OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

…Poftim? Da, puteţi întrerupe. Sînteţi nelămurit: de ce vorbim de Mondiale cînd stau să înceapă Europenele? Fiindcă e totuna. Mondiale înseamnă Europene plus Brazilia şi Argentina, restul sînt glumiţe şi minciunele. Şi in ’54 era la fel, cu diferenţa că de Uruguay (dubla campioană mondială) încă nu se alesese praful. Între timp, naţionalele europene au ajuns să fie populate, treptat şi metodic, cu non-europeni. O politică de cadre care, dacă se menţine, va elimina orice alţi nelămuriţi. Acum, putem continua cu funeraliile? Mulţumim.

 

 

De la o medie zglobie de cinci goluri pe meci în 1954, la ediţia de acum doi ani a Mondialelor s-a ajuns la mai puţin de 2,3 goluri pe meci. Campania de eradicare a scopului din jocul de fotbal (în limba engleză, „goal“ înseamnă „scop, ţel, obiectiv“) a fost urmărită însă de aproape 2 miliarde de telespectatori. Megastarurile ediţiei au jucat, ce-i drept, un fotbal de vis. Dar nu pe teren, ci în reclamele difuzate înainte, în pauză, cît şi după meciuri, la emisiunile de „analiză“. În unele ţări din avangarda marketingului, unde experimentele pe oameni nu sînt interzise, ci obligatorii, spoturile s-au difuzat şi în timpul meciurilor. Conducerea superioară a fotbalului mondial, deşi mulţumită de încasările fabuloase din televizare, s-a declarat totuşi preocupată. „Vă rugăm, faceţi spectacol, jucaţi deschis, adică DAŢI GOOOOOOOOLURI.“ Spaima e clară. Este vorba de moartea fotbalului. Prin televiziune. Devine astfel limpede misiunea ce apasă pe umerii Euro 2008, din ce în ce mai impropriu denumit Campionat European (ultimul recrut: brazilianul polonezilor; cel al croaţilor e accidentat, francezii au însă un nou senegalez). Este vorba de întoarcerea de la groapă. A fotbalului. Posibilă?

 

 

Planul diabolic a fost urzit încă din 1988 de numiţii Berlusconi Silvio (patron, AC Milan) şi Mendoza Ramon (preşedinte, Real Madrid). O ligă a marilor cluburi, cu cei mai buni jucători din toată lumea. Vest-europene – cluburile respective. În principal, din Italia, Spania, Anglia, Germania, căci aici e bănetul fotbalului. Restul Europei şi restul lumii ajung în stare de vasalitate permanentă: furnizori de jucători şi parteneri de antrenament cu public, pînă prin optimile de finală, cînd marii carnivori rămîn să-şi împartă prada. Pe scurt, distrugerea bazei tradiţionale a fotbalului, care este naţionala, şi aşezarea lui pe baze trans-naţionale, în scopul obţinerii de profituri obscene. După Decizia Bosman, boierii fotbalului vest-european aveau mînă liberă. Să cumpere tot ce mişcă. Şi să dirijeze spre propriile buzunare banii din televizarea Ligii Campionilor (cu spaţiul publicitar vîndut unui grup select de megacorporaţii). Spectatorii urmau să fie smulşi de la campionatele naţionale şi lipiţi cu ochii de televizor, la Liga Campionilor. Şi cum să nu se uite la cei mai buni fotbalişti din lume? Sigur, mai era de eliminat un obstacol. A limpezit mai de mult lucrurile Uli Hoeness, führer la Bayern Munchen. „Mai contează echipele naţionale?“ – a întrebat el, retoric, desigur.

 

 

De cînd cu Bosman şi Liga Campi-onilor, selecţionerii naţionalelor „mari“ s-au trezit cu ditai problema: lipsa personalului. Din cauza invaziei străinilor, echipele de prima ligă au tot mai puţini băştinaşi. Una e să faci naţionala alegînd din vreo 200 de flăcăi, care joacă săptămînă de săptămînă la cel mai înalt nivel, şi alta e să faci selecţia din numai 50-60 de fotbalişti. Bun, rămîn ligile inferioare. Dar acolo, evident, se joacă un fotbal inferior şi sînt şi ele în curs de colonizare. Nici naţionalele „mici“, din ţări care exportă masiv jucători, n-o duc mai bine. Selecţionerii cer patriotism, devotament, disciplină şi efort din partea „stranierilor“. Dar sînt capabili de aşa ceva nişte jucători plătiţi cu sume fabuloase, pentru care meciurile la naţională pot să însemne accidentări? (Ca să nu mai vorbim de deranj.) Pînă la un punct, da. Dar numai pînă la un punct. Şi chiar dacă mercenarii îşi redescoperă patriotismul – ce echipă poţi închega cu oameni care joacă în campionate diferite, cu stiluri diferite, iar cantonamentele lungi, în care se îngraşă temeinic porcul, nu mai sînt cu putinţă? Şi-atunci? Simplu. De la 5 goluri pe meci la 2,3. Lupta pentru rezultat e frumoasă, poate fi chiar eroică. Dar cîţi dintre noi stăm cu sufletul la gură ca să vedem deposedări, degajări în tribună şi apărare în 11 oameni, şi cîţi aşteptăm de fapt goluri? Cîţi vrem să vedem, meci de meci, naţionala Greciei 2004 şi cîţi vrem iar „tricolorii“ din ’94? Eh?

 

 

Transformat în spectacol de televiziune, fotbalul se supune regulilor teleleviziunii. Pînă la urmă, orice program, oricît de bun, ajunge să plictisească. Iar telespectatorul plictisit, cu telecomanda în mînă, ce face el? Dă pe alt canal, normal. De ce să stai 90 de minute să aştepţi să pice un gol, cînd poţi să prinzi eventualul gol la telejurnal, într-un rezumat de 2 minute? Sau de 30 de secunde. Bill Gates vorbea de-acum cîţiva ani de un soft care să aleagă automat, dintr-un meci, „părţile bune“. Cum ar veni, să-ţi faci singur rezumatul. Cică spre asta ne îndreptăm. Moartea fotbalului. Măi, să fie!

Păi, să vedem. La campionatul intern nu mai are rost să ne uităm, căci ştim dinainte cine o să cîştige – una dintre echipele care au prins Liga Campionilor şi cu bănetul de acolo a cumpărat cei mai buni jucători – de azi, în vecii vecilor. Sigur, e pasionantă şi lupta pentru evitarea retrogradării. Dar parcă nu asta e ideea. Privim atunci la Liga Campionilor. Şi ce observăm? Meciuri dure, goluri puţine, penaltiuri de departajare. OK, ar merge dacă ar mai cîştiga şi alţii decît italienii, englezii, spaniolii şi nemţii. Dar le iau ei pe toate. Între timp, stadioanele fie se golesc, fie biletele ajung la preţuri astronomice, pe motiv că joacă diverşi „galactici“. Cam nasol.