OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De ce ati vrut sa mergeti la cimitirul armenesc?
Raspunsul este simplu, poate superficial. I-am promis tatalui meu ca voi merge, inca de acum doi ani, si nu am reusit. Un raspuns mai adinc ar fi ca ma simt foarte legat de partea armeneasca a familiei mele, de cultura si istoria armeneasca; eu caut moduri in care sa ma reconectez cu aceasta. Fiind vorba de o istorie tragica a acestui popor, modul cel mai direct, mai relevant, este prin memorie si prin amintirea acelor morti.

Cine sint cei ingropati acolo?
Onnig Kanterian – bunicul patern, Zaruni Kanterian – bunica paterna, Ohanes Sacargian – strabunicul, Siruni Sacargian – strabunica.
Ati facut aceasta promisiune tatalui dvs., sa vizitati mormintele stramosilor. Unde se afla tatal dvs.?
El se afla la München. E inginer pensionar. A lucrat aici, in Bucuresti. impreuna cu tatal meu, cu mama mea si cu sora mea, m-am mutat la München in 1980, cind am parasit Romania.
A fost vreun motiv anume pentru care ati plecat? Ati plecat legal?
Am plecat legal. Nici mama, nici tatal nu sint de origine romana pura si le-a venit mai usor sa plece. Tatal meu a luptat peste doi ani de zile sa plece, sa obtina pasaportul. Motivul principal era ca tatal meu ura comunismul si nu dorea sa mai aiba nimic de-a face cu aceasta tara ideologizata. Tatal meu dorea sa ne ofere un viitor mai bun, mie si surorii mele.
Ce virsta aveati cind ati plecat?
Aveam zece ani. Am ajuns la München in toiul anului scolar si am pierdut anul. A trebuit sa-l repet.


Am luat nota maxima la examenul de germana

Parintii n-au avut nici o ezitare sa plece?
Nu. Mama, poate, parintii ei au ramas in Romania, dar tatal meu n-a avut nici o ezitare. Eu, in schimb, am avut o foarte mare ezitare. A fost ca un fel de cezura, pentru ca mi-am pierdut toata copilaria, amintirea ei a intrat in hibernare. Am fost introdus intr-o noua lume, despre care nu stiam nimic.
Nu v-ati mai simtit copil cind ati ajuns in Germania?
Nu, deloc. M-am simtit strain.
Nu stiati germana, la acel moment, in 1980?
Nu stiam. intr-un an de zile am reusit sa vorbesc destul de bine, iar dupa doi ani am luat nota unu la examenul de germana. Unu este nota cea mai mare in sistemul de invatamint german, e nota maxima.
Ce legatura ati mai avut cu Romania din 1980 incoace?
Prima legatura a fost limba, care a continuat in familie. Noi am vorbit romaneste tot timpul si inca vorbim romaneste. in anii ’80 nu am avut prea mult de-a face cu Romania. in 1989 am inceput sa observ evenimentele politice, mai ales caderea lui Ceausescu. M-am uitat la televizor la revolutia romana, minut cu minut si ora cu ora. Am fost foarte fericit si entuziast. Si asta mi-a redeschis Romania.

Acest entuziasm a tinut?
A tinut pina la mineriade, care m-au socat. Am revenit in 1991, calatoria spre Romania a fost o experienta decisiva.
De ce decisiva?
Am calatorit prin toata Europa, am venit cu trenul de la München la Bucuresti si am redescoperit tara mea natala. Am ajuns la Bucuresti si am reintrat in aceasta lume exotica, intr-un fel, dar si reprezentativa pentru trecutul meu. Am redobindit copilaria. Am fost sa vizitez blocul in care am crescut, pe Calea Grivitei. A fost ca o experienta aproape mistica, sacra – daca folosim notiunea lui Eliade –, am coborit in timp. Eram in acelasi spatiu, dar coboram in timp. Cred ca in acea calatorie l-am descoperit pe Eliade, am gasit cartile lui pe o taraba la Gara de Nord. L-am citit si imediat dupa lectura am fost sa-mi vad locul copilariei, pe Calea Grivitei.
Ati intrat pina in apartament?
Nu. Cladirea era inca intacta, era si este si acum. Nimic nu se schimbase, am vazut si cutia postala care era aceeasi. Un bloc paraginit.


Eu am fost un fan al lui Eliade

Mai sint rude de-ale dvs. in Romania?
Nu mai sint. Am numai prieteni.
Cind l-ati descoperit pe Eliade, stiati si de problema lui cu simpatia pentru legionarism?
Nu. Numele lui Eliade imi suna vag familiar. Dar nu stiam nimic si cred ca nu se stiau nici in Romania prea multe amanunte. Erau anii recuperarilor, cind opera lui aparea in Romania, neciuntita, necenzurata: literatura si tratatele stiintifice. Eu am cumparat tot ce aparuse in acei ani si am citit. Din 1991, am venit in fiecare an in Romania si puteam sa-mi cumpar toate editiile din Eliade.
Cind ati avut socul biografiei lui Eliade, cind ati descoperit simpatia lui pentru legionarism?
Socul s-a produs cind am citit articolul lui Norman Manea, „Felix culpa“. Nu am vrut sa accept.

Chiar asa?
Chiar asa! Eu am fost un mare fan al lui Eliade.
De ce erati fan Eliade?
Sint fan al operei lui eseistice. Eseurile lui timpurii imi plac foarte mult, dar si cartile de calatorie: India, Santier, Solilocvii, Oceanografie, Insula lui Euthanasius. Sint carti care m-au format. India si Santier le-am tradus in germana. Eu nu am acceptat ce sustinea atunci Norman Manea. Am scris o replica la textul lui Norman Manea, la o revista germana. El mi-a raspuns destul de dur si critic. Raspunsul lui Norman Manea mi-a dat mult de gindit.
Cum il aparati pe Eliade?
Cu argumentul aritmetic, care se mai foloseste de anumiti apologeti. Ziceam ca cele citeva articole legionare (zece-douasprezece), daca le comparam cu toate articolele care au aparut in Romania, nu conteaza foarte mult. Pe urma, mi-am dat seama ca greseam: afilirea ideologica si o greseala morala nu au nimic de a face cu o corelare statistica. Poti sa nu scrii nici un articol si tot poti sa gresesti moral si sa gindesti fascist. Argumentul statistic nu functioneaza deloc.

Aparitia Jurnalului lui Sebastian a fost un alt punct de rascruce, in modul in care v-ati raportat la Sebastian?
Au fost doua puncte de rascruce. intii a fost replica lui Norman Manea. Si pe urma a fost Jurnalul lui Sebastian pe care l-am citit pe nerasuflate in trei zile. La Sebastian, am vazut, pentru prima data, ce inseamna sa fii victima. Eu cred ca noi trebuie sa intelegem aceste curente totalitare si criminale nu doar din punctul de vedere al calailor, ci si al victimelor. in 1998 eu m-am dus la New York sa fac un scurt stagiu de pregatire la un ziar. Atunci inca ma gindeam sa ma fac jurnalist. imi place foarte mult sa scriu pentru ziare si reviste. Publicasem in citeva ziare de limba germana. in ziarul elvetian de limba germana Neue Zürcher Zeitung am publicat o serie de articole despre Gulagul romanesc, despre comunism. Simteam nevoia, prin acest mod jurnalistic, sa particip la durerea poporului roman care suportase ororile comunismului. Eu cred ca Vestul trebuie sa inteleaga ca Europa de Est a trecut printr-o perioada foarte grea, suferinta trebuie recunoscuta. Si am publicat in Neue Zürcher Zeitung, care este unul dintre primele zece ziare din lume, articole despre trecutul si prezentul Romaniei.

Ne-a cazut foarte greu sa acceptam faptul ca Eliade a fost fascist

Ce s-a intimplat in Statele Unite?
Am facut pregatirea, stagiul acela de care va vorbeam, la un ziar evreiesc, Aufbaut Reconstruction, fondat de evrei disperati, fugiti din Germania nazista dupa 1933. Eu fiind format intr-un liceu german, gindind ca un german, simtindu-ma german, aveam si o responsabilitate istorica fata de evrei, fata de Holocaust. Eu m-am dus la acel ziar evreiesc ca sa inteleg mai bine istoria Holocaustului. Am ajuns acolo, am cunoscut supravietuitori ai Holocaustului, printre care si evrei din Transnistria, care mi-au povestit atrocitatile savirsite de soldati romani, de armata romana. I-am intrebat pe acesti supravietuitori, care stiau romaneste: „Erau soldati romani?“. Si mi-au raspuns: „Da.“. Decisiva a fost intilnirea cu Norman Manea, care era la New York si preda la Bard College. Mi-am dorit sa-i fac un interviu si m-am gindit ca n-o sa-mi raspunda. Norman Manea a raspuns invitatiei, m-a primit in apartamentul lui si am stat fata in fata cu el. Dupa aceea, as putea sa spun ca m-am imprietenit cu el si am invatat foarte multe de la Norman Manea.
Ati publicat acel interviu?
Da, la Aufbaut. Dupa aceea, am publicat un interviu mai lung in revista germana in care am avut polemica, era editia germana a revistei Lettre Internationale.

De fapt, din punctul dvs. de vedere, ce problema este cu Eliade si trecutul lui? De ce ne codim sa o abordam frontal?
N-as spune ca ne codim. Unii se codesc... le cade greu sa inghita acest bolovan, caci unul dintre cei mai mari ginditori si oameni de cultura romani a fost asociat, la un moment dat, cu un curent care a dus la o catastrofa istorica si criminala de proportii imense. Asta este greu de acceptat, mai ales pentru o tara care nu este foarte vizibila pe plan international. Daca am compara cazul lui Eliade cu situatia lui Heidegger, germanii spun ca Heidegger a fost nazist. Daca stai de vorba cu un neamt, acesta va recunoaste ca Heidegger a fost nazist. Un german va accepta situatia lui Heidegger din doua puncte de vedere. intii, in Germania se discuta despre partile negre si criminale ale propriei istorii. Vina istorica a fost acceptata. in al doilea rind, Germania este o mare cultura, acceptata pe plan international, si nu exista un complex de inferioritate, ca daca accepti vina esti distrus ca natie si ca individ.
Oare acesta sa fie motivul: cantonarea noastra intr-un complex de inferioritate, daca am recunoaste evolutia politica a lui Eliade?
Nu, e invers. Nu se accepta bolovanul pentru ca exista acest complex de inferioritate. Noi ne mindrim cu Eliade, spunem ca e minunat ca Romania a putut sa dea lumii un asemenea ginditor, ca Eliade, dar nu vrem sa acceptam faptul ca a fost fascist. Ne-a cazut foarte greu.

Oare de ce Eliade s-a comportat asa? E numai mediul, sint numai conditiile istorice prin care anumiti intelectuali au depasit zona democratica?
E o intrebare la care e si usor si greu de raspuns. Eliade era nationalist. Romania intrase intr-o criza istorica serioasa. Idealurile lui Eliade n-au fost realizate nici pe plan individual, nici pe plan national. El dorea sa devina ginditorul principal al Romaniei si sa se produca o reevaluare a semnificatiei Romaniei pe plan mondial. Aceste idealuri nu s-au realizat, ceea ce a dus la o stare de nemultumire; asa s-a extremizat Eliade, ca o forma de revolta la toate nerealizarile sale si ale Romaniei. Florin Turcanu explica in Mircea Elaide. Prizonierul istoriei aceasta evolutie a lui Eliade spre extremism. Ce am inteles eu din cartea lui Turcanu? Eliade, inca din articolele timpurii, inainte de 1936, cind adera la miscarea legionara, vorbeste despre identitatea romaneasca si despre libertate. Conceptul lui de libertate este unul voluntarist. E o libertate nu in sens liberal, ci este bazata pe vointa. Un individ este liber, din punctul lui de vedere, cind isi traieste vointa si elanul vital. Daca acest concept de vointa ramine in arta, in istorie literara sau in literatura, acesta ne poate duce foarte departe. in arta putem ajunge, prin vointa, la expresionism. Daca il transferam in contextul politic, poate sa ne duca la cu totul alte consecinte. Voluntarismul este unul din elementele esentiale ale fascismului. Desi Eliade proiecteaza voluntarismul in context apolitic, el ajunge la politic, la fascism.

Cind ati citit Jurnalul lui Sebastian?
Imediat dupa ce a aparut editia in limba romana. Imediat mi-am dorit sa-l public si in Germania.
Cum l-ati vazut pe Sebastian dupa lectura Jurnalului?
M-am simtit foarte aproape de el. L-am simtit ca pe un prieten care a suferit foarte mult. L-am simtit drept cineva care poate sa-mi deschida un anumit sens, o anumita perspectiva a istoriei. Sebastian era extrem de sensibil, foarte rafinat, foarte complicat, un om exemplar.
De ce l-ati vazut ca pe un om exemplar?
Ma refer la viata sa de dupa 1940, cind suferinta sa devine mult mai grava. El a ramas, ca evreu suferind sub umbra imensa a fascismului si nazismului, un individ care se afla la distanta fata de el insusi. Ar mai fi om exemplar si pentru inca un motiv: el a reusit, cu toate ca nu a fost deportat, sa exprime si sa formuleze suferinta evreului. Sint foarte putini evrei in Europa care sa spuna asa de pregnant tot ce a scris Sebastian.


Exista naivitati catastrofale

Cum ati simtit raportul Eliade-Sebastian?
Ce a scris Sebastian in Jurnal a fost un moment decisiv in perceptia lui Eliade. Aceste pasaje eu le consider veridice, sint scrise de un autor cu o integritate morala si intelectuala de necontestat; sint foarte greu de pus sub dubiu aceste pasaje. Sebastian a fost deceptionat de Eliade. Nu cred ca la Eliade a fost o greseala de tinerete, ci o greseala de fond. Nu e o greseala temporala, nu este o „ploaie trecatoare“, nu este o eroare pur intelectuala, nu este o naivitate, Eliade nu este „dus de val“. Sebastian vorbeste de „naivitatea“ lui Eliade. Dar exista naivitati catastrofale. Eu nu cred ca a fost naivitate. Daca punem aderarile la fascism pe seama naivitatii, nu mai explicam nimic... pina la urma; prin apelul la naivitate ne facem ca nu mai intelegem nimic, ca nu mai vedem raul.

Pina la sfirsit, Sebastian cauta sa-l vada pe Eliade tot ca prieten... Nu se dezice de Eliade, este, cel mult, cum spuneti, dezamagit...
Sebastian nu poate sa ramina, chiar pina la sfirsit, prieten cu Eliade. Daca imi aduc bine aminte, Eliade revine la Bucuresti si nu-l anunta pe Sebastian. Sebastian noteaza: da, e normal, nici nu avem ce sa ne mai spunem. Eu cred ca putem, totusi, sa reprosam ceva lui Sebastian: faptul ca nu a discutat direct cu Eliade, nu i-a spus, n-a fost mai insistent. El spune in Jurnal ca mai bine evita o discutie cu Eliade. Eu nu cred ca a procedat bine. Daca un prieten al meu o ia pe o panta gresita, eu trebuie sa-i spun, chiar daca pozitia mea este incomoda. Dar trebuie sa-i spun cind greseste, cu riscul de a-l pierde ca prieten. Fata de un prieten, avem o responsabilitate de a-i atrage atentia, de a-l preveni ca e pe o panta gresita.

De ce ati propus o traducere a Jurnalului pentru spatiul german?
Se explica prin cele trei radacini ale mele: romanesti, armenesti si germane. inca din copilarie, tatal meu mi-a vorbit despre genocidul armean. M-am simtit victima. A treia generatie. Pe de alta parte, m-am nascut in Romania, am fost format ca roman. Cind faceam scoala in Romania ni se spunea ca romanii au suferit foarte mult. Da, e adevarat. Dar cind am ajuns in Germnaia am fost educat sa ma uit nu doar la propriile mele victime, ci sa vad si ce am facut si noi celorlalti. Acesta cred ca este un pas decisiv de moralitate. Trebuie sa ne uitam la ce am facut celorlalti. Eu cred ca nu trebuie sa cladim statui doar pentru eroii nostri, ci statui pentru cei pe care i-am omorit, imi spunea cindva Norman Manea. Ca german, am fost instruit sa vad victimele pe care le-a produs natiunea germana. Eu in Germania am fost instruit, in liceu, la München, cu privire la Holocaust. Venind in Romania, vorbind romaneste, gindind romaneste, eu nu vin din afara. Eu sint de aici. Si ma apasa ca au fost romani care i-au persecutat pe evrei. Eu cred ca suferinta lui Sebastian trebuie cunoscuta si in Germania. Din acest motiv, am propus spre traducere Jurnalul lui Sebastian. M-am gindit ca editia germana a Jurnalului lui Sebastian va contribui la mai buna intelegere a vinovatiei germane, dar va fi si o contributie la intelegerea vinovatiei istorice a Romaniei. Dar m-am mai gindit la un lucru: publicarea unui ginditor roman, in Germania, ar putea contribui la o mai buna intelege si deschidere spre literatura romana. Partial, asta s-a si intimplat.


Logica gresita a domnului Dan C. Mihailescu

Cind a aparut Jurnalul in traducere germana?
in 2005. Am tradus impreuna cu Roland Erb si cu Larisa Schippel. Jurnalul a avut un ecou nemaipomenit, au fost peste 70 de cronici, toate ziarele germane au publicat cronici mari, unele de o pagina, despre Jurnalul lui Sebastian.
Domnule Kanterian, dvs. tot aduceti in discutie elementele de vinovatie, vina, responsabilitate, suferinta a evreilor, asa cum rezulta din Jurnalul lui Sebastian. Dar, spre exemplu, Dan C. Mihailescu este exasperat ca Sebastian este folosit pe post de „maciuca“. Dan C. Mihailescu scrie in Idei in dialog, numarul pe octombrie 2007, ca destul a fost transformat Sebastian in „pretext vindicativ si revendicativ“, intr-o „arma contra congenerilor si prietenilor sai mai subtili sau mai acuzat legionaroizi“. Acum, si dvs. il faceti pe Sebastian o „arma“?

La ce mi-ar folosi aceasta „arma“? Cu cine am eu sa ma confrunt in spatiul romanesc? De unde trage Dan C. Mihailescu aceasta concluzie, ca toti cei care vorbesc despre Eliade, raportindu-se la Sebastian, ar face-o dintr-un „pretext vindicativ si revendicativ“? Eu nu caut razbunare! Eu am publicat, ca roman, Jurnalul lui Sebastian in Germania. Nimeni in Germania nu judeca asa, ca Jurnalul ar fi „pretext vindicativ“! Dimpotriva, toate cronicile germane pe marginea Jurnalului vorbesc despre extraordinara putere a lui Sebastian de a descrie suferinta evreului, vorbesc despre Eliade si adeziunea sa la legionarism, vorbesc despre cum Sebastian ajungea tot mai singur, tot mai izolat, vazind ca prietenii sai trec la legionarism si fascism. Pe cine ar dori sa se razbune cronicarii germani, daca ar fi sa urmam logica schioapa a domnului Dan C. Mihailescu, atunci cind fac aceste observatii? Jurnalul lui Sebastian a oferit prilejul, in presa germana, sa se vorbeasca din nou despre vina istorica a Germaniei. Nimeni n-a aratat cu degetul spre Romania. Discutiile din Germania au fost foarte directe si au asumat o anumita conditie istorica. De ce n-am asuma si noi realitatea aceasta, ca Eliade a gindit in termeni legionari?

Germanii au fost socati sa descopere ca si in Romania s-au produs atrocitati. Domnule Simonca, mi se pare complet gresit sa vezi in Jurnalul lui Sebastian „o maciuca“ si sa crezi ca cineva instrumentalizeaza atacuri folosindu-se de Sebastian. Domnul Dan C. Mihailescu are o logica complet gresita. Oricine are dreptul sa se informeze, sa se documenteze despre istoria Holocaustului, despre Eliade, despre Sebastian, despre suferinta evreilor, despre realitatile istorice din timpul razboiului. Oricine are dreptul sa participe la aceasta suferinta sau sa fie atins de ea. Fara asemenea experiente emotionale o buna parte a moralitatii umane n-ar exista. Daca cineva vine si ne spune ca aceste documente ale atrocitatii, care sint de fapt documente ale moralitatii, sint doar instrumente de rafuiala, maciuci, acel cineva neaga faptul ca toti oamenii au dreptul sa-si manifeste moralitatea si prin experiente emotionale. O foarte importanta parte a moralitatii are si o parte emotionala.


Sebastian striga de disperare si durere

Negati ideea ca Sebastian ar putea fi „folosit“ in diferite infruntari de astazi?
Cum sa fie folosit? Folosit, spunindu-se adevarul? Eu nu ma leg de domnul Mihailescu, l-am luat doar ca pe un exemplu al unor neintelegeri ce privesc probleme fundamentale pentru noi toti. Se spune ca Jurnalul lui Sebastian este un document subiectiv. La conferinta de la ICR am aratat ca sint o multime de adevaruri obiective in Jurnalul lui Sebastian. Obiectiv este cind descrie persecutiile evreilor, cind spune ca sotiile evreilor incarcerati stateau linga inchisoare si asteptau vesti de la sotii inchisi – asta e o marturie obiectiva! Eu nu inteleg unde este subiectivitatea? Daca, prezentind situatia evreilor, Sebastian este obiectiv, de ce n-ar fi obiectiv cind vorbeste despre Eliade? Aceste marturii obiective ne deschid si o intelegere morala a istoriei. Noi, in Jurnalul lui Sebastian, vedem cum un om striga de disperare si durere. Ca sa fim atinsi individual, avem nevoie sa citim si sa intelegem marturiile directe ale victimelor. Eu cred ca prin Jurnalul lui Sebastian se intelege mult mai bine ce a fost cu Holocaustul, cit de mult au suferit evreii si cum suferinta aceasta a existat, nu o putem relativiza. Sebastian, in Jurnal, a schimbat perspectiva, a largit perspectiva prin care ne raportam la Romania inainte si in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

V-ati gasit afinitati profesionale, dar si legaturi prietenesti, printre cei care sint de virsta dvs. si care traiesc in Romania?
O, cum sa nu? Cu fiecare venire imi fac tot mai multi prieteni. Ma uit la un istoric ca Mihai Chioveanu, sau ca Florin Turcanu, sau la un specialist pe nationalism ca Victor Rizescu. Ei au fost partial formati in Occident, sint bine instruiti, traiesc la Bucuresti, au aceleasi surse de informare si nu vad nici o deosebire intre mine si ei in privinta instruirii. De asemenea, si in privinta raportarii la trecut, colegii si prietenii mei din Romania au primit cu mult interes conferinta mea de la ICR. Eu cred ca societatea romaneasca s-a decrispat, e in stare sa-si priveasca vinovatiile asa cum au fost. Dar sa nu uitati urmatorul lucru: ca un popor sau o persoana sa-si recunoasca vinovatiile, acesta nu este un lucru automat si natural. Nu cade usor nimanui sa recunoasca. Dar vad la oameni din generatia mea, din Romania, aceeasi dorinta de a-si asuma istoria.