OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Val Gheorghiu
Cinci degete-n ochi. Jurnal 1990-2006
Editura Institutul European, Colectia „Memorii“, Iasi, 2007, 666 p.

Zilele trecute, a aparut la Editura Institutul European, in conditii grafice si tipografice exceptionale, un volum care mi-a placut atit de mult cind l-am citit, mai intii in paginile ziarelor, apoi integral in manuscris, incit nu m-am putut abtine sa-l prefatez! Este vorba despre cartea de „jurnalistica“ a remarcabilului pictor si interesantului scriitor Val Gheorghiu, Cinci degete-n ochi. Jurnal 1990-2006, in care artistul reuneste o foarte ampla selectie din publicistica sa postrevolutionara. Coperta reproduce un celebru tablou al autorului, cel care da si titlul principal al cartii. Val Gheorghiu isi incepe micul text explicativ al culegerii cu formula „Nu e jurnal intim“. Si asa este! in acelasi timp, subtitlul contine cuvintul „jurnal“. Si tot asa este! Pentru a incadra, totusi, cartea, as incerca sa propun formula „jurnal public“, intrucit autorul este, in acelasi timp, „jurnalist“, deci om care scrie la ziar, dar si „diarist“, deci si un om care-si noteaza – parca mai intii pentru el, insa nu doar pentru el! – ce i se pare ca e important din cele ce il inconjoara, i se intimpla ori se intimpla si ii atrag atentia.

Dar cind scriu „jurnal public“, am definit eventual genul proxim, or, aristoteliceste vorbind, mai importanta este stabilirea diferentei specifice, singura importanta atunci cind judecam orice productie a spiritului. Or, pentru a putea trasa respectiva diferenta, nu e suficient doar apelul la text – textul nu este niciodata „orfan“! –, ci trebuie sa ne indreptam si spre autor. Desigur, nu in sens pozitivist, biografic si cumva contabiliceste, ci incercind sa-i surprindem acestuia tipul de activitate mentala, forma mentis, daca nu suna prea pretentios in cazul unui biet articol. Val Gheorghiu este unul dintre importantii pictori romani ai momentului, insa unul aflat in perpetua cautare si autoinovatie – a explorat zona „realista“, dar si pe cea „abstracta“, dar am senzatia ca cel mai bine se simte acolo unde cele doua se intilnesc, in intermundiu. Pentru ca, in ciclurile recente, Usi celebre, usi umile si Pantofii, simti nu doar mina desenatorului exemplar, ci si pe aceea a celui care a stiut sa se joace cu „petele de culoare“, cum si in acele „pete“ percepi, in filigran, desenatorul despre care aminteam la inceputul frazei.

in acelasi timp, Val Gheorghiu este un fin interpret al artei si un scriitor foarte bun, autor al unor mici bijuterii in proza, comparabile stilistic doar cu cele ale unor A.E. Baconsky, Stefan Agopian sau Mihai Ursachi. O proza care profita din plin de ochiul pictorului, de simtul lui vizual, dar care gliseaza din „real“ in fantastic, fabulos sau misterios.
Da, artistul „vede“ bine! Un dublu artist, poate, vede de doua ori mai bine. Iar atunci cind primeste „cinci degete-n ochi“, in loc sa orbeasca, precum noi, ceilalti, de-abia atunci parca incepe sa vada exceptional. Ei, bine, ceea ce este remarcabil in aceasta carte este faptul ca, desi profita din plin de calitatile pictorului si ale scriitorului, Val Gheorghiu face, de fapt, altceva. Aici nu mai transfigureaza, nu mai aluneca in fantastic, nu mai supune lumea metamorfozelor mintii sale, ci, pur si simplu, observa. Si relateaza. Observa si relateaza cam tot ceea ce s-a petrecut important in lume, in tara si in urbea noastra de resedinta din 1990 incoace.

Cu o sincopa intre 1991 si 1992. Desigur, relateaza intr-un stil care nu are cum sa nu fie unul artistic, dar unul mult mai economicos decit in opera sa literara propriu-zisa. Ca si cum artistul realizeaza ca nu locuieste doar eventualul turn de fildes al creatiei, ci si lumea, intreaga lume si lumea mai mica din proximitatea sa. Fara indoiala, ceea ce ne-a obsedat pe toti in aceasta lume in contorsionata miscare a tranzitiei noastre cea de toate zilele a fost politicul, motiv pentru care „capitolele“ politice sint si cele mai numeroase in cartea aceasta. E chiar uimitor cit de clare, de precise in judecati, de fine si nuantate, de adecvate, intr-un cuvint, s-au dovedit a fi pe parcursul acestor 17 ani observatiile si relatarile sale. Si, totusi, ce perioada a marilor amestecuri, a inversarii valorilor, a nasterii si prabusirii repetate a iluziilor ne-a fost dat sa traim! E uimitor cit de rar si cit de putin s-a putut insela Val Gheorghiu, artistul, dublul artist, in evaluarile sale, prin comparatie cu editorialistii profesionisti si „analistii neamului“, care adesea s-au dovedit mai ales cei ai „neamului prost“.

Daca politicul ne-a obsedat pe toti, inclusiv pe autor, din fericire, acesta nu l-a confiscat in intregime, nici in acest „jurnal“. Asa ca fidelul „jurnalist“ si „diarist“ si-a gasit uneori vreme si pentru a comenta o expozitie care l-a tulburat, pentru a semnala aparitia unei carti de exceptie, pentru a explora memoria sa fabuloasa, ocupata cu destule fabuloase intilniri sau intimplari. Pina la urma, e chiar reconfortant sa mai poti si respira intr-o lume practic sufocata inca, asfixiata de politica, cum se intimpla sa fie lumea tranzitiei noastre ce, adesea, pare fara sfirsit. E reconfortant in sine, ca exercitiu al lecturii, dar si pentru ca fiecare dintre noi are nevoie de zone de stabilitate, de siguranta. Daca esti artist, ai noroc, le poti mai lesne gasi in domeniul propriei indeletniciri. Dar daca nu esti? Cum este cazul majoritatii celor care i-au citit articolele saptamina de saptamina ori ii citesc acum cartea.

Atunci, ai solutia sa te indrepti spre jurnalistul tau preferat. Pentru ca a venit vorba, l-am citit si eu pe Val Gheorghiu saptamina de saptamina, in ziar. intotdeauna cu interes, cu placere, cu folos ori cu tustrele deodata. Dar efectul adunarii laolalta, intre copertile acestei carti, este remarcabil. Cu o comparatie furata din artele plastice, este ca si cum un numar urias de „miniaturi“ ar fuziona intr-o monumentala „fresca“. Nu vorbesc de o simpla aglutinare, ci chiar de fuziune, proces prin care, ca intr-un puzzle reusit, fragmentele completeaza ritmic desenul. O fresca prin care vedem curgerea vremii si a vremurilor peste vietile noastre. O fresca cinetica, ca sa inventez o alta formula pentru ceea ce propune Val Gheorghiu aici, in aceasta carte.