Nr. 745 din 24.10.2014

On-line - actualitate
Monografie
Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Critica literara
Memorii
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2001   |   Martie   |   Numarul 57   |   Valoare si canon

Valoare si canon

sau despre sinuciderea din gradina estetica a literaturii romane

Autor: Gheorghe CRĂCIUN | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
In toamna anului trecut am participat la o discutie (gazduita chiar in paginile Observatorului cultural) legata de „imaginea“ literaturii romane in manualele alternative. Inevitabil, si in acest perimetru de mai joasa altitudine, a aparut problema canonului literar. Daca mersul discutiei s-ar fi limitat la chestiuni de didactica si metodica (pentru ca, dupa cum bine se stie, exista si o „metodica a predarii limbii si literaturii romane“, care – in paranteza fie spus – da intotdeauna mare bataie de cap profesorilor nostri la examenele de grad si la concursurile de ocupare de post), totul ar fi fost „bine si frumos“, ca si odinioara, in trecutul regim. Numai ca discutia a scos la iveala o chestiune extrem de delicata – si care deja tulbura de destula vreme, in mass media noastra culturala, apele calme ale climatului in care unii au inca si azi impresia ca ne balacim, animati de simplul instinct al ocuparii sau mentinerii unor pozitii confortabile – cea a noului canon literar.
Nu vreau sa ma intorc la discutia amintita si nici la propriile mele opinii exprimate acolo intr-un context, totusi, didactic. Insa punctele de vedere formulate in ultima vreme in unele reviste literare de la noi (vezi, printre altele, interventiile lui Dumitru Tepeneag in Contemporanul, Gheorghe Grigurcu in Romania literara si recenta ancheta a revistei Familia, in curs de desfasurare) ma incita sa revin asupra ideii de canon si sa incerc sa dezvolt aici propria mea opinie.

Canon≠ierarhie de valori

Chestiunea canonului e mai serioasa decit pare, pentru ca ea are directa legatura atit cu scoala si sistemele de educatie ale unei societati, cit si cu critica literara si culturala, teoria si istoria ideilor, filozofia stiintei si filozofia pur si simplu, dinamica si metamorfoza artelor vizuale etc. etc. Nici nu stiu de ce am simtit nevoia sa repet aceasta idee banala. Cred, totusi, ca dintr-o pricina destul de simpla: foarte adesea, in discutiile zilei, se uita faptul ca acest nou concept (prezent in limbajul criticii noastre doar de vreo zece ani incoace) a aparut din niste ratiuni conceptuale stringente, ca rezultat al unei evidente stari de… necesitate. Conceptul de canon incearca sa ofere un alt instrument de gindire si de lucru pentru orice operatie de evaluare a unui cimp problematic dat – in cazul de fata, prezentul cimpului nostru literar, dar si trecutul acestui cimp adus in prezent. In acelasi timp, conceptul de canon urmareste sa cuantifice – estetic si istoric (si nu doar estetic, cum mai cred unii critici depasiti de situatie!) – la un mod mai „realist“ (in sensul de mai adecvat normelor epistemologice ale zilei) si mai pragmatic, valoarea si importanta fenomenelor cu care se confrunta. Mai direct spus, acest concept a aparut si s-a impus pentru ca era nevoie de el tocmai in acest moment cultural, in care s-a facut trecerea definitiva de la uniliniar, vizual si monosemantic la stereofonia multiculturala a valorilor si semnificatiilor. De precizat imediat ca el nu poate fi confundat cu notiunile de „model“, „paradigma“, „epistema“, „structura“, „ierarhie de valori“, asa cum le stim din uzul curent, chiar daca poarta cu sine implicatiile morfo-axiologice pe care le gasim si in aceste notiuni.

Peste Ocean si in lumea occidentala, conceptul de canon s-a cristalizat atit din nevoia de a configura fenomene literare si artistice pentru care valoarea estetica devenise deja un element secundar, cit si din aceea de a apara si conserva si pe mai departe in plan cultural tocmai principiul ierarhizant al valorii estetice. Cu alte cuvinte, noile forme de consum instantaneu ale literaturii de masa, noua tematizare a artei prin feminism, political correctness, pluriculturalism sau apartenenta etnica si confesionala marcata, ca si morala publica a noilor tehnologii (Internet, e-mail, lumile virtuale etc.) au cerut regindirea principiilor care ghideaza la un moment dat consumul unui obiect artistic sau (declarat) non-artistic prin insertia consumatorului in acel tip de temporalitate aprioric non-utilitar si non-instrumental, numit indeobste „contemplatie artistica“. Atentie, insa: asa-numita „contemplatie artistica“ e o forma de existenta individuala pe care o provoaca nu doar arta si literatura „inalta“, ci si arta si literatura „de masa“ (totul depinde, in fond, de nivelul consumatorului!), ceea ce complica enorm lucrurile, mai ales in cazul acelor „creatii“ contemporane care isi propun sa stearga aceste diferente dintre estetic, sub-estetic si non-estetic. Insa aceasta ar fi deja o alta discutie. Important mi se pare faptul ca in cultura de astazi ideea de canon poate fi o cale mai supla pentru a intelege criteriile succesului si ale valorizarii, ale autoritatii, modei si modélelor dominante, ale optiunilor individuale si colective, promovate la nivel privat si public. Cistigul este semnificativ, putem chiar spune ca prin acest nou cuvint avem la dispozitie un precipitat conceptual cu ajutorul caruia toata cohorta de relativisme a lumii contemporane isi poate gasi o formula, o cheie si – ceea ce e acum mai stringent decit orice – posibilitatea de a constitui o noua epistemologie culturala care sa configureze si sa explice fenomene recente, aparent contradictorii si derizorii, desi cit se poate de raspindite.

Un concept tabular

Pentru a ne limita doar la spatiul literar, trebuie sa recunoastem imediat ca notiunea de canon ofera avantajul de a gindi literatura cu totul altfel decit permit perspectiva istorica sau cea tipologica, prima temporala si factologica, cealalta atemporala si „metafizica“. Perspectiva de tip canonic urmareste sa-i ofere interpretului (criticului literar, sa spunem) mai mult decit perspectivele „clasice“, pentru ca ea este prin definitie o pluriperspectiva care inglobeaza elemente estetice, istorice, sociografice, axiologice, filozofice etc. Multi dintre criticii nostri care au inceput sa utilizeze notiunea de canon o reduc – pe de o parte – la o simpla valorizare cronologica si vad in ea – pe de alta parte – un concept care se leaga numaidecit de ideea de ierarhie intr-un sistem dat. Din pacate, lucrurile nu au cum sa fie atit de simple, in ciuda stereotipiilor noastre de gindire si, mai ales, in ciuda sensibilitatilor noastre accentuate pentru orice tip de clasamente, de la cele sportive la cele vestimentare sau gastronomice. In orice domeniu ne-am afla, exista o idee de „cel mai“ (vezi si cliseul ironic „cel mai tare din parcare“) la care, recunosc, cu greu se poate renunta, pentru ca orice dinamica sociala o presupune.

Literatura nu este insa, in primul rind, o chestiune de clasamente. Ar fi si trist sa fie astfel, pentru ca atunci ar trebui, de pilda, sa spunem impreuna cu dl. Eugen Simion ca literatura romana postbelica inseamna trei mari scriitori: Marin Preda (Prozatorul), Nichita Stanescu (Poetul) si Marin Sorescu (Dramaturgul, probabil, sau si Dramaturgul si Poetul – criteriile acestei valorizari superexigente raminindu-mi mie, cel putin, destul de neclare…). Constatind acest tip de exclusivism (care ar putea fi ilustrat si cu alte viziuni „critice“, precum cele propuse de Alex. Stefanescu, Mihai Ungheanu, Laurentiu Ulici, Gheorghe Grigurcu, Ion Rotaru s.a.), cred ca deja am atins unul din punctele sensibile ale discutiilor care se poarta la noi din 1990 incoace. Majoritatea acestor discutii sint anacronice pentru ca induc un mod de a gindi care aproape exclude posibilitatea de a opera normal cu un concept mult mai apropiat de realitatea fenomenului literar actual, cel de „postmodernism“.
Or, este mai mult decit evident ca notiunea de canon incearca sa priveasca o realitate veche dintr-o perspectiva noua si ca aceasta perspectiva e una postmoderna, adica nici cronologica, nici tipologica, ci (folosesc aici un termen de care se slujeste Gérard Genette in incercarea lui de a aproxima conceptul de „gen literar“) tabulara. Un model de tip tabular presupune capacitatea de a te situa simultan in spatiul istoric al temelor si in cel non-istoric al formelor, in spatiul diacronic al valorilor de schimb si in cel imanent al valorilor de intrebuintare.

Realitate totusi palpabila, canonul e o hidra cu o multime de capete, unele adormite, altele (niciodata aceleasi) aflate in actiune. Sa ne gindim doar la faptul ca in perioada Evului Mediu canonul literar evolua pe coordonate religioase, ca in Iluminism literatura devenise un spatiu al ratiunii si ideologiilor sociale, ca exista forme canonice care se definesc prin articularea lor pe realitate (realismul), pe mitul artei (parnasianismul), pe ideea de construct lingvistic (manierismul), pe subconstient (suprarealismul) si asa mai departe. Vorbim insa astazi, chiar in literatura noastra, despre „vechiul (vechile) canon (canoane)“ si despre „noul canon“. Dar reusim oare sa gindim aceste probleme la modul tabular, facind sa se intersecteze in interiorul sensului acordat acestor expresii esteticul si istoricul, prezentul si traditia, temele si formele?

Canon, ideologie si valoare „de piata“ acceptata

Rezumindu-ne doar la problema noului canon, e de observat ca acesta e perceput (fie cu teama, fie cu speranta) ca un berbece menit sa sparga zidurile vechilor ierarhii. Dar sint aceste vechi ierarhii niste ierarhii strict estetice, cum se crede? Sa luam doar cazul literaturii noastre interbelice, pentru care una inseamna ierarhizarea operata de Eugen Lovinescu si cu totul altceva – cea sustinuta de Nicolae Iorga, in viziunea caruia criteriul estetic pare sa fie minor; in orice caz, nu foarte semnificativ. Dar nici criteriul lui Lovinescu nu este doar unul estetic, pentru ca el este un promotor al sincronismului (criteriu morfo-temporal) si al noutatii (criteriu din sfera imanentei), si chiar si un sustinator al teoriei „mutatiei valorilor estetice“ (criteriu sociologic). Trebuie sa spunem ca, desi estetica, viziunea lui Lovinescu despre literatura noastra din primele decenii ale secolului e una profund ideologizata.

Dar fara ideologie estetica nu se poate ajunge nici la critica de directie si nici la militantism literar. Mentorul „Sburatorului“ pleda, in fond, pentru o literatura eliberata de primitivismul larmoaiant al sensibilitatii noastre lirice posteminesciene si de acel ruralism etnografic cu pretentii specifiste, care reducea o tara si de orase la o tara exclusiv de tarani, arendasi si boieri; el nu cerea altceva decit urbanizarea si intelectualizarea poeziei si prozei noastre prin noi teme si noi abordari stilistice, intr-un moment in care viata cotidiana romaneasca isi contura cu curaj aceste dimensiuni. Ar fi desigur inutil sa aducem aici in discutie importanta directiei sustinute de cenaclul si revista „Sburatorul“ in ce priveste configuratia literaturii noastre din perioada interbelica. Astazi stim exact faptul ca dimensiunea europeana a literaturii noastre din aceasta perioada poarta amprenta acestei directii.

Cit despre literatura noastra postbelica, aici lucrurile nu sint mai complicate, cit mai degraba mult mai supuse unor inerente deformari emotionale, explicabile si acestea prin insuficienta distantare temporala fata de fenomenul concret. Oricit ai incerca astazi la noi sa rediscuti imaginea mare a acestei literaturi dintr-o perspectiva nonaxiologica, inevitabil se ajunge la un clasament axiologic, si inca unul pus in pagina, de multe ori, cu nervii intinsi la maximum, pe criterii… cvasiparohiale. Problema reinterpretarii literaturii noastre postbelice e insotita, in subsidiar, – observatia a mai fost facuta – de existenta obiectiva a cel putin trei nivele de perceptie a formelor considerate canonice: unul oficial, altul neoficial (underground) si unul educational (scolar). Ca in situatiile de ruptura politica si culturala formele neoficiale au tendinta de a lua locul celor oficiale e un lucru stiut, si faptul acesta a fost acceptat, de voie-de nevoie, si in literatura noastra de dupa 1990.

Dar a existat inainte de 1990 si paradoxul unor autori perceputi in acelasi timp si ca oficiali, si ca neoficiali. Acceptati oficial, acesti autori erau, de fapt, niste subversivi (in limitele permise de context), niste avanposturi (mai mici sau mai mari) ale libertatii in spatiul controlului ideologic al literaturii. Meritul acestei libertati era in cele mai multe cazuri unul personal, dar acesti autori aveau si unele raspunderi, conduceau edituri sau dirijau programe editoriale, conduceau reviste, asociatii profesionale, cenacluri, erau prezenti ca lideri de opinie la diferite festivaluri, colocvii, dezbateri etc., aveau, cu alte cuvinte, o anume putere de decizie si influentare a vietii noastre literare: Putem enumera aici – intr-o insiruire aleatorie – numele lui George Ivascu, Mircea Ciobanu, Constantin Toiu, Augustin Buzura, D.R. Popescu, Marin Preda, Nicolae Manolescu, Octavian Paler, Laurentiu Ulici, Florin Mugur, Stefan Banulescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Mircea Martin, Ioanichie Olteanu, Bujor Nedelcovici, Mircea Zaciu, Ion Vartic, Cornel Ungureanu, Nicolae Breban, Marian Papahagi, Cornel Moraru, Magdalena Popescu Bedrosian, Ion Pop, Ov.S. Crohmalniceanu, Stefan Aug. Doinas, Mircea Santimbreanu. Si cred ca lista ar putea fi mult mai lunga.

Prin gruparile, directiile literare si cartile pe care le-au sprijinit, acesti autori au contribuit, in acelasi timp, la intretinerea unui canon literar deja constituit (asa-numitul, in ultima vreme, canon saizecist) si la promovarea unui nou canon (cel optzecist, sa spunem, pentru a pastra simetria). Simplificind foarte mult, trebuie sa admitem ca acesti autori au luptat, fiecare dupa puterile si convingerile lui, pentru pastrarea jocului literar intre limitele stabilite in primii ani de dupa venirea lui Ceausescu la putere. A fost vorba de o lupta pur si simplu pentru pastrarea specificului estetic al literaturii. Cu precizarea ca acest specific era, la nivelul creatiei, unul luat in custodie de generatia lui Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Alexandru Ivasiuc si Nicolae Breban. Temele, stilurile, subiectele, premiile literare, calatoriile in strainatate, revistele si cenaclurile de breasla se aflau in mina acestei generatii, mai degraba normala decit originala din punct de vedere literar. Ea reusise totusi sa construiasca un spatiu de afirmare destul de generos in care si-au gasit locul si scriitorii aparuti in anii ’70 care, incetul cu incetul, au acceptat si ei jocul – pe jumatate cinstit, pe jumatate duplicitar – de-a scriitorul care se poate simti liber atita vreme cit nu supara prea tare partidul.

Sa mai notam aici – pentru ca tocmai actualul context educational al atit de disputatelor manuale alternative o cere – si faptul ca Marin Preda, Nichita Stanescu, Fanus Neagu, Marin Sorescu, D.R. Popescu, Ana Blandiana, Alexandru Ivasiuc erau autori prezenti in manualele scolare (nu doar in cele de liceu, ci si in cele de gimnaziu) inca de pe vremea cind aveau statutul de tineri scriitori. Nu erau ei, in fond, niste valori certe ale literaturii noastre dintotdeauna, doar ca si acceptate oficial de partidul unic, asa cum selectate si promovate oficial erau si toate celelalte valori apartinind „mostenirii culturale a trecutului“? Iata, prin urmare, o tripla determinare canonica a unor scriitori a caror valoare nu poate fi pusa nici astazi sub semnul indoielii in orice discutie cu privire la tabloul mare al literaturii noastre din ultima suta de ani.

Calul troian al autenticitatii

Se stie insa ca la inceputul anilor ’80 realismul taranesc, psihologismul intelectualizant si cazuistica morala si politica a adevarului cu A mare – in proza, ca si discursul oracular, ermetic, filozofant si folclorizant – in poezie isi cam epuizasera resursele si se simtea nevoia de altceva. S-a facut atunci trecerea, si asta cu o anume bruschete (terenul fiind pregatit si de alte acumulari percepute multa vreme ca secundare si nu suficient de semnificative), de la o literatura a temelor mari la o literatura a temelor mici, legate adica de cotidian si biografia imediata a omului comun. Trecerea a fost insa si una de la temele constringatoare si limitate politic ale realului la temele mult mai libere – si implicit subversive – ale spatiului livresc. S-a vorbit atunci despre o noua generatie literara care aducea cu sine o noua viziune despre realitate, literatura si tehnicile scrisului. Mai ales aceste noi tehnici („textualismul“ indeosebi) au stirnit stupoarea, entuziasmul, scepticismul si iritarea criticii.

Aici ar fi poate de facut observatia ca literatura anilor ’80 e una nascuta sub semnul unei noi autenticitati si ca aceasta noua autenticitate isi facuse deja simtite simptomele in cartile autobiografice ale prozatorilor Scolii de la Targoviste, in poezia lui Mircea Ivanescu, Emil Brumaru, Constantin Abaluta, Petre Stoica, Marin Sorescu (Descintoteca si ciclul La lilieci), fara insa a fi teoretizata ca atare. Gustul teoretizarii unor noi formule literare a apartinut mai degraba tinerilor. Pe la inceputul anilor ’80, Alexandru Musina a vorbit despre „noul antropocentrism“, iar Calin Vlasie a sustinut, cu argumente solide, desi dintr-o perspectiva psihologica mai putin obisnuita in poeticile noastre literare, principiile „psiheismului“. Eu insumi am scris atunci citeva eseuri in care consideram autenticitatea o „metoda de lucru“ si incercam sa fac un examen istoric si teoretic al raportului dintre corp si litera, sensibilitate si tehnicile si scopurile scrisului. Mircea Nedelciu a reconsiderat in citeva articole extrem de patrunzatoare raportul dintre cel care scrie si cel care citeste, avantajele socio-ontologice ale „transmisiei directe“ in constiinta cititorului a unor fapte nonliterare, in forma lor bruta. Ulterior, Mircea Cartarescu a vorbit in citeva ocazii despre sinceritate, naturalete, biografism, profesionalism si spectaculozitate stilistica in poezie. Ce trebuie retinut e faptul ca toate aceste abordari (la care ar putea fi adaugate si altele, apartinind lui Romulus Bucur, Vasile Andru, Ion Bogdan Lefter, Radu Calin Cristea, Alexandru Vlad, Liviu Ioan Stoiciu, Caius Dobrescu s.a.) contraveneau normelor estetice ale literaturii vremii si constituiau in ultima instanta o „revolta“ in numele vietii, o incercare de a surprinde in scris viata cu v mic, cu toata escorta ei de nimicuri cotidiene esentiale. In joc a intrat si necesitatea unor noi mijloace, multe dintre ele importate din alte spatii decit cele ale literaturii. Mai e oare nevoie sa redeschidem aici, pentru mai multa credibilitate, si dosarul „autenticismului“ nostru interbelic?

Spinoasa problema a generatiei ’80

Ideea ca valoarea estetica ar trebui sa fie definita altfel (tinind adica seama si de componentele ei extraartistice, nonliterare, mediatice, cum devine imperios astazi) ar fi trebuit sa apara atunci, cu 20 de ani in urma. N-a fost sa fie, contextul politic al vremii nici nu permitea altceva decit practicarea in continuare a unei critici literare de factura estetica – inchisa in propriul ei purism inteles ca o forma de libertate a gustului – ce trebuia aparata cu indirjire. Nu are nici un rost sa rediscutam aici indreptatirile acestei indirjiri, politic greu de contestat. Poate ca aceasta lipsa de interes fata de complicatiile axiologice aduse de patrunderea in spatiului literar a unor elemente apartinind unui nonliterar de gradul zero ar putea fi astazi imputata noilor scriitori ai anilor ’80, desi ar fi nedrept sa uitam faptul ca problemele lor nu priveau teoria generala a literaturii, ci – asa cum e aproape intotdeauna normal – problemele teoretice ale propriei lor literaturi. In orice caz, nu e greu acum sa facem constatarea ca intr-o buna masura scriitorii anilor ’80 au stricat un joc literar, fara a se preocupa si de administrarea lui in perspectiva… eternitatii valorii. Dupa ce (gratie conduitei lor „textualiste“) au furat de la gura criticii prajitura discursului secund al descrierii si interpretarii textului, lor putin le-a mai pasat de felul in care se complica mai departe modul de abordare a problemelor mari ale literaturii. Or, iata ca acum trecutul se razbuna…

Acuza de narcisism, suspiciunea parti pris-ului generationist, reprosul nepasarii fata de ideea operei finite, aduse astazi optzecistilor, sint intr-un fel intemeiate. Dar asta nu inseamna ca modul in care e pusa aceasta problema are temei si in planul ideilor culturale mari ale zilei. Acest provizorat al esteticului pe care il aduce cu sine mentalitatea postmoderna, acest indecidabil al valorii si tendinta de a transforma literatura in document de viata sau de a inlocui literatura cu viata sint fapte cu care trebuie sa ne obisnuim incetul cu incetul. Fireste ca va trebui sa aparam mai departe (asa cum o face Harold Bloom) canonul estetic, fara insa a-i reduce normele doar la principiile romantice ale originalitatii creatoare. Cum bine stim, creatia poate insemna si altceva decit „exprimare de sine“. Vezi nenumaratele tehnici, teme si procedee de factura metaliterara sau extraliterara prezente in literatura inca din Antichitate. Aceasta discutie asupra ratiunilor si pulsiunilor creatiei in ziua de azi ar trebui si ea sa fie provocata la un moment dat, tocmai pentru a vedea daca si la acest nivel putem semnala o schimbare de accent. Si pentru a vedea, fireste, in ce masura schimbarea aceasta e legata de generatia ’80. Sint de acord ca meritele acestei generatii nu trebuie supralicitate, dar si afirmatia ca Mircea Ivanescu si Radu Petrescu, ca sa dau aici doar doua exemple, sint scriitori a caror valoare a fost mult exagerata de optzecisti (din necesitatea de a-si inventa o traditie!) mi se pare lipsita de acoperire. Macar acum, in ceasul al doisprezecelea, critica noastra ar trebui sa aiba curajul de a-si recunoaste cu onestitate unele carente si forme de cecitate…

Pe de alta parte, meritul scriitorilor „batrini“, amintiti in lunga lista de mai sus, nu poate fi subestimat in nici o discutie despre afirmarea acestei noi generatii literare – in aparenta singura „vinovata“ de discutiile stirnite in ultima vreme la noi in jurul ideii de canon. In fond, tocmai ei, redactorii sefi de reviste, editorii, indrumatorii de cenacluri ale tinerilor, profesorii universitari au contribuit din plin la crearea premizelor pentru schimbarea canonului literar, si asta inca de acum doua-trei decenii. De ce au facut-o, cu ce mijloace, cu ce scopuri, intre ce limite, asta e o alta discutie care va trebui sa fie cindva purtata dintr-o perspectiva de sociologie literara.
Sa nu exageram insa prea mult meritele unora si datoriile altora! Scriitorii afirmati in anii ’80, ca si cei care au venit dupa ei, isi au si ei publicul lor, gusturile lor, propria lor relatie cu traditia, criticii si teoreticienii lor, modul lor de a gindi functiile literaturii si regimul valorii estetice. Vrind-nevrind, ei sint detinatorii unui alt mod de a intelege si face literatura, greu de contestat, devreme ce el e ilustrat de sute de carti aparute in ultimii douazeci de ani, considerate daca nu valoroase macar simptomatice, in baza unui palmares de zeci de premii literare, si fireste, in functie si de traducerile in strainatate, prestigiile deja acumulate, prezenta unora dintre acesti autori in noile manuale scolare.

Poate ca ei nu sint mai buni decit cei de dinaintea lor, dar pot parea in orice caz mai interesanti (criteriu sociologic). Poate ca literatura lor nu este la fel de profunda ca literatura anilor ’60, dar e cu siguranta in momentul de fata tematic si problematic mai atractiva (criteriu ontologic). E posibil ca textele lor sa nu fie atit valoroase, cit emblematice (estetic) pentru un anume moment cultural, e de asemenea posibil ca succesul lor sa isi aiba o justificare si in statutul de scriitor underground pe care au fost obligati sa-l accepte multa vreme, pina in 1990 (criteriu politic). Si apoi, trebuie sa recunoastem ca in momentul de fata in literatura noastra se vorbeste despre o generatie ’90 tocmai prin raportarea ei la generatia ’80, in baza unor incercari disperate de diferentiere, pe un culoar stilistic si tematic prea ingust pentru doi competitori. La acest nivel opozitiile sint destul de greu de marcat, cita vreme insa marcile distinctive ale „competitiei“ ’60-’80 au fost demult stabilite, indiferent de valoarea estetica ce li s-a acordat sau li se acorda inca.

Gindim asa cum citim; pina la sinuciderea critica nu mai e decit un pas

Toate acestea sint insa doar supozitii si constatari, preliminarii la o discutie serioasa. E limpede ca in ultimele decenii criteriul general al esteticului s-a complicat si a devenit tot mai impur. Cum vom explica aceasta transformare? Facind apel la influenta nefasta asupra culturii contemporane a structuralismului, a scientismului si a marxismului de tip american? Reintorcindu-ne suspinind la vechile estetici metafizice ale fiorului liric si suflului epic? Confundind intertextualitatea (tehnica de creatie avind o vechime de mii de ani) cu o noutate suspectata de superficialitate, superioritate si defetism? Nu sint acestea niste explicatii mult prea confortabile, presupunind in subsidiar si un fanatism al absolutismului valorii lipsit astazi (e vorba de literatura mondiala a ultimelor decenii) de obiect?
Sa admitem ca notiunea de postmodernism este inconvenabila din foarte multe puncte de vedere. Eu insumi o folosesc cu rezerve, constatind aproape zilnic raspindirea ei in diferite vocabulare, cu sensuri din ce in ce mai greu de controlat. Dar fenomenul cultural pe care ea incearca sa-l aproximeze este real. Problema canonului estetic nu poate fi discutata fara a face referinta la modelul postmodern, chiar daca „limitarile“ acestui model si perspectiva critica pe care el o presupune ne dezamagesc sau ne pun in stare de alerta.

Motivele pentru care citim astazi un scriitor, felul in care citim astazi o carte nu mai sint aceleasi din urma cu 15-20 de ani. In psiho-sociologia receptarii s-a produs o modificare importanta de care ar trebui sa tina seama si critica in evaluarile si reevaluarile sale. Dar inainte de asta e nevoie de o discutie teoretica asupra chestiunii pe care, sincer sa fiu, nu prea vad cine ar avea azi interesul si pregatirea sa o poarte. Multi dintre criticii si scriitorii nostri respectabili dau semne ca abia asteapta iesirea din aceasta mare confuzie si deruta culturala care este, dupa parerea lor – mai spusa, mai presupusa – postmodernismul. Buna parte din lumea noastra literara viseaza inca la clasamente tari, la notiuni si concepte tari, la simplificari comode, posibile prin obisnuita logica liniara a bunului-simt care nu mai are nevoie si de cultura la zi. In acest context, a observa inca o data ca noua discutie (care risca sa devina interminabila) despre canon si valoare aduce in scena si destui combatanti care triseaza, pentru ca ei se simt in continuare implicati in aceleasi lupte surde pentru pastrarea unor pozitii si forme de autoritate cistigate inainte de 1990, este cu totul inutil...

 
 
 
Cele mai citite articole
Idealuri în descompunere
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Cehov (+1904) la 2014
Despre Klaus Iohannis, Republică şi calmul valorilor
Viorel Hrebenciuc, PSD şi alegerile prezidenţiale
Cele mai comentate articole
Idealuri în descompunere
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Viorel Hrebenciuc, PSD şi alegerile prezidenţiale
Scrisoarea adresată de Klaus Iohannis, Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, cu ocazia aniversării zilei de naştere
Cehov (+1904) la 2014
Cele mai recente comentarii
O, o, o, Petre Grigorescu...
Nuanţa, plinul şi verzeala !
@profesor
Ordinal
Este ESENŢIAL de a respecta ADEVĂRUL !
 
Parteneri observator cultural
Aletheea