OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„M-am plimbat prin spatele blocurilor din Bulevardul Republicii din Petrila. Namol, farime de zapada, ciini vagabonzi flaminzi. Si urme ale pasilor de oameni. Vremea era trista, sumbra, la fel ca si blocurile din oras. in fata se zareau, pe malul celalalt al Jiului de Est, furnalele singurei mine din oras care mai functioneaza. Se spune ca este cea mai adinca si mai periculoasa mina din toata Valea Jiului.
in Petrila locuiesc oameni pentru care viata nu este egala decit cu o tortura malefica. Pentru care speranta exista doar in dictionar, ca fapt divers. Persoane al caror orizont se inchide in Valea Jiului si in tot ce tine de aceasta zona.

Si persoane care stiu ca undeva in lume sint altfel de tari, unde problemele lor ar fi scenarii ideale pentru drame cinematografice, nicidecum realitatea ecranizata. Defetismul incurabil din Valea Jiului te deprima ingrozitor, fortindu-te sa regreti ca iti permiti diverse fleacuri precum un ziar sau o ceasca de cafea.
Starea de spirit din Valea Jiului este strigatoare la cer. Ti-e jena ca porti un pulover curat, cind vezi cum sint imbracati oamenii de aici. Te schimbi radical in Valea Jiului, printre privirile triste ale localnicilor. Sint oameni fara adapost. in circiuma garii din Lupeni l-am intilnit pe Toma. Un om fara nici o virsta. A fost cindva miner. Si inca a ramas, la fel ca toti cei disponibilizati. Prima parere pe care ti-o lasa e ca ai in fata un decrepit. Nu intelegi nimic din vorbele sale. Dupa ani intregi de lucru in mina a ajuns in halul acesta. Poarta aceleasi haine saptamini, poate chiar luni intregi. Doarme in circiuma garii prin bunavointa patroanei. Si-a adus o banca pe care se intinde, linga calorifer si inchide ochii. s…t


Oamenii intilniti in gara Lupeni sunt resemnati s…t, consuma cele mai ieftine bauturi, discuta si traiesc mai departe s…t, nu mai emit nici o aspiratie, isi doresc doar sa razbata. Vieti umbrite, neconsolate, de care nu-i pasa nimanui. E o cu totul alta lume acolo, in Valea Jiului, poate chiar iadul pe pamint. Sint copii care n-au gustat niciodata o felie de cozonac si femei care nu pricep rostul tiparirii cartilor de bucate, care pregatesc meniul zilei, reluindu-l pe acelasi luni de zile. Sint oameni pentru care viata pur si simplu nu e viata. Mai degraba o incercare neverosimila.“
Am ales sa citez un fragment lung din cartea scrisa de un adolescent bucurestean in urma unor calatorii, in 2004-2005, in Valea Jiului. Acolo unde eu insami nu am mai fost de citiva ani, dar tot aud povestiri in trenul care ma duce la Tirgu-Jiu sau de la amicii care provin din orasele miniere ale Vaii. Caci asa ii spun localnicii, valea. Mizeria, alcoolismul, bolile – printre care virusul HIV–, absenta oricaror posibilitati de a-si gasi un loc de munca fac din Valea Jiului un loc de unde, daca vrei sa traiesti, trebuie sa pleci. imi povestea o profesoara de fizica extrem de inimoasa, care incerca sa cistige proiecte de finantare pentru scoala ei, ca toti tinerii capabili de munca din Petrila sint acum in Verona. Peisajul vaii este, in orase, poate mai putin Petrosaniul, postapocaliptic. Tot ce poate fi vindut ca fier vechi, de la sinele de vagoneti pina la cablurile de semnalizare de pe calea ferata este adunat si dus la centrele de colectare. Blocuri dezafectate, fara electricitate si apa – apa e scumpa in Valea Jiului –, neincalzite, chiar fara geamuri mai sint inca locuite.

Oamenii par mult mai batrini decit sint cu adevarat, poate din cauza tristetii si fiindca poarta amprenta necrutatoare a lucrului subteran, care mie nu mi s-a parut niciodata eroic, ca in poeziile comuniste cu „sa dam cit mai mult carbune tarii“, ci inuman, extrem de dur, la limita suportabilitatii. Banii din disponibilizari (o pacaleala pe care au inghitit-o minerii de la guverne succesive) s-au dus repede, multi dintre fostii mineri au sanatatea subreda, 3-4 copii acasa si o sotie care n-a lucrat niciodata. Cei care au avut undeva, in vreun sat, un petec de pamint, s-au intors acolo.
Este, asa cum spune un localnic din cartea lui Alexandru Dumitriu, o Vale a Plingerii. Si toate acestea intr-un peisaj natural magnific, facut parca in ciuda saraciei, sau ca o minune inexplicabila. Din nefericire, neexploatat turistic, abia in ultimii ani statiuni montane ca Straja si Rinca incepind sa fie cunoscute.

Un tinar inginer din Paroseni care a venit la o firma in Bucuresti duce dorul aerului tare de munte, al izvoarelor, al linistii locurilor si mai ales al prietenilor. Tot de la el stiu insa in ce conditii lucreaza acolo muncitorii, care in miezul iernii, fara manusi si echipament de protectie, manevreaza birne uriase de metal si sint permanent supusi accidentelor de munca.
Etica si generozitatea oamenilor din Vale este si ea observata de Alexandru Dumitriu, ca si faptul ca minerii sint foarte credinciosi, manastirea Lainici, din defileu, fiind martora acestei intoarceri permanente catre Dumnezeu. Este, poate, unica salvare a acestor oameni, uitati intr-unul din colturile cele mai greu incercate ale tarii. Se poate scrie mult despre zonele miniere, despre dezastrele ecologice si umane pe care le-au lasat in urma. Si nu este numai cazul puternic mediatizat de la Rosia Montana. De la Turceni la Rovinari, in Gorj, exploatarile la suprafata au distrus ecosistemele, asezarile taranesti din lunca Jiului, destine intregi. Si asta e abia inceputul. Pretul final inca nu il stim.
Iata un prim semnal de alarma: cartea lui Alexandru Dumitriu, un reportaj excelent, infuzat de reflectii personale, uneori cu mici stingacii si elanuri stilistice ale inceputului, este una dintre cele mai autentice – daca se poate spune – carti despre realitati contemporane din Romania.