OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum calatoresc fenomenele culturale? Cine sau, mai precis, ce anume se pune in miscare si care sint consecintele acestui proces? Intr-o lucrare intitulata Culturi calatoare, James Clifford formuleaza aceste intrebari in termeni antropologici. In textul lui, autorul se axeaza pe „agentii calatori“, adevarati carausi culturali ai epocii globale: turisti, comis-voiajori, imigranti, artisti itineranti, nomazi, intelectuali cosmopoliti etc. Dupa cum sugereaza Clifford, cultura „ia nastere“ cind oamenii se deplaseaza dintr-un loc in altul si ceea ce o defineste in mod capital este tocmai aceasta mobilitate. Ce lipseste insa din lucrarea lui Clifford este examinarea procesului de metamorfoza culturala sau, in termenii sai, a „translatiei“ la care este supus un anumit obiect – imagine, icon, symbol, text, trop, reprezentare – in timpul trecerii dintr-o cultura in alta. Clifford tine, de asemenea, sa „personalizeze“ calatoria, traversarea barierelor culturale, precum si conexiunile globale.

In cele ce urmeaza, ma voi referi nu doar la subiecti (persoane), ci si la obiectele culturale aflate intr-o continua miscare: povestiri, materiale estetice, embleme culturale. Nu vom parasi totusi domeniul criticii antropologice. Dar, raminind in cadrul ei, propun un unghi de abordare intertextual – de neevitat in cazul unei figuri atit de complexe precum Dracula.
Sa revin, deci, la intrebarea-cheie. Cum calatoresc fenomenele culturale? Cum a calatorit – si cum calatoreste – textul numit „Vlad Tepes“? Ca si vinul, unele texte literare calatoresc bine, altele nu. Ce inseamna asta? Inseamna ca putem calatori impreuna cu acel text, trasindu-i orginile reale sau ipotetice, mergind inapoi, cum s-ar zice, pornind de la mitul hollywoodian la fictiunea istorica nascuta in secolul XV, de la care a pornit totul, care a pus in miscare un proces continuu de refictionalizare si mistificare.

Aceasta operatie de natura genealogica ne-ar duce inapoi la momentul sau momentele de cotitura, cind ceva „a luat-o razna“, cind cineva, un translator stingaci, a manipulat, deliberat sau nu, continutul original. Care sint etapele acestui proces? Va trebui, probabil, sa incepem cu traditia orala din Valahia; sa ne indreptam apoi spre cronicile turcesti care relateaza razboaiele anti-otomane din acele vremuri; sa continuam cu cronicile slavone, oarecum mai favorabile domnitorului roman; putin mai tirziu, sa ajungem si la relatarile istorice romanesti cladite pe fapte preponderent reale, dar care cronici nu sint mai putin partinitoare decit celelalte; mai departe, dam peste legendele istorice germane din Transilvania, care vor prelua si vor trece printr-un filtru politico-cultural foarte specific toate scrierile mentionate mai sus. Acesta este momentul decisiv, cind Tepes devine vampir, acel personaj gotic gata sa intre in circuitul de consum si sa fie intruchipat, dupa Evul Mediu, in forme kitsch, de la Stoker si Hollywood pina la prostiile de pe Internet si dincolo de acesta – daca exista, intr-adevar, un „dincolo“ al Internet-ului.

In acest context, cum putem reconstitui „originalul“? Iata o intrebare fara raspuns, in fond. Nu altfel se prezinta situatia à propos de „orientalismul“ lui Edward Said: distorsionarea realitatii culturale estice petrecuta in Occident e reala, dar, in acelasi timp, trebuie recunoscuta natura imaginara, de tip palimpsest, a acestei realitati niciodata „originale“, transpusa continuu si dintotdeauna in noi texte, supusa interpolarii, intertextualitatii si mistificarii fara sfirsit. Tepes este la fel de complex, imposibil de descifrat, de „redus“ la o anume origine – si, ca urmare, la fel de neinteles sau denaturat („gresit citit“) ca si arabul lui Said. De aceea, consider ca destinul nefericit al vampirului nu e de natura fiziologica sau ontologica, ci textuala. Sau, dupa cum sugereaza Nina Auerbach in superba ei carte Our Vampires, Our Selves, sintem atrasi de alteritatea fictionala a vampirului intrucit o identificam cu propria noastra neligibilitate (unde notiunile de „lectura“ si „lege“ se intersecteaza): secrete, anxietati, ignoranta agresiva, faradelegi si sentimente de insecuritate profunda. In si prin vampir, ii facem Celuilalt ceea ce nu dorim – sau nu indraznim – sa ne facem noua insine („ce noua nu ne-ar placea“).

Vampirul nu reprezinta neaparat o problema etnica, ci, mai degraba, una etica; in ambele cazuri, o situatie de misreading, de lectura „gresita“, asa cum o descriu Paul de Man si J. Hillis Miller.
Cum am putea, deci, sa-l analizam cu justetea cuvenita? Cum am putea sa-i „facem dreptate“? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, as vrea sa recurg la un exemplu din literatura americana, si anume la scriitorul Lee Siegel, care, in mod indirect, prezinta o solutie – si chiar un fel de revansa justitiara, o ocazie a figurii vampiricii de a se „razbuna“ pe cei care au mistificat-o. Ca sa simplific, rescriind textul lui Stoker, Siegel ii „face“ acestuia, precum si autorilor care i-au urmat, ceea ce Stoker a „facut“ mitului gotic: Siegel nu-l lasa pe Stoker sa se „odihneasca in pace“, ci il stirneste, fortind spiritul lui neodihnit (cartea lui Stoker) sa se conformeze retrospectiv legendei apocrife frauduloase pe care Siegel, in propria lui carte, o confectioneaza deliberat, interpretindu-l gresit si, in cele din urma, ucigindu-l. In felul acesta, Siegel savirseste un act de dreptate retorica, prea mult aminata, adaugind astfel o noua veriga in lantul intertextual descris mai sus.

Dar Siegel are propria-i teorie a intertextualitatii. In romanul sau din 1995, City of Dreadful Night, protagonistul, un povestitor indian, afirma ca „Toate povestirile se impletesc si se suprapun: personajele dintr-una trec in alta, pe care o schimba inevitabil, iar aceasta, la rindul ei, da o semnificatie noua evenimentelor dintr-o alta povestire. O pasare migreaza dintr-o povestire si se adaposteste in alta, cintecul ei rasunind ca un ecou peste timp; un tigru se arunca asupra prazii intr-o povestire si aterizeaza in alta povestire, este ucis in acest text si renaste pe alt tarim narativ, sub o alta forma, de barbat sau femeie, bun sau rau; acei barbati si acele femei care transmigreaza din povestire-n povestire leaga impreuna trecutul – virstele anterioare ale naratiunii – cu prezentul. Povestirile unesc timpul si spatiul, dindu-le o structura bine conturata. Astfel intrepatrunse, toate devin episoadele unei scrieri epice complexe si amorfe, fiecare parte continind intregul acestei naratiuni intr-un mod misterios, inexplicabil. Fiecare povestire este inradacinata in inima acestei grandioase structuri epice circulare din care nu exista iesire“.

Siegel foloseste la modul figurat ideile de reincarnare culturala, renastere, migratie si transmigratie. In opinia sa, prin circulatie, textele si motivele literare sufera multiple metamorfoze in timp si spatiu, constituindu-se intr-o singura povestire si astfel „unind lumea“. Scriitor si profesor de religii indice la Universitatea din Hawaii, Siegel este autorul unei opere stiintifice si de fictiune care arata cum discursul literar devine un agent puternic al schimburilor transculturale, deschizind un dialog spectaculos intre traditiile vestice si cele estice. Acest dialog este intretinut si alimentat prin canale narative, in particular prin mobilitate intertextuala.
Aici vreau sa mentionez cele doua romane ale lui Siegel, Love in a Dead Language si City of Dreadful Night, care aduc in prim-plan rolul naratiunii literare in generarea de fenomene culturale ce transcend granitele lingvistice si geografice, precum si sistemele politico-economice. De fapt, raspindirea transcontinentala a naratiunilor este probabil tema majora a operei lui Siegel. Romanele sale se disting prin utilizarea metodei postmoderne de reciclare sau rescriere intertextuala care vizeaza punerea in relief a notiunii de interconexiune multiculturala si transnationala.

Povestiri, actiuni, motive si personaje calatoresc, sint „comercializate“ si revalorificate in locatii neobisnuite si cu o mai mare rapiditate decit inainte. Love in a Dead Language, spre exemplu, rescrie Lolita, dar incorporeaza si elemente din The Professor of Desire si Operation Shylock de Philip Roth – si, mai ales, din Kamasutra.
Pe noi insa ne intereseaza City of Dreadful Night. Acest roman il plaseaza pe Dracula in India si rescrie textul lui Bram Stoker prin detalierea „influentei“ lui „Brashtm Stokerji“ asupra naratiunilor indiene cu vampiri, stafii, necrofili si monstri. In esenta ei, cartea ofera o recitire amuzata, dar critica, a mitului lui Dracula, pe care-l reinterpreteaza prin folosirea unor paralelisme intre clasica poveste cu vampiri specifica Europei si Americii, pe de o parte, si ceea ce Siegel numeste „macabrul indian“, pe de alta. Dracula reprezinta principala „poveste calatoare“ din aceasta carte, atit ca literatura, cit si ca film.

Dar ceea ce-l fascineaza pe Siegel in mod deosebit este acel „Dracula indian“ (206), care dovedeste ca, dupa ce s-a „occidentalizat“, faimosul „Conte“ aproape ca a revenit de unde a plecat – in si din Est –, traversind Atlanticul si apoi Pacificul. In timpul acestui proces, „Ur-textul“ de groaza al modernitatii a fost filtrat, citit si recitit – rescris si denaturat – in diverse culturi. Acum si in cea hindusa.
Aceasta naratiune despre vampiri, moarte, renastere si nemurire „pacatoasa“ ilustreaza perfect teoria conform careia toate povestirile sint, intr-un fel, scrieri vampirice, caci ele mor si renasc, fiind „reanimate“ in imprejurari noi si, deseori, „impotriva naturii (lor)“. Astfel, ele revin la viata si ne viziteaza – in sens spectral –, luind infatisari pe care cu greu le recunoastem. De aceea, Bram Stoker in India este la fel de enigmatic si provocator ca si Vlad Tepes (Draculsat) asa cum e reprezentat sau, mai bine zis, mumificat, mistificat si reanimat el in cartea lui Stoker si in filmele inspirate din ea.

Toate aceste reprezentari sint strins legate si au fost asa inainte ca Hollywood-ul sa cistige teren in India sau inainte ca Stoker sa influenteze literatura locala. Dracula este o figura globala si proteica, regizindu-si disparitia, prin Stoker, in Anglia, ca sa reapara apoi in traditii si sub nume hinduse. Dupa cum afirma eroul unei povestiri, „dupa ce a fost ucis in Marea Britanie, Dracula s-a reincarnat in India, teritoriu pe care traise cu mii de ani in urma“ (16). City of Dreadful Night este o colectie de povestiri macabre, in care jungla indiana si crematoriile inlocuiesc castelele din Transilvania. Siegel se dovedeste a fi un maestru al jocurilor erudite practicate in stilul lui Nabokov si al lui Borges, dar deprinse si slefuite la scoala de arta narativa din Arabian Nights. Siegel are meritul de a-l fi „detronat“ pe Stoker, deposedindu-l de un monopol abuziv si inselator. Nu mai putin se cuvine apreciat efortul autorului american de a fi incercat sa reinscrie mitul lui Dracula intr-o matrice oral-folclorica mai complexa si mai bogata in intelesuri.

Greensborough, North Carolina

–––––––––––

O versiune a acestui text a fost prezentata la Conventia Asociatiei Americane de Limbi Moderne (MLA), care a avut loc la New York in decembrie 2002.