OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Majoritatea cărților comentate de Bianca Burța-Cernat în ineditul său volum de debut aparțin, într-adevăr, unor scriitoare uitate. Dacă alături de Hortensia Papadat-Bengescu, Cella Serghi sau Henriette Yvonne Stahl sînt nume cu oarecare rezonanță, deși insuficient abordate de critică, receptarea postbelică a celorlalte prozatoare micromonografiate (Ticu Archip, Sanda Movilă, Lucia Demetrius, Anișoara Odeanu, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian) lipsește aproape cu desăvîrșire. Oricît de tentantă s-ar fi dovedit perspectiva, studiul tinerei cercetătoare ocolește elegant discursul revizionist hard, preferînd – cu discernămînt, prin recursul la minuțioase contextualizări socio-mentalitare dublate de lectura exigentă a scrierilor –  recuperarea unor figuri artistice ignorate astăzi, dar relativ notabile în epocă. Două sînt, prin urmare, mizele Fotografiei de grup cu scriitoare uitate. Prima este de natură conceptuală, vizînd atît raportarea la abordările enclavizante propuse de „feminismul diferenței“, cît și chestionarea concepției călinesciene conform căreia „istoria literară este o istorie de valori“. A doua este axiologică, interpretările nuanțate ale Biancăi Burța-Cernat articulînd, totodată, ferme judecăți critice.

Marginalitate simptomatică

Semnificativ rămîne capitolul concluziv al cărții, intitulat Ieșirea din ghetou. Denunțînd dihotomia de gen aplicată literaturii (promovată de faimoasa „Școală a Resentimentului“, ar fi adăugat Harold Bloom), autoarea observă că mărcile femininului ori masculinului „determină, în doze diferite, Ce-ul pe care îl conține opera, mai puțin sau chiar deloc Cum-ul“, asumîndu-și perspectiva „desuetă“ (termenul îi aparține) asupra subiectivității creatoare, neutră sexual. Faptul că diferențele de gen, precum și cele identitare (rasiale, etnice, religioase) sînt înscrise în opera literară nu poate constitui un criteriu relevant de legitimare artistică, ci, eventual, unul prin care specificitatea tematică se conturează. Tocmai pentru că are o temeinică conștiință estetică/critică, Bianca Burța-Cernat se declară împotriva enclavizării literaturii feminine, contrazicînd-o chiar pe Virginia Wolf („e de dorit ca scriitoarea să aibă o «cameră separată» într-o locuință mixtă, nu într-o casă locuită exclusiv de femei“). Afirmația tranșantă că „nu există operă literară în afara conceptului de valoare estetică“ imprimă abordării un conservatorism profund antireducționist.

Pe de altă parte, Bianca Burța-Cernat se vede nevoită să-și împace metodologia cu obiectul cercetat. Iată ce scrie în „Introducere“: „istoria literaturii selectează și valorile de al doilea și al treilea plan și nu se definește numai ca sumă de individualități [...], ci în mod esențial ca narațiune care dă seama despre fenomene, contexte, tectonici, relații“. Obser-vația contrazice, aparent, distincția călinesciană dintre istoria literară (care impune ierarhia operelor de artă, reținînd exclusiv „valorile absolute“) și istoria culturală (ce consemnează fenomenele spațiului public sau re-constituie mentalitatea unei epoci). Interpretînd flexibil conceptul de valoare, complementaritatea celor două istorii îi pare mai importantă cercetătoarei bucureștene decît disocierea lor netă („respectul pentru o «scară de valori» estetică nu intră în contradicție cu examinarea componentei sociale pe care o include literarul“), însă nu indulgența față de operele inferioare valoric impune principiul unei asemenea deschideri, ci, dimpotrivă, luciditatea critică, al cărei verdict axiologic se conturează ulterior investigării unui cîmp lărgit de fenomene socio-literare. Pentru Bianca Burța-Cernat nu orice încercare literară devine aprioric relevantă, focalizarea (doar) asupra celor opt prozatoare indicînd un sever proces de selecție. Fotografia de grup captează numai marginalitatea simptomatică, adică scriitoarele cu certă potențialitate artistică, neconfirmată sau, adesea, înăbușită, integrate, iată, „într-un flux al istoriei (și al vieții literare) la care au participat nu separat, ci alături de confrații lor scriitori“. Hibrid ingenios, cercetarea Biancăi Burța-Cernat conține pagini substanțiale de istorie literară (subtilitatea interpretărilor, apoi pertinența judecăților de valoare legitimează încadrarea), prin contextualizările erudite și biografismul portretelor developîndu-se, de asemenea, o palpitantă istorie culturală.

Emancipare pe jumătate

Scrutînd afirmarea prozatoarelor din interbelic, ce întruchipează în registre diverse „profilul revoltatei“, cercetătoarea evocă, totodată, două surse ale unui eșec atît de ordin personal („insuficienta lor determinare, insuficienta lor consecvență“), cît și contextual („conjunctura istorică nefavorabilă: ascensiunea comuniștilor la putere, după alegerile falsificate din noiembrie 1946“). Deși observația că scriitoarele lansate în anii ’30 au fost „nevoite (s.m.) să se înregimenteze noilor comandamente ideologice“ este discutabilă, certă rămîne „consacrarea“ unora în grilă realist-socialistă, faptul determinînd întreaga lor receptare postbelică. Tocmai de aceea, doar coborîrea în intimitatea frămîntată a efervescentei vieți literare interbelice, prin corelarea minuțioasă a esteticului cu documentarul și anecdoticul, recuperează perspectiva relevantă asupra acestor biografii creatoare neîmplinite. Portretele individuale feminine se conturează organic, ulterior hașurării celor două „tablouri de familie“ reunite în jurul Vieții românești (sub conducerea patriarhalului Ibrăileanu), respectiv a cenaclului Sburătorul (găzduit, chiar patronat de reformatorul Lovinescu).

 

Bianca Burța-Cernat observă că, luîndu-și drept model scriitura Katherinei Mansfield, iar nu pe aceea a Virginiei Wolf, poetica scriitoarelor interbelice se subsumează formulelor autenticiste ale epocii, dînd naștere unei literaturi „de rafinată sublimare a unor complexe șceț transgresează rareori (marea excepție fiind Hortensia Papadat-Bengescu) perspectiva mioapă a unei subiectivități obsedate de sine“. Travaliul autoelucidării interioare devine, totuși, concurat de efortul unei obiectivări măcar parțiale, numai că „oscilînd între un soi de fatalism al acceptării propriului «minorat» și revolta – cu atît mai puternică – împotriva propriei condiții“, scriitoarele interbelice parcurg anevoios, inclusiv la nivelul construcției narative, drumul către emancipare. De pildă, decadenta Ticu Archip respinge programatic autobiograficul, scrie la persoana a III-a, căutînd, paradoxal, „autenticitatea chiar atunci cînd îi neagă posibilitatea“; dostoievskiana Henriette Yvonne Stahl, considerată superioară estetic unui Șuluțiu sau Fîntîneru, filtrează cerebral iraționalul, nu doar îl transcrie; intuiția pre-ionesciană a absurdului, desubiectivizarea descrierii, autoironia lucidă exprimă „posibilitatea șAnișoarei Odeanuț de a se despărți de sine însăși“. Mai mult, pactul cu exterioritatea transformă bestsellerul Într-un cămin de domnișoare (1934) într-un „document devenit pitoresc, insolit, prin aceea că a căpătat patina vremii“; Pînza de păianjen (1938) de Cella Serghi, „un roman cu o certă sodiditate, șreprezintă încăț o expresivă pictură de medii“, iar Tinerețe (1936), fresca trăiristă a Luciei Demetrius, „i se înfățișează cititorului din 2000 ca un excelent document de mentalitate“. În consecință, proza feminină interbelică intuiește, alături de mentorul Lovinescu, direcția de consacrare a romanului românesc, însă realizările estetice efective rămîn inferioare scrierilor lui Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban sau Max Blecher.

Și totuși, Hortensia

Singura scriitoare ce chestionează pînă la capăt ideea de feminitate, transformînd-o într-un prilej de reflecție asupra precarității condiției umane, este Hortensia Papadat-Bengescu. Autoarea Halipilor surprinde „drama unei modernități în criză, aflate în căutarea identității, drama unei umanități reificate, lipsite de perspectiva transcendenței, drama corpurilor fără suflet (sau în conflict cu acesta), drama sufletelor moarte“. De altfel, comentariile originale ale Biancăi Burța-Cernat găsesc în creația valoroasă a Hortensiei teritoriul germinativ prin excelență, după cum biografia contorsionată a Soranei Gurian îi oferă ingredientele celui mai spectaculos portret.