OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe data de 5 octombrie, Centrul Ceh şi Ambasada Republicii Cehe la Bucureşti au organizat mai multe evenimente legate de ziua de naştere a disidentului şi fostului preşedinte ceh Vaclav Havel. Semnatarul Cartei 77 a împlinit vîrsta de 75 de ani. Cu această ocazie, în incinta Muzeului }ăranului Român s-au proiectat documentarul Cetăţeanul Havel, precum şi filmul Leaving, regizat de Vaclav Havel (după o piesă proprie). Ziua „Havel“ a cuprins o expoziţie de fotografii făcute Oldrich Skacha, precum şi conferinţa Vaclav Havel – scriitor şi dramaturg.

Fac parte dintr-o generaţie care a avut norocul de a nu se fi confruntat cu o viaţă trăită în totalitarism. În 1989, nu aveam încă vîrsta necesară pentru a fi dat la şcoală. Am trăit şi m-am format în condiţii de libertate. În anii 2000, ca adolescent, am avut ocazia de a beneficia de o educaţie preponderent literară, provenind dintr-o familie care acorda respectul cuvenit cuvîntului scris. Prin datele existenţei mele, tot ce ştiu despre istoria recentă a Cehiei se rezumă la informaţii culese din cărţi. Nu am aflat despre Primăvara de la Praga – asupra căreia am o per-spectivă parţială şi extrem de infidelă graţie romanului lui Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei – decît prin medierea ficţiunii.

Omul Havel

Iniţial, Vaclav Havel era pentru mine un nume dintr-o carte de istorie, despre care mi se spunea că este un model moral. I-am as-cultat pe cei mai în vîrstă decît mine plîngîndu-se că „nu am avut şi noi românii un Havel“ care să ne conducă spre acel promised land al democraţiei. Relativ de curînd, am aflat mai multe lucruri despre omul Havel, fiindcă, altfel, cu o figură dintr-o carte de istorie nu se poate discuta.

 

Cu totul altfel stau însă lucrurile după ce citeşti cartea lui Havel, Scrisori către Olga, volumul alcătuit din epistolele trimise de disidentul ceh soţiei sale pe perioada detenţiei sale. Vaclav Havel a fost închis de regimul comunist cehoslovac pentru acţiunile care au dus la mişcarea Carta 77 şi la Comisia pentru Apărarea Persecutaţilor pe Nedrept. Dincolo de calitatea lor de document istoric, scrisorile realizează şi oglindirea unei situaţii existenţiale în care un om este obligat să îşi „consolideze sinele“. Puţini oameni aflaţi în situaţia de a fi condamnaţi la cinci ani de în-chisoare ar vedea în acest lucru „o situaţie existenţială complet nouă“, o „ocazie“ de a crea o „structură complet nouă de valori şi o nouă perspectivă a tuturor lucrurilor – alte speranţe, alte scopuri, alte interese alte bucurii“. {i mai puţini ar simţi nevoia de a-şi crea o nouă concepţie asupra timpului şi asupra vieţii, aşa cum a făcut Havel în închisoare.

Introspecţia critică este pentru Havel re-versul medaliei pentru înverşunare. Iată o situaţie existenţială dramatică ce ar putea distruge atît spiritul, cît şi trupul unui individ, dar care reprezintă ruptura necesară pentru punerea sub semnul întrebării a propriei persoane. Încarcerarea devine pretextul unei autoreconstituiri, ţinta fiind însăşi libertatea interioară în condiţiile dispariţiei totale a libertăţii exterioare. Iată un fragment revelator pentru atitudinea generală a lui Havel din perioada încarcerării: „Uneori mă dor dinţii, coloana, braţele, picioarele etc., dar o să-mi treacă, mai ales pentru că sînt în formă din punct de vedere psihic; de fapt, se poate spune chiar că mă simt destul de bine aici. Chiar nu pot să mă plîng de lipsa experienţelor interesante şi aproape că sînt surprins de cît de repede (şi fix, după cum mă aşteptam) am fost aruncat în acest gen de experienţă care (…) poate servi ca un instrument al reconstituirii mele psihice interioare şi al reînnoirii relaţiei mele primordiale cu lumea“.

 

Pe parcursul lecturii scrisorilor trimise soţiei sale ţi se dezvăluie mai multe feţe ale personalităţii lui Havel. Îl cunoşti pe omul Havel cu toate slăbiciunile inevitabile aduse la iveală de o experienţă traumatică, dar îl cunoşti, de asemenea, şi pe soţul grijuliu care o încurajează pe Olga să îşi organizeze viaţa astfel încît să sufere cît mai puţin de pe urma condamnării sale. Precum îl cunoşti şi pe viitorul politician capabil de a face planuri pe termen lung şi de a găsi soluţii pragmatice pentru probleme sociale. Este interesant şi acel Havel preocupat să cunoască mediul închisorii şi să descopere cea mai bună modalitate de a trăi în el, cu alte cuvinte de a evita alienarea şi spectrul nebuniei care pot ameninţa un om închis pe nedrept: „Aici, aproape totul e oarecum elementar: relaţiile şi mecanismele sociale ascunse şi mascate în diverse feluri afară apar aici în forma lor brută; totul este dezvelit, ca să zic aşa, nemijlocit, transparent; poţi vedea totul mult mai clar – din acest punct de vedere este o experienţă foarte utilă; devii conştient de multe lucruri despre viaţă – în general – de care nu erai atît de conştient afară. E un fel de oglindă convexă“.

 

Cazul lui Havel este interesant deoarece el reprezintă una dintre marile conştiinţe ale istoriei recente devenind cunoscut prin accentul pus pe responsabilitatea personală, pe rolul individului în marile mişcări istorice. După un secol care a adus lagărele de concentrare, Gulagul, comunismul, nazismul şi mai multe războaie distrugătoare, cultura a fost mai degrabă o dovadă a umilirii omului decît a beatitudinii sale. Sîntem umiliţi de propria noastră cultură. Nu ne ridicăm la înălţimea ei. „Civilizaţia noastră, fondată pe avîntul ştiinţei şi tehnologiei, acele măreţe ghiduri intelectuale despre cum să cucerim lumea cu preţul de a pierde legătura cu Existenţa, îl transformă pe om, mîndrul său creator, într-un sclav al nevoilor de consum, îl dezbină în funcţii izolate, îl dizolvă în existenţa-sa-în-lume ş…ţ criza lumii de astăzi este, evident, o criză a responsabilităţii umane.“ 

Despre responsabilitatea personală

Nu este de mirare că, alegînd în funcţia cea mai înaltă în stat un intelectual de asemenea anvergură, Cehia a evitat capcanele unei istorii posttotalitare. Problema, expusă admirabil de Havel este de a rezolva „tensiunea dintre lumea cuvintelor şi practicile reale ale celor aflaţi la putere“. Răspunsul lui Havel: „pînă cînd omul – aflat pe marginea abisului – nu îşi revine din trădarea gravă pe care o comite în fiecare zi împotriva propriei sale naturi şi nu revine la ceea ce a fost mereu în momentele bune din trecutul său: la ceea ce constituie fundamentul acelei esenţe dramatice a umanităţii sale (ca «fiinţă desprinsă»), şi anume, la Existenţă ca acel punct fix de evaporare a străduinţei sale, la acel orizont absolut al raportării sale“.

 

Raportat la spaţiul în care trăim, mesajul lui Havel s-ar traduce în modul următor: da-că sînteţi exasperaţi de aceeaşi tensiune dintre lumea cuvintelor şi practicile celor aflaţi la putere, uitaţi-vă întîi la modul în care vă conduceţi existenţa, nu vă mai înconjuraţi de urît şi puneţi-vă sub semnul întrebării propria umanitate şi propriile resorturi de reînnoire pentru ca lumea din jurul vostru să se reînnoiască la rîndul ei.