OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Descopar, in caietul meu de insemnari sporadice, note pe care, dintr-un motiv sau altul, n-am reusit sa le integrez in secventele anterioare. Nu stau acum sa examinez de ce orice discurs, nu doar productia industriala, lasa in urma lui resturi de materiale, fragmente eventual refolosibile, rebuturi.
Citind aceste secvente lasate pe dinafara, descopar printre altele si faptul ca sentimentul initial care a dus la declansarea prezentelor constatari si observatii despre lumea in care traim a fost intr-o oarecare masura tradat. Discursul meu se indeparteaza prea mult de lumea concreta, nu face nimic pentru a-i colectiona sistematic – prin exemple cotidiene – disfunctiile si instrumentalizarile externe, teoretizeaza citeodata in gol, da verdicte si nu exclude pornirile lamentative. in plus, conceptele imi vin in intimpinare cu o forta de atractie la care mi-e greu sa rezist.
Dar cum sa ataci postmodernitatea cu propriile ei arme? Cum sa-ti invingi inadecvarile si sa arati ca planul tau de bataie nu urmareste neaparat o victorie, ci doar clarificarea, definirea si redefinirea unor granite pe care nu le poti ignora? Nu sta oare in natura postmodernitatii si aceasta dorinta de a examina lucrurile si de a le pune diagnostice – multe dintre acestea de-a dreptul ingrijoratoare – pentru a le lasa in cele din urma asa cum sint, macinate de maladiile lor fara leac? N-ar trebui sa vedem tocmai aici viciul propriei noastre gindiri, care stie ca nu mai poate sa construiasca proiecte noi, stabile si modelatoare, dar nici nu se resemneaza sa accepte ceea ce a fost construit deja si pare sa fi fost depozitat iremediabil in biblioteca si muzeul unei lumi deja definite?
Pina si ideea de a-ti rasturna din cind in cind pe masa cosul cu hirtii rupte sau de a-ti recicla „documentele“ aruncate in recycle bin e o gaselnita numai buna pentru lumea de azi.
*
Nu ne putem naste decit intr-o lume diversa. Viata inseamna a opune unicitatea noastra interioara diversitatii care ne inconjoara. in societatea de consum, aceasta diversitate, care este in cea mai mare masura un produs al propriilor noastre tehnologii, nu se mai multumeste doar sa ne inconjoare, ci ne stranguleaza de-a dreptul, facindu-ne sa privim lumea cu ochii holbati, cu saliva curgindu-ne grotesc pe barbie si obligindu-ne sa scoatem sunete de aparare care in cele din urma se confunda cu niste racnete de placere. Mediul inconjurator a devenit un mediu inlantuitor.
*
Cimpul sfidator al diversitatii. Produsul te sfideaza sa-l ai. Te sfideaza si te seduce in acelasi timp. Dilema ta de a accepta sau nu oferta unei prostituate. Situatiile sint similare.
*
Supravietuirea – forma de reducere a diversitatii la necesitate. Din ceea ce imi sta la dispozitie aleg ceea ce e folositor vietii mele. Cintecul de sirena al postmodernitatii: din ceea ce ti se ofera, alege ceea ce te face cool, ceea ce instituie diferenta.
*
Diversitatea e starea de fapt a lumii. Filozofii ar putea spune ca ea e un mod de a fi al multiplului. Multiplicitatea postmoderna a existentului: realul si virtualul, prezenta si absenta, timpul si nontimpul, simultaneitatea spatiala a cópiilor, proliferarea semnificantului, reproducerea in vitro, clonarea si toate consecintele lor.
*
Diversitatea e un aspect al contingentei lumii. Diferenta e produsul unei comparatii. Ea garanteaza individualizarea. Diversitatea e a categoriilor, inclusiv a categoriilor de produse. Diferenta e un mod de situare in spatiul entropic al diversitatii. Ea spune: eu sint asa si nu altfel. Te obliga sa o imbratisezi.
*
in lumea traditionala, personalizarea comportamentului, a vestimentatiei si a prezentei publice se asociaza cu excentricitatea. Astazi excentricitatea a devenit norma. Personajele dandy nu mai sint cu putinta. Dar personalizarea e un semn al persoanei, nu al fiintei. Traim intr-o lume in care subiectii isi accepta conditia de persoane, fara a face din asta o drama, si consuma enorm de mult timp pentru a se distinge unii de altii. Asa sa fi stat lucrurile inca de la inceputurile omului? Existenta e un joc social, nu o inventie culturala de ultima ora. Putem oare vorbi si despre un instinct al diferitului?
*
Relaxare – terapie – echilibru – bani. Lumea traditionala nu cunoaste stresul. Acesta nu e un rezultat al muncii, precum oboseala. Stresul este o forma de neliniste paroxistica, e rezultatul unei lumi de valori si idealuri glisante. Ceea ce cauti, ceea ce vrei sa dobindesti se indeparteaza tot timpul de tine. Ceea ce ti se cere e tot timpul mai mult decit poti da. Ceea ce ti se propune sa ai e tot timpul peste puterile tale. De aici toate frustrarile care insotesc aceasta maladie postmoderna: sentiment de vinovatie fata de tine (dar nu in sensul pacatului si al posibilitatii salvarii) si complexul inferioritatii in raport cu ceilalti.
*
Am scos din biblioteca Strategiile fatale, cartea lui Baudrillard, si am citit primul capitol. in mare, stiam la ce sa ma astept. Nu ma interesa de fapt problematica filozofului francez, ci modul lui de insertie in discurs, in limbaj. Cautam poezia teoretica a gindirii sale, as fi vrut sa vad cum functioneaza astazi o sintaxa de soft-uri conceptuale. Am constatat insa ca densitatea si consistenta discursului lui Baudrillard vin din tautologie, paradox, modelare prin asociere de idei, din suprasolicitarea sensurilor sau intoarcerea lor pe dos. Adevarurile lui nu sint doar niste ce-uri, ci si niste cum-uri. Discursul lui Baudrillard da dovada de o neslabita capacitate de autoregenerare si regenerare. Sistematica ideilor lipseste, observatiile se inlantuie capricios, momentele de asteptare reflexiva sint si ele pline. Limbajul se pliaza pe idee, dar se hraneste si din propria sa natura. Discursul nu functioneaza in gol nici o clipa, si asta tocmai pentru ca Baudrillard scrie despre fascinatia golului, despre intervalul extatic, despre suspendarea istoriei, realului, evenimentului. El scrie despre transobiecte, despre virtualitatea si dedublarile concretului, despre iluzie, amagire, proiectie. Vorbeste despre impalpabil si incearca sa inventeze un vocabular cit de cit definit pentru a ajunge la indefinibil. O concluzie deloc reconfortanta: pentru a fi ei insisi, toti ginditorii postmoderni sint obligati sa sfideze ideea de dictionar si sa reinventeze „uzualul“.
*
Spre deosebire de Baudrillard, eu cred ca inca mai exista o concretete a obiectelor din jurul nostru. inainte de a vorbi despre disparitia realului, despre caderea noastra intr-un real fara realitate, cred ca ar trebui sa ne intoarcem la corp, la simturi, la creier, la comportamentele noastre reflexe. Fiziologia si afectele noastre sint, in principiu, aceleasi. Continuam sa traim respirind, mincind, dormind si iubind. Cuvintele „caracter“ „vointa“ „temperament“ „gindire“ „sentimente“ inca mai au valoare pentru noi. Discursul lui Baudrillard e la fel de evanescent ca si lumea in care traim. Pentru a putea vorbi despre aceasta lume, e nevoie de un discurs care sa revina tot timpul la ea, fara sa se lase captivul ei. Cred ca inca mai exista sansa de a ramine cu un pas inapoia realului. Numai asa am putea avea la un moment dat norocul de a ne situa deasupra lui.
*
Simultaneizarea simturilor si extinderea puterii lor de actiune prin proteze tehnologice e o realitate incontestabila. Cu toate acestea, omul nici n-a revenit la natura lui plenara, primordiala, nici n-a recucerit lumea. A multiplicat-o, a impachetat-o in invelisuri culturale din ce in ce mai greu de identificat. Functiile modelatoare ale culturii nu mai vizeaza astazi nici o transcendenta. Garantiile morale ale valorilor culturale nu mai prezinta interes. O delegitimare generalizata, agresiva. Replieri pasagere, de ocazie. Showbiz-ul perpetuu al ideilor de ultima ora.
*
Tentatiile nasc tentative. Traim intr-o lume de incercari. La fiecare colt de strada, posibilitatea de a incerca un nou produs, un nou model. Maninc o noua prajitura, savurez o noua marca de vin. Pot deveni posesorul unor pantaloni speciali, pentru slabit, pot achizitiona tot felul de aparate-minune, ma pot bucura de binefacerile unei canapele umplute cu aer. Unele produse se vad doar la televizor, in reclame. Nu le poti atinge inainte de a le avea. Dar si daca le vrei, intimitatea ta cu ele devine exclusiva. Le primesti prin posta, le incerci, le trimiti inapoi daca nu-ti plac.
„Marfurile vindute nu se schimba“ a devenit de mult un avertisment inutil. Magazinele fac totul pentru a nu mai separa viata comerciala de viata strazii. Cumperi si mergi mai departe. E un gest cotidian. Fiecare zi din viata e o noua competitie pe care o vei cistiga pentru ca ai totul la indemina. Fiecare saptamina e o excursie pentru care te echipezi complet in weekend. Atunci se fac cumparaturile periodice. La supermarket nu se merge cu sacosa, ci cu masina.
*
O definitie a omului prin carentele sale. in viziunea antropologica a lui Wolfgang Iser putem vorbi, pe de o parte, despre un vacuum interior al fiintei care-si percepe propria nedesavirsire (aici ar trebui poate sa observam ca buna parte din ideatica romantica, simbolista si existentialista isi are originea in aceasta stare) si, pe de alta, despre un vacuum constitutiv lumii exterioare, entropica in aspiratia sa fundamentala. Este evident ca singura cultura poate anula aceste doua aspecte ale golului, insa tocmai ele, prin persistenta lor irepresibila, obliga umanul sa imagineze cultura ca pe un continuu proces de modelare si conceptualizare a contingentei. Unde am ajuns noi in clipa de fata? Care mai e astazi legatura dintre contingent si concept?
*
Etimologic, cuvintul existenta provine din verbul exsistere – „a iesi din“. Verbul sisto, sistere trimite la ideea de stare pe loc, stabilitate, identitate stabila. A exista inseamna a iesi din propria ta natura, a te distanta de ea, a tinde spre alteritate. Existenta inseamna, prin urmare, exteriorizare, extrapolare de sine. Leroi Gourhan observa undeva ca „intreaga noastra evolutie a fost orientata spre ideea de a plasa in afara noastra ceea ce in restul lumii animale se obtine inauntru, prin adaptarea speciei“. Extrapolarile se petrec natural, prin recursul la propriul corp, sau prin prelungiri tehnologice. Explorind contingentul, omul il modeleaza.
Dar el se si modeleaza. Incursiunile sale in real sint procese de tip feedback. Ele imbraca un aspect recursiv. Omul invata si-si ajusteaza in permanenta cunoasterea. in postmodernitate aceasta reajustare a disparut, si ca posibilitate si ca nevoie. Traim intr-o lume prea repede, de evenimente aglomerate care adesea se suprapun. Reincarcarea cunoasterii prin feedback nu mai reuseste sa faca fata vitezei noastre de evolutie tehnologica.
*
Etnologii si antropologii urmaresc cu sufletul la gura ce se intimpla in unele zone de jungla tropicala, din America de Sud sau Africa, inca locuite de populatii tribale. Oricine poate constata faptul ca natura umana „salbatica“ isi pierde plinatatea vitalista in favoarea unui comportament si a unei gindiri mai lenese si mai incete. Instinctele isi tempereaza manifestarile sau se videaza de sensul lor primordial, energetic. Civilizatia modifica totul: alimentatia, sentimentul securitatii personale, comunicarea, nevoile ludice, ritualurile, distantele, credintele, constiinta spatiului si a timpului. Omul tribal invata sa vinda si sa cumpere, „bunul salbatic“ e de doua ori bun pentru ca el s-a autodomesticit, dar nu oricum, ci pe culoarul pragmatic al intrarii rapide in civilizatie. Ce te faci insa cu salbaticul postmodern, pentru care civilizatia se confunda cu o jungla aseptica si butaforica in care nevoia de a schimba cit mai des peisajul, ritmul si culoarea ajunge sa inlocuiasca, fara nici o suferinta interioara, realul cu virtualul?