OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In ordine strict cronologica: Budapesta. Prima iesire din tara. Sensibilitati olfactive activate nebanuit: oameni, strazi, interioare mirosind frumos, parfumuri si miresme de tutun bun. Dire ale unei mai clare bunastari. Oras cochet, cosmopolit, viu. Degajare. Cupluri de toate virstele plimbindu-se cu eleganta duminicala, luind un ceai, o cafea, o delicatesa de patiserie - e una centrala, veche de aproape doua sute de ani (patiseria, nu delicatesa…), cu un aer frantuzesc (deduc, in mod exclusiv livresc): „Gerbeaud“. Turisti multi. Insoliti si nerabdatori. Ca si noi. Interpretele noastre, cu nume asemanatoare: Agnes si Agneta. Sau Agnes si Agy. Stiu secretele orasului, pe unele ni le spun si noua: barulete sic, ieftine, unde e loc pentru toata lumea, un labirint subteran (n-am apucat sa-l batem cu piciorul…). Program cazon de conferinte, dezbateri, vizite prin Parlament, intilniri cu oameni importanti. Relaxati, ironici, subtili. Unii dintre ei - foarte tineri, precum responsabila cu imaginea Ungariei de la Presedintie. Directorii de program de la Academia „Szent László“ sint, si ei, foarte tineri: Roland si Fery. ii string costumele si ii stinjenesc rolurile imbracate in graba, in fiecare dimineata (abia la urma, la cheful in aer liber de la Balaton, dintr-o noapte de toamna blinda, vom constata cit de tare s-au plictisit uneori si ei, ca si noi…). Ana si eu: umblam mult (cit apucam intre doua conferinte sau seara si noaptea), ridem enorm, ne plictisim monstruos. Ris de liceeni, infundat, pe sub banci, ascunzindu-ne dupa cite un umar mai lat, dupa cite un domn mai spatos si sfatos. Carmen ne face poze compromitatoare. Evadez cu o ritmicitate exasperanta pentru toata lumea. Cind ma intorc, euforica fara vinuri sau alcooluri (pe care ceilalti le degusta incintati: de Tokay au ba, Unicum - extrem de amar, cu tot felul de virtuti terapeutice, bun de dres mahmureala, in zori, ne explica Agota) sint intrebata: „Ei, ti-ai facut doza de Internet?“. Nu sint dependenta de Internet. Nici de mail. Ci de alte emotii, de altcineva. Deci: la Internet café. Sa vad ce face. S-a intors acasa? A venit odata de la New York, unde plecase tocmai atunci? A reusit sa gaseasca un zbor de la Boston? De ce nu gasesc un mesaj in inbox? De ce nu apare pe mail? De ce?! Ce se intimpla? Sufletul cit un purice, o teama enorma. Nod in git, asteptare. Trebuie sa ne reluam dialogul, joaca, hirjoana. Mda, Budapesta e pentru mine ceea ce ramine intre doua alergaturi la Internet café-uri. Orasul nu duce lipsa de atari localuri, dar acum nu mai tin sa le inventariez. Si iarasi: conferinte, hotel, masa, conferinte, hotel, seara, Dunarea neagra, noaptea. Cu Ana: tot noaptea: cautam si intrebam lumea unde este barul „For Sale“. Budapestanii se uita mirati la noi. inteleg ca vrem sa cumparam acel bar, de vreme ce e „For Sale“. il gasim. Si ne bucuram si miram tot ca-n liceu: e tapetat cu bancnote de toate natiile si din toate timpurile (am gasit si bani romanesti batuti in cuie) si cu carti de vizita. Cine a trecut prin „For Sale“ si-a lasat insemnul. Printre altii, il identificam, dupa cartea de vizita, pe Vlad Radescu. Semn ca va fi fost si el pe-acolo. Drept pardoseala - paie. Ti se pun in fata cosuri mari cu alune, iar cojile se arunca direct pe jos... (Ce deliciu, dupa atita comportament oficial!) Miscare browniana, chelnerii nu fac fata, sint dezorientati si incurca mereu comenzile. Nici nu e de mirare. Vin si pleaca, in cirduri-cirduri, tineri din toata lumea. Intram in vorba cu o americanca: adolescenta, vesela, expansiva. Si-a propus sa viziteze cite o tara europeana pe saptamina. Si-a constituit ad-hoc un grup de prieteni. Culesi spontan, de pe strazi. Vorbesc in toate limbile cu putinta. Sint englezi, francezi, spanioli, finlandezi, olandezi etc. Vreo douazeci, parca. Rid din orice, ciocnesc halbe de bere cu oricine e in jur. Ne simtim tare bine. Ce simplu e! Apoi: la alt Internet café. Cu sufletu-n git. A venit, a venit, a ajuns acasa! Ce bine, ce usor e iarasi totul! Conferintele au devenit suportabile, in restaurantul plutitor pe Dunare e cald si bine, Cezar si Cristi fumeaza pipa, schimba impresii de viciosi rafinati, fac fum. Mincarea ungureasca e indescriptibila, de dulciuri nu mai spun. Si cu toate astea continui sa slabesc. Arderi intense. Si iar: la Internet café: oare cum a dormit? Ce mi-a mai scris? Cum ii mai e? „O sa scriu un tratat numit Fragmente dintr-un discurs amoros pe mail!“, amenint. „Atita-ti trebuie!“, sint, la rindul meu, amenintata. Si tocmai la urma de tot, la ultima vizita in Parlament, sint prinsa: dupa „n“ filtre si controale, un paznic imi identifica, in sfirsit, in geanta, spray-ul paralizant. „E complet ilegal!“, exclama, stupefiat. „A, da, stiu, dar reprezinta protectia mea pe timp de noapte, la Bucuresti“, ii explic, cu degajare, in timp ce restul, gasiti „in regula“ la control, se prapadesc de ris: aha, mica terorista a fost identificata! Iar: la Internet café: sa stabilim cum ne vedem. Sa ne vedem odata! Si pe mine ma string hainele, rolurile, nu mai am rabdare, ma sufoc, ce dor imi e! La intoarcere, cit pe ce sa pierd trenul: de toti banii ramasi, cumpar, tocmai in gara, o cartela telefonica si vorbesc, vorbesc, vorbesc. Dupa atitea mail-uri, un telefon e adevarata incarcare de energie. Timpul trece. Colegii mei turbeaza. ii gasesc, dupa o goana nebuna (Lola alearga, alearga, alearga), in vagon. Dezbateau furibund daca sa ma lase sau nu la Budapesta, fara bani si bagaje, dupa cum as fi meritat cu virf si indesat… N-au apucat. I-am gasit.
(Paranteza. Nerecomandabila celor afectati de melancolii. La Budapesta - prima mea iesire din tara - a fost frumos. Acea saptamina a trecut tare repede, punctata de intilniri, mese si conferinte. Si de mail-uri. Peste vreo zece zile plecam insa iarasi, intr-o alta vacanta (ne?)asteptata: in Germania. Zburam pentru prima oara cu avionul, in plin necunoscut, intr-o stare de teama si speranta ca niciodata. Mi-era frica sa nu ma pierd pe drum, pina la dulcea mea destinatie. Nu m-am pierdut. Ar fi trebuit sa ajung la Tirgul de Carte de la Frankfurt. N-a fost sa fie. Nici altele „nu s-au nimerit“. Am cunoscut, in schimb, tot felul de bucurii marunte, dar calme si binefacatoare. Pe moment. Am stat numai in Düsseldorf: oras sobru, extrem de tacut, mi s-a parut, taiat de Rin. Geometrizat, curat, prea curat si ingrijit (in parcuri castanele se… aspira), cu oameni (prea) ok. 16 zile. Un mic menaj. Deprinderi rapide, nici un fel de dificultati de adaptare (pacat; ar fi fost mai bine sa fi avut ceva idiosincrazii, ar fi fost mai usor la intoarcerea acasa…). Seriozitatea budapestanilor plecind in zori la serviciu, in tinuta oficiala, in Germania e regula. Dar ce nesansa (printre altele): aici nu se vorbeste engleza cu nonsalanta de la Budapesta, germana asta ininteligibila ma insingureaza si mai tare, aici nu e atita viata de noapte, toate localurile se inchid devreme, aici parca si vagabonzii - insignifiante pete de culoare - sint de gasit zi de zi in aceleasi locuri (special amenajate?), aici oamenii fac jogging si isi plimba ciinii, apoi par sa se culce spre a se trezi din nou si a merge la serviciu. O alta lume. Senzorialitatea olfactiva se accentueaza incontrolabil. La acasa nu ma gindesc deloc. N-am timp. Si n-am mai cautat Internet café-uri. Deci: 2001: doua vacante autumnale. Neasteptate, intr-un sens; intr-un alt sens - indelung rivnite, in- si subconstient. Curiozitatile au fost, in parte, satisfacute, revelatiile si variile doze de imprevizibil s-au epuizat. A fost frumos. O sa am de ce sa le duc dorul. Si m-am intors. Restul e cum se stie: (cam) gri. Virsta adulta. Nu vor mai fi, pesemne, vacante, asteptate sau nu, ci doar - urita, functionareasca vorba - „concedii“. Gri. Si mai facem un numar de Observator… si mai trece o saptamina, iar nu de mult am implinit - nu stiu de ce - 26 de ani. „Ai toata viata inainte“, mi se spune uneori. Stiu ca ar trebui sa manifest putin entuziasm la vorbele astea, dar mie imi suna cinic. Da. O viata (plina de) gri. Ei, e doar o paranteza care se inchide aici, rapid, asemeni tuturor parantezelor, fie ele fericite sau melancolice. Sau nu? Intr-adevar: melacoliile par sa tina mai mult. Si tristetile. Si multe alte temeri. Gri. Si parca fara capat.)