OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aş vrea să reamintesc cititorilor revistei Observator cultural, mai înainte de toate, analiza pertinentă a demersurilor deconstructive iniţiate de autorii Idolilor... din cronica lui Paul Cernat („Intelectualii publici între societate şi putere“), dar, de ce nu?, şi observaţiile Alinei Mungiu-Pippidi („Adevărata trădare a intelectualilor“), ce indică faptul că textele din volum nu au fost citite pe planul pe care ele se situează în mod obiectiv (aceasta făcînd ca autorilor să li se reproşeze aproape orice, inclusiv faptul că sînt cine sînt ori că nu sînt cine ne-am aştepta să fie) sau chiar reacţiile de tip visceral ale lui Ioan T. Morar, care intonează o partitură a atacului la adresa autorilor, în tonuri acute şi cu accente vulgare – cazurile din urmă, aidoma unor comentarii despre Viaţa unui om singur, arătînd că se poate spune à peu près n’importe quoi atunci cînd separăm o afirmaţie de realitatea la care se referă şi cînd facem din această procedură vicioasă un postulat al discursului critic.

 

Idolii forului reprezintă un cîştig incontestabil în planul reflecţiei şi al atitudinii, la care merită să revenim cu o scurtă exegeză. A nu recunoaşte sau, mai mult chiar, a ironiza acest cîştig sînt acte împotriva culturii şi democraţiei, în subteranul cărora mocneşte o anumită formă de violenţă. Animozitatea faţă de autoriiIdolilor pare să rezulte din ignorarea unui principiu esenţial, care spune că, pătrunzînd în spaţiul public, te supui, în mod automat, tribunalului universal al criticii. Dacă pe marea scenă a culturii principiul enunţat merge la fel de bine pentru Evanghelii şi pentru Critica raţiunii pure, mă întreb de ce n-ar fi valabil şi pentru produsele culturale sau pentru apariţiile la scenă deschisă, ale intelectualilor publici din România. Atunci cînd cineva este o prezenţă constantă a spaţiului public şi lucrează temeinic la consolidarea poziţiei sale de putere, trebuie să-şi asume faptul că, în ochii celor care observă, el se identifică total cu ceea ce face, cu ceea ce spune şi cu ceea ce scrie, fără a mai putea adăuga la toate acestea nimic altceva în apărarea sa. Nu voi vorbi aici despre reacţiile brutale spontane (Ioan T. Morar despre autorii Idolilor forului: „frustraţi doritori de nişte faimă“) sau construite (Alina Mungiu- Pippidi: „...cine demască pe scriitorul Patapievici, eseistul Pleşu şi filozoful Liiceanu? Filozoful Aranyosi, poetul Dobrescu şi alte persoane de specialitate necunoscută ca Ghilezan, Gavrilescu, Momescu etc.? Înţeleg să vină un atomist, un matematician, un economist..., dar nu unii ca ei... specialişti în firea poporului român“), de care abundă presa şi mediul virtual. Mă voi referi, pe de o parte, la violenţa originară din spatele acestor reacţii – o formă ascunsă la care se poate ajunge prin depăşirea caracterului „imediat“ al afirmaţiilor şi prin distanţarea faţă de orice consideraţie de ordin moral – şi, pe de altă parte, la violenţa originară care fondează categoria intelectualului public.

 

Pentru aceasta recurg la o interpretare centrată pe mituri, ştiut fiind că miturile fac posibile anumite observaţii cu privire la violenţa originară a unei civilizaţii, a unei comunităţi, a unei grupări mizînd pe interese comune etc. Faptul că ea este atît de greu de conştientizat se explică prin legătura subterană cu fenomenul sacrului: el este masca „respectabilă“ de pe faţa violenţei originare. Dar în mituri „vedem“ cum grupările se fondează pe violenţă: violenţa împotriva comuniştilor, violenţa împotriva lichelelor, violenţa împotriva mincinoşilor, violenţa împotriva colaboratorilor Securităţii şi, în ultimă instanţă, violenţa împotriva tuturor „celorlalţi“ (să ne amintim expulzarea ritualică de pe scena publică a „marii vinovate a spaţiului politic românesc postdecembrist!?“ Mona Muscă şi de justiţiarul domn Gabriel Liiceanu, unul dintre actorii principali ai acţiunii de eliminare radicală a celei care reprezenta „o ameninţare gravă la adresa unei comunităţi avînd ca ţel suprem curăţenia morală!?“ sau, de ce nu?, reacţia recentă a unui alt justiţiar din aceeaşi categorie, domnul Andrei Pleşu, care deschide jocul de-a „ghici cine e conformistul?“ şi, folosind cuvinte cu lame ascuţite pe ambele părţi, brăzdează adînc în obrazul domnului Ion Vianu, pe care-l expulzează „în afara relaţiei“ de odinioară, pentru că, spune domnia sa în Dilema veche cu nr. 362, „ai devenit judecătorul meu... şi nu mă descurc în hăţişul, enorm psihanalizabil, al portretului tău real“. Scos din relaţia comună şi, în acelaşi timp, din zona culturii, domnul Ion Vianu este invitat să-şi facă ordine în „subteran“, muncă ce ar trebui să-l ţină ocupat cam toată viaţa, aşa, ca să nu-l mai „descumpănească“ pe domnul Pleşu „dîndu-l la gazetă“) etc. Iată un tip de violenţă care fondează şi face să funcţioneze în cultură gruparea intelectualilor publici, singurii autorizaţi să se exprime în legătură cu orice problemă. Exponenţii grupării îşi fabrică, astfel, o aură sacră, la strălucirea căreia participă şi voci din media, consecinţa directă a acestei amenajări culturale fiind aceea că violenţa lor este considerată doar sub unghi benefic, deoarece este fondatoare, instituie valori. Se trece însă sub tăcere fenomenul de sacralizare aferent (cei care sacralizează nu strigă în gura mare „noi sacralizăm!“, ci o fac pur şi simplu) ori tocmai acest lucru permite degenerarea lui malignă, în sensul culturii fascinaţiei faţă de mistica genialului ce respiră aerul rarefiat al marilor înălţimi.

Pentru a avea acces la o interpretare mai profundă a fenomenului, o anumită desacralizare trebuie operată (ceea ce se întîmplă în volumul Idolii forului). Originea mitului intelectualului public este pusă în legătură cu forţe naturale, sociale, politice şi chiar divine, altfel spus, cu afirmarea unei transcendenţe. Această transcendenţă este, de fapt, originea care nu are nici un fel de legătură cu cronologia, cu trecutul, dovadă fiind caracterul său actual permanent. Ea este argumentul apărării în faţa puterilor ostile şi distrugătoare. Mecanismul apărării se declanşează spontan: orice încercare de demascare este un sacrilegiu, iar autorul ei devine în mod automat victima ispăşitoare ce permite comunităţii privilegiate să se origineze, plasînd violenţa în afara propriei comunităţi, în sfera sacrului. În mod cert, nu este vorba de un demers în întregime conştient, dar el devine conştient prin desacralizare, mai precis prin devoalarea violenţei simbolice care fondează şi întreţine mitul intelectualului public. Cît despre vocile pro intelectuali publici, acestea fac moralism. La rîndul său, moralismul are de-a face cu sacrul. El are caracter imediat şi atacă orice demers ştiinţific, maschează complet problema violenţei originare şi lasă actualitatea culturală la fel de puţin inteligibilă cum ar fi şi în absenţa lui. Desigur, putem deduce anumite lucruri urmînd parti-pris-urile ei, pasiunile ei mai mici sau mai mari, ceea ce se şi întîmplă, de altfel.

 

Discursul despre Idoli, pînă la apariţia volumului coordonat de Sorin Adam Matei şi Mona Momescu, a fost aproape inexistent (cu cîteva excepţii: Viaţa unui om singur, Boierii minţii). Departe de a crede că s-a făcut lumină în această chestiune. Mai este încă mult de lucru aici, atît pentru specialişti, cît şi pentru exegeţi sau pentru moraliştii din mass-media. Dar autorii Idolilor forului au meritul incontestabil de a fi demascat fenomenul sacralizării unei anumite grupări culturale care se adresează nu unui public, ci unei „turme de credincioşi“ sau de a fi evidenţiat caracterul religios al adeziunii intelectualilor publici la actuala putere. Domnul Patapievici a exprimat foarte bine această realitate a grupului său de apartenenţă simbolică, atunci cînd spunea că „cine nu-l votează pe Băsescu îşi pierde calitatea de alegător“. Este, în mod cert, vorba de o intervenţie totală, sacrală, care arată că în joc este existenţa colectivă, ca în orice formă a sacrului. Chestiunea este revelatoare. Ceea ce-l seduce pe domnul Patapievici nu este calitatea politică a preşedintelui, ci fenomenul sacral în sine: respingerea violentă a tuturor acelora care ar putea pune în pericol speranţa naţiunii de „a trăi bine“ este mitică, nicidecum raţională.

 

Închei articolul prin cîteva consideraţii referitoare la spaţiul academic românesc. Desigur, dominanta tragică din articolul domnului Lucian Nastasă Kovacs merită o analiză în sine şi alcătuirea unui corpus mai extins pe baza căruia să se demonstreze că „falsele reputaţii ştiinţifice“, obţinute pe „exagerat de multă improvizaţie“, „pe impostură“ şi cu „protecţia politicului“, reprezintă un fenomen de proporţii mult mai mari decît îşi imaginează cineva din afara instituţiei universitare, dar eu nu mi-am propus să ating această chestiune. Voi rămîne în acelaşi registru al vocilor voalate ale violenţei culturale, atrăgînd atenţia asupra jocului mimetic în care se lansează anumiţi intelectuali din zona academică, urmîndu-i fidel pe intelectualii publici, ceea ce face ca viaţa noastră culturală să semene unui triunghi amoros. Mai precis, unii intelectuali specializaţi rîvnesc la obiectul dorinţei „rivalilor“ publici (aura lor sacră), ei fiind modelul de imitat şi obstacolul de suprimat.

Cred că merită să urmărim această pistă pentru a vedea cum unele discursuri din spaţiul academic sînt, fizionomic, foarte apropiate de cele ale „seniorilor“ publicului românesc, dar tot mai îndepărtate de standardele domeniilor ştiinţifice. Este cel puţin interesant de constatat că mecanismul de fabricare a „vacilor noastre sacre“ se întreţine chiar cu concursul intelectualilor care, prin statutul lor academic, au obligaţia morală a producerii unei cunoaşteri înalt specializate. Dacă privim, de exemplu, spre seducătoarea (indiscutabil!) lucrare Imaginea evreului în cultura română a profesorului şi cercetătorului Andrei Oişteanu, constatăm că demersurile de reconstrucţie a interacţiunii simbolice dintre evrei şi români pornesc, cel mai adesea, de la opinii şi credinţe ce par să confirme nişte convingeri a priori, fără să se facă apel la „proba terenului“. Desigur, este de discutat despre valoarea ştiinţifică a unor producţii culturale care nu au la bază cercetări de teren serioase şi studii de caz sau care nici măcar nu-şi confruntă speculaţiile cu date ale unor astfel de cercetări empirice, dar mai ales este de discutat, în acest context, despre o atitudine culturală identică cu aceea a intelectualilor publici.

 

Reflecţia deschisă de autorii Idolilor forului merită urmată dacă vrem să înţelegem fenomenul sacralizării la nivelul culturii şi violenţa din subteranul său. Cred că interesul acestei lucrări constă tocmai în focalizarea asupra practicilor rituale ale reprezentanţilor haute couture ai culturii române actuale, abordare care aduce un plus de inteligibilitate lumii noastre. Oare cînd vom asista, în România, la apariţia discursurilor care să deconstruiască nostalgia puterii şi a atitudinilor culturale corespunzătoare (acea „nealiniere formală“ despre care scrie domnul Michael Shafir în prefaţa cărţii) sau care să împace „idealul Culturii şi pe cel al Democraţiei“, pentru a ieşi, deopotrivă, din ceea ce domnul Caius Dobrescu numeşte „ierarhiile cosmice feudale şi egalitarismul troglodit“? Cred că numai într-o astfel de fericită situaţie s-ar putea realiza nobila intenţie de dialog între exponenţii celor două categorii de intelectuali analizate în volumul Idolii forului, propusă în finalul articolului domnului profesor Mircea Flonta.

Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei“ intelectualilor publici

Eseuri de Sorin Adam Matei, Daniel Barbu, Caius Dobrescu, Mircea Flonta, Gabriel Andreescu, Stelu Şerban, Lucian Nastasă-Kovacs, Marius Ghilezan, Vasile Morar, Bruno Ştefan, Alexandru Matei, István Aranyosi, Mona Momescu,  Adrian Gavrilescu