, lucru care l-a înfuriat pe Carol şi l-a determinat să califice acţiunea drept un „vulgar şantaj“, dar tribunalul şi-a declinat competenţa. Încă de atunci, Zizi Lambrino a căutat să facă cunoscută povestea de dragoste (6.), susţinînd că Mircea Grigore ar fi de fapt prinţul moştenitor, şi nu Mihai (născut în 1921). (7.)

Uzurpatorii

1. Inflaţia monarhică. Contestarea Familiei Regale a fost o practică iniţiată, încă din momentul abdicării forţate a Regelui, de Securitatea română. Pînă astăzi, fabricarea de „moştenitori“ şi „prinţi“ peste noapte trimite la disoluţia ideii de regalitate şi la tranzacţionarea cu tradiţia monarhică.

2. Figura clovnului. Asocierea ideii de titlu şi rang princiare cu indivizi dubioşi, aflaţi mereu în piaţa publică în rolul de circari şi în paginile revistelor de scandal, precum şi parodierea ideii de familie, în sens dinastic.

3. Războiul cămătăresc. Reducerea dezbaterii asupra activităţii membrilor Casei Regale la o luptă oarbă pentru recupererea unor proprietăţi imobiliare de mare valoare, care continuă să uimească numai prin menţionare, într-o ţară care ocupă primul loc, în topul sărăciei, din Uniunea Europeană.

1. Acte şi corespondenţa relative la renunţările la tron ale fostului principe moştenitor(1918-1919-1925), cu reproduceri fotografice de pe originale, în anexe, f.e., f.l., f.a., p. 25, 34; Paul D. Qiunlan, Regele playboy: Carol al II-lea de România, traducere din engleză de Mona Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 71.

2. Acte şi corespondenţa relative la renunţările la tron ale fostului principe moştenitor (1918-1919-1925), ed. cit., p. 7.

3. Gheorghe Bodea, Viaţa lui Carol al II-lea: destinul unui pribeag, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 59-97.

4. „HRH Prince Carol of Romania”, în The Telegraph, 9 februarie 2006, accesibil lahttp://www.telegraph.co.uk/news/obituaries/ 1509995/HRH-Prince-Carol-of-Romania.html (19 februarie 2012).

5.Paul D. Qiunlan, op. cit., p. 83.

6. Jeanne Lambrino, Mon mari le Roi Carol, Calmann-Lévy, Paris, 1950.

7. Ioan Scurtu, Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 23-25, 64-65.

8. Paul D. Qiunlan, op. cit., p. 334.

9. Paul al României, Carol al II-lea, Rege al României, versiune românească: Ileana Vulpescu, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1991, p. 247 (deşi reclamă numeroase surse din arhive private, volumul este viciat de absenţa unui aparat critic şi de subiectivism).

10. Ion Mamina, Monarhia constituţională în România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 122-123.