OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind se vorbeste astazi despre disparitia umanismului clasic, a valorilor iluministe ale moralei si ratiunii, despre postindustrialism si globalizare, faptul se intimpla si datorita unor situatii concrete, manifestate in viata noastra imediata, din ce in ce mai lipsita de confortul si garantia reperelor supracategoriale. Toate aceste vechi pierderi si noi cistiguri par sa indice fara dubiu sfirsitul unei paradigme antropologice.

Nu e deloc adevarat ca schimbarile petrecute in ultimele trei secole, si cu precadere in secolul al XX-lea, privesc doar tehnologiile de care ne folosim, in timp ce noi, prin deprinderile, reactiile si sensibilitatea noastra, am fi ramas aceiasi.

Omul lui Kant nu este si omul lui Nietzsche. Ce sa mai spunem atunci despre omul lui Foucault, Sloterdjik, Baudrillard? Fiecare dintre aceste modele a introdus si introduce acum in jocurile existentei alte valori si deziderate.
Legea morala din mine si cerul instelat de deasupra mea si-au efasat in timp si limpezimea si puterea formativa. Apolinicul si dionisiacul nu mai sint astazi termeni de discutie decit in mediile inalt culturale. De cel putin o suta de ani incoace, ideile de normativitate si normalitate moral-antropologica si-au pierdut indreptatirea. Societatea industriala si democratia moderna, mediul informational de viata, morala liberului arbitru, conflagratiile mondiale ale secolului al XX-lea, eliberarea sexuala, relaxarea credintelor religioase (cel putin in lumea euro-atlantica), permeabilizarea granitelor dintre culturi au adus, rind pe rind, cu ele necesitatea unor noi proiecte existentiale si forme de comportament. Dar si acestea au devenit in scurt timp niste achizitii fragile, ce inceteaza, aproape fara nici o explicatie, sa mai fie viabile.
-
Traim in asteptarea unei mari schimbari, ii acceptam premisele si ne consumam fara a sta prea mult pe ginduri energiile si banii, cu speranta ca mersul general al lucrurilor va fi, in ultima instanta, unul si in beneficiul nostru individual. E ca si cum in momentul de fata omul ar fi epuizat toate variantele sale de manifestare incluse in modelul antropologic clasic (Aristotel, filozofii Renasterii si ai Iluminismului, Rousseau si Alexis de Toqueville) si s-ar afla in fata unui nou tip de ontologie, inclusiv de ontologie sociala si politica.
Ar fi vorba in continuare de o ontologie a umanului si a subiectului in care sa poata fi inclus si mediul nostru cotidian de viata – cu o metafizica a sa ce ramine de elaborat – dupa celebra formula a lui Ortega y Gasset: „eu sint eu si tot ceea ce ma inconjoara“. Constiinta medierilor noastre, a faptului ca a exista inseamna pur si simplu a fi o fiinta culturala, a aruncat in derizoriu metafizicile ontologice ale trecutului si ale acelui tip de om postulat ca „natural“. Etnologia, etnografia, antropologia si, mai de curind, etologia au distrus mitul barbarului si al salbaticului, au aratat ca, in orice conditii, viata presupune elaborarea unor echipamente adaptative fundamentale, prezente in toate comunitatile umane, dincolo de faptul ca acestea se inscriu sau nu in structuri exogame, alfabetice, rationale, logice, monoteiste, evoluate tehnologic etc. Omul ramine o fiinta culturala chiar si atunci cind el tine in mina un fragment de piatra transformat in unealta. Cum bine stim, aceasta lectie e de data destul de recenta.
-
Dincolo de problematica literaturii, dupa modelul „omului de hirtie“ al lui Roland Barthes, putem astazi vorbi despre omul de sticla al monitorului TV, despre omul digitalizat al noilor echipamente audio-vizuale la purtator, despre omul megabit al Internetului.

Prezenta si absenta fizica, prezenta virtuala si absenta virtuala devin astazi dimensiuni fundamentale ale relatiilor interumane. Vecinii de palier si-au pierdut obisnuinta de a se saluta. Nu acelasi lucru se intimpla pe chat, unde partenerii de dialog nu se vad si nu se cunosc unul pe altul, dar pastreaza vechile forme de stabilire si marcare a contactului interuman.
Singuratatea omului modern a fost substituita de… postsinguratate, de postsensibilitate. Dar acestea sint niste valori cu care te impaci sau nu, pe care le cultivi sau le refuzi. Oricit de noncomunicationala afectiv ar fi lumea de azi, aspectele esentiale ale afectelor pot fi oricind reactualizate si asumate, cu conditia de a nu ceda deprimarii induse de jungla urbana si de a nu accepta noile stereotipii ale vietii transformate in flux continuu de informatie si solicitare.
-
Impresia mea e ca toti aceia care se grabesc sa traga disperate semnale de alarma fata de pericolele postmodernismului integrat se insala macar din acest punct de vedere: modelul antropologic clasic nu si-a pierdut decit aparent viabilitatea. El nu a fost abandonat prin distrugere, prin negatie iconoclasta. Dincolo de asalturile deconstructioniste de care el are parte acum, acest model ramine in memoria speciei ca un cistig sigur, indiscutabil, oricind pasibil de resuscitare.

Doua observatii sint de facut aici. Actuala productie de sens si semnificatie pare una in contrapartida. De aceea si vorbim despre o lume a alternativului. Or, alternativul e o valoare la libera alegere. Nu cred ca omul postmodern e prizonierul fara scapare al unui nou tip de dinamism – cinic in esenta sa – care solicita la maximum capacitatile noastre adaptative. Modurile de viata traditionale, la nivel individual, familial si chiar colectiv, sint la fel de posibile azi ca si ieri. Tocmai marea libertate de alegere pe care o ofera consumismul include si aceasta optiune „revoluta“.
in al doilea rind as indrazni sa afirm ca isteria schimbarii si a inlocuirii valorilor nu e atit de mare si de profunda pe cit se crede. in tot ceea ce se intimpla e mult spectacol, viata insasi pare sa devina in anumite conditii o indeletnicire estetica, provocarile hedonismului sint naucitoare, insa, in realitate, aceasta optiune pentru tehnologiile pleziriste ale cotidianului nu e nici noua, nici inexplicabila. Au mai existat in istoria recenta a omului si alte perioade (vezi manierismul istoric, dandysmul si decadentismul, „la belle époque“ etc.) in care placerea de a trai s-a manifestat in forme iesite din comun, excentrice, frizind amoralitatea. De data aceasta insa ne aflam in fata unui fenomen de masa, globalizat, de mare vizibilitate, dar aceasta si datorita puterii noastre tot mai sporite de a face lumea vizibila pina in cele mai marunte interstitii ale sale. N-ar trebui sa ne lasam asa usor furati de aparente si sa confundam nevoia noastra de voyeurism cu fenomenul natural al obscenitatii.
-
Societatea postmoderna il arunca pe om intr-o noua virsta a sa. Aceasta trecere intr-un nou stadiu se desfasoara cu o anume violenta si cu o viteza greu de imaginat in urma cu o jumatate de secol. Daca instinctul subordonarii si al paternalismului e o caracteristica esentiala a oricarei fiinte umane, atunci putem spune ca postmodernitatea creeaza premise pentru eliberarea noastra de aceasta dependenta.
Schimbarea e una de profunzime si de mari proportii, pentru ca ea afecteaza nu doar relatiile parinti – copii si constiinta familiei, ci si modurile de existenta sociala ale indivizilor, domeniile educatiei si ale instruirii, pina la punerea sub semnul intrebarii a structurilor politice ale zilei si la contestarea principiilor pe care se intemeiaza actuala metafizica a puterii. Postmodernitatea nu-i propune omului modele inventate in laborator, chiar daca ele creeaza aceasta impresie. Ea vine cu modele favorabile unui proces la urma urmelor ineluctabil: particularizarea ad libitum a vietilor individuale.
Ca in tot ceea ce se intimpla acum exista o dezarmanta ofensiva a ofertelor, cu efecte depersonalizatoare, e un adevar pe care consideratiile mele de pina acum l-au ilustrat cu asupra de masura, de pe pozitiile unei inaderente de principiu. Postmodernitatea nu este insa o lume de obligatii, constringeri si interdictii. Nepasarea fata de morala publica nu inseamna anarhie sau anomie. Autistii lumii de azi sint niste oameni educati, civilizati, dominati de vointa de edificare a unor etici personale, „de autor“.

Depasirea granitelor placerilor permise de regula, fascinatia fata de exces sau abnormal se inscriu in aceeasi ordine de cautare. E adevarat ca omul postmodern nu poate ajunge deocamdata la aceeasi consistenta de viata ca omul modelului clasic. Dar asta nu inseamna ca el e o frunza batuta de vint, o particula sociala cu totul straina de orbitele miscarii ordonate. in sfirsit, mi se pare ca livrarea neconditionata in bratele alteritatii si ale heteronomiei nu va exclude niciodata, indiferent de individ, constiinta unei vieti proprii, traite in propriul ei adevar.