Alegerile anticipate din Republica
Moldova au atras atenţia presei internaţionale într-un mod
pînă acum nemaiîntîlnit. Cu excepţia portalului
Hotnews, care acoperă jurnalistic, în mod constant, ţara
vecină, ziarele româneşti şi-au descoperit abia acum un
interes direct în politica moldovenească, printre altele şi
pentru că introducerea de vize pentru români a adus un element
de suspans în întreaga poveste; România liberă a
publicat chiar, spre disperarea unora dintre cititori, direct vizaţi,
o anchetă despre „strategiile“ posibile pentru ocolirea
mecanismului arbitrar al acordării vizei la Chişinău. După ce
comuniştii au pierdut puterea, Cotidianul şi cîteva ziare
occidentale au asociat alternanţa la putere de la Chişinău cu
prăbuşirea regimurilor comuniste estice, inventariind dictaturile
de stînga încă la putere, iar jurnaliştii moldoveni şi
cei ruşi au căutat răspunsuri la întrebări antagonice,
primii preocupîndu-se de ipotetica reacţie violentă a Rusiei
la dispariţia aliatului tradiţional, cei din urmă, de posibila
apropiere/unire a Moldovei cu România. În absenţa, încă,
a unei soluţii de guvernare, în timp ce patru partide, pînă
acum în opoziţie, negociază asupra unei variante pentru
desemnarea guvernului şi a preşedintelui, numărul articolelor de
presă a scăzut, iar speculaţiile se concentrează asupra
compromisurilor pentru opt voturi lipsă în alegerea noului şef
al statului.
Marea surpriză, pentru toată lumea,
după anunţul privind alegerile anticipate, a venit din partea unuia
dintre (pînă atunci) apropiaţii liderului Partidului
Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM).
Campania electorală
Pe 2 iunie, înainte deci de
eşecul definitiv al deputaţilor Republicii Moldova de a alege un
preşedinte, fostul spicher (preşedinte al Parlamentului),
comunistul Marian Lupu, dezminţea, pentru ProTv Chişinău, un zvon
cum că ar fi pe cale să-şi depună carnetul de partid. Pe 10
iunie, cînd alegerile anticipate se zăreau la orizont, acelaşi
Marian Lupu îşi dădea oficial demisia din PCRM, într-o
declaraţie televizată, înainte de o altă şedinţă a
Parlamentului, spunînd că „Interesul naţional nu poate fi
monopolizat de un singur partid şi folosit ca instrument de
manipulare, divizînd societatea în patrioţi şi
trădători, aşa cum s-a întîmplat după 7 aprilie“
(într-o paranteză fără importanţă fie spus, Marian Lupu,
deşi adept al ideii de „limbă moldovenească“, vorbeşte o
română cu accent şi vocabular de România – iar acesta
nu e singurul aspect paradoxal al întregii situaţii). După
ce, evident surprinşi, Vlad Filat, de la Partidul Liberal Democrat
din Moldova – PLDM, Mihai Ghimbu, de la liberali – PLM, şi
Serafim Urechean, de la Alianţa Moldova Noastră – AMN, au
avertizat că nu-i vor acorda adăpost în taberele lor, Marian
Lupu a operat mişcarea politică a anului: a acceptat propunerea lui
Dumitru Diacov, preşedintele Partidului Democrat (care nu intrase,
în aprilie, în Parlament), devenind pe 19 iulie, odată
cu înmînarea a trei trandafiri, noul şef al PDM-ului.
Mica tranzacţie are în spate ceva mai mult decît
speranţa lui Diacov că partidul său va trece, astfel, pragul
electoral de 6%: aspectul paradoxal al faptelor în Republica
Moldova face ca Diacov să fie fostul socru al recentei victime a lui
Voronin, miliardarul Gabriel Stati (în presa românească,
Cotidianul a dat acest amănunt; Stati a fost eliberat surprinzător,
ceea ce pe anumite bloguri moldoveneşti a fost comentat drept
efectul intermedierii lui Lupu), iar PDM să fi avut de pătimit
tocmai de pe urma evadării din formaţiune a lui Vlad Filat, acum
liderul celui mai popular partid al Opoziţiei.
Toate formaţiunile politice din
Republica Moldova sînt partide de lider (dovadă – faptul că
edilul Chişinăului, Dorin Chirtoacă, deşi a declarat întotdeauna
că nu va renunţa la Primărie, a candidat din nou pentru Parlament,
în fruntea listei Partidului Liberal, în calitate de
„locomotivă“ în alegeri; liderul PLDM, Vlad Filat, a
apărut practic în toate clipurile de campanie ale
liberal-democraţilor, susţinîndu-i, astfel, pe ceilalţi
candidaţi), iar confruntarea dintre ele e întotdeauna extrem
de personalizată. Dacă, la alegerile din aprilie, mesajele de
campanie ale noncomuniştilor au avut tematică socială şi doar
tangenţial economică (un subiect preferat fiind emigrarea
populaţiei active şi lipsa de oportunităţi pentru tineri),
campania pentru 29 iulie a avut un unic laitmotiv: cine ce-a făcut
şi de ce pe 7 aprilie. Tonul l-au dat comuniştii, al căror slogan
a fost „Să ne apărăm patria!“ (un comentator observînd,
pe bună dreptate, că logica naţiunii în pericol aminteşte,
flagrant şi disproporţionat, de bătălia de la Stalingrad).
„Patria nu e ceea ce zice Partia!“ (termenul rusesc pentru
„partid“), a răspuns PDM, întrebînd: „De cine să
ne apărăm patria? De propriii copii? De propriii părinţi? Patria
sînt toţi cetăţenii Moldovei“. Pe un fundal amintind
violenţele autorităţilor după devastarea Parlamentului, inclusiv
moartea unui participant, Partidul Liberal cerea: „Opriţi
teroarea!“, iar AMN răsturna mesajul comuniştilor cu „Fii
stăpîn la tine-acasă!“. Statalitatea/suveranitatea,
moştenirea generaţiei viitoare şi Transnistria au fost singurele
mize pe care s-a purtat lupta electorală, toate, cu excepţia celei
din urmă (marginală), fiind introduse de comunişti, cei care
au acuzat opoziţia de trădare de ţară şi partizanat cu străinii
şi au susţinut că elevii şi studenţii au fost manipulaţi de
profesori şi părinţi iresponsabili – a se vedea afirmaţiile
prim-ministrului Zinaida Greceanîi („Dragi părinţi! Din
păcate, trebuie să vă comunic că intenţiile criminale de a pune
din nou sub gloanţe vieţile tinerilor noştri nu s-au terminat. ş…ţ
Poliţia va folosi toate mijloacele necesare pentru apărarea
constituţionalităţii Republicii Moldova, inclusiv armele. Mă
adresez către dvs. ca prim-ministru, ca mamă, vorbiţi cu scumpii
voştri copii, convingeţi-i că viaţa este cel mai sfînt
lucru pe care ni l-a dat Dumnezeu“, conform Jurnal de Chişinău;
fragmentul audio a fost folosit de Nicoleta Esinencu într-o
reprezentaţie cu textul ei, Mame fără pizde, jucat de Doriana
Talmazan, cu puţin înaintea alegerilor, într-un club din
Chişinău).
Cum poţi pierde cîştigînd
Partidul Comuniştilor din Republica
Moldova a obţinut, pe 29 iulie, 48 de mandate în viitorul
Parlament. Partidul Liberal Democrat va avea 17 mandate, Partidul
Liberal, 15, Partidul Democrat, 13, iar Alianţa Moldova Noastră, 8.
Acordul tradiţional, între PLDM, PLM şi AMN, considerate ca
fiind ideologic de dreapta, nu reuneşte, totuşi, decît 40 de
deputaţi, dar faptul că PCRM a pierdut, faţă de alegerile din
aprilie, 12 mandate stabileşte un oarecare echilibru de forţe.
Totuşi, nimeni nu are, deocamdată, cele 61 de voturi în
Parlament necesare numirii unui preşedinte.
După modelul alegerilor româneşti
din 2004, cei care au cîştigat cele mai multe voturi în
Moldova – comuniştii – nu vor ajunge, cel mai probabil, la
guvernare. Presa de la Chişinău a trecut lejer peste amănuntul că
aproape 45% dintre cetăţeni au ales PCRM. Cele două publicaţii
proromâneşti importante, Jurnal de Chişinău şi Timpul, au
titrat pe prima pagină „Goodbye, Voronin!“, respectiv, „Voronin,
pleacă!“.
În timp ce liderii celor patru
partide (PLDM, PLM, PDM şi AMN) sînt în pline negocieri
şi fac declaraţii prudente, presa încearcă să-şi dea cu
presupusul asupra viitorului politic. Astfel, există o (vagă)
posibilitate ca Marian Lupu să trădeze cauza democratică şi să
ducă Partidul Democrat în tabăra comuniştilor (ceea ce ar
rezolva problema celor 61 de deputaţi şi ar aminti de gestul
fostului unionist Iurie Roşca), însă Voronin l-a vorbit mult
prea de rău pe fostul spicher, iar resentimentele reciproce sînt
mari.
Se poate ca Lupu să-şi găsească opt
susţinători în PCRM (dornici să păstreze ceva privilegii),
dar care să ceară ceva în schimb – funcţii, ca Lupu să
devină preşedinte sau, dimpotrivă, ca o personalitate neutră
să capete preşedinţia; în egală măsură, se poate ca unii
deputaţi PDM să dezerteze ei înşişi, poate nemulţumiţi că
fostul lor coleg, Vlad Filat, negociază de pe poziţia
cîştigătorului celor mai multor voturi. Pentru moment,
cotidienele se feresc să numească adevărata problemă în
jurul căreia se învîrte perioada postelectorală, şi
anume: ce post va ocupa Lupu? Va fi preşedinte al ţării,
preşedinte al Parlamentului ori prim-ministru? În ce priveşte
viziunea comuniştilor asupra propriei poziţii, nici măcar
Moldova suverană, un fel de oficios de partid, care îşi
deschide ediţia din 4 august cu un text despre „Primadona Operei
Naţionale, Maria Bieşu, felicitată de Vladimir Voronin“, nu are
prea multe idei. Din fericire, luînd în consideraţie
declaraţiile PCRM de vineri, 31 iulie, partidul lui Voronin pare a
fi într-o derivă consecventă cu discursul de după 7 aprilie:
„Partidul Comuniştilor este pregătit pentru un dialog cu
oponenţii săi pentru a discuta propuneri, care sînt
îndreptate spre consolidarea statalităţii, a păcii
interetnice, a suveranităţii naţionale şi a independenţei
Patriei noastre“, iar în cazul „unei coaliţii liberale de
dreapta, cu participarea forţelor radicale extremiste, Partidului
Comuniştilor i se va impune să anunţe despre trecerea sa în
opoziţie responsabilă“, pentru „a opune rezistenţă
scenariului de distrugere a economiei, a sferei sociale şi a
statalităţii Republicii Moldova“.
Teoria conspiraţiilor
www.jurnal.md îl citează pe un
aşa-numit „expert al centrului rus-transnistrean de informaţii şi
analize“, Radion Conchin, care consideră că „eşecul
comuniştilor la alegerile anticipate din 29 iulie“ a fost
planificat de „eminenţa cenuşie“ a PCRM, consilierul
prezidenţial Mark Tkaciuk, „o personalitate psihic şi moral
dezechilibrată“. „Tkaciuk i-a pus într-o situaţie
nefavorabilă nu numai pe comunişti, dar şi Rusia ş…ţ. Aceste
provocări sînt în stilul lui Tkaciuk – să-i pună în
situaţii nefavorabile, să-i certe şi în final să obţină
dividende. Conflictul este un mediu natural de existenţă a
subiectului paranoic“, spune Conchin, conform cotidianului rusesc
de afaceri Vedomosti. Din cîte se cunosc, expertul
„transnistrean“ nu are studii de psihiatrie.
Acelaşi jurnal.md face inventarul
scenariilor posibile pentru o ipotetică fugă a lui Voronin din
Republica Moldova. Violenţele din aprilie au generat, pe urmele
asocierilor făcute de presa românească, o serie constantă de
materiale de presă care-l compară pe (încă) preşedintele
moldovean cu Nicolae Ceauşescu. Există puţine elemente
concrete pentru această paralelă (represiunea manifestanţilor de
la Chişinău poate trimite, e drept, la evenimentele de la
Timişoara, dar nu acesta e referentul pentru media moldovenească),
însă e o abordare simbolic eficientă. Motiv pentru care
jurnaliştii moldoveni au trecut în revistă nu doar
posibilitatea unei înţelegeri între Opoziţia democrată
cîştigătoare pe 29 iulie şi Partidul Comuniştilor privind
imunitatea lui Voronin pentru cei opt ani de guvernare, în
schimbul celor opt voturi care-i lipsesc alianţei de dreapta în
alegerea preşedintelui, ci şi ideile în circulaţie
privind fuga lui Voronin în Transnistria, Rusia, Belarus ori…
Israel.
„Surse transnistrene“, citate de
Romanian Global News şi preluate de Cotidianul, susţineau, cu
o zi înainte de alegeri, că „la Tiraspol au sosit în
ultimele zile detaşamente ale spionajului militar rus, care au
efectuat misiuni de recunoaştere şi la Chişinău, pentru a
pregăti eventualele acţiuni de diversiune împotriva armatei
moldovene“. Deocamdată, Vladimir Voronin nu a plecat nicăieri şi
nici nu dă semne că ar avea de gînd, însă împotriva
incompatibilităţii flagrante în care se află, ca
preşedinte încă în exerciţiu, deşi mandatul i-a
expirat, constituţional, de mult, nimeni n-a găsit nici o soluţie.
* Konstantin Zatulin, vicepreşedintele
Comisiei pentru relaţiile cu ţările CSI din Duma de Stat,
citat de Komsomolskaia Pravda, vorbind despre virtuala unire a
Republicii Moldova cu România.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters