Vara de engleză

fragmente

Autor: Carme RIERA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Romanul lui Carme Riera din 2006 e o foarte bună literatură de divertisment, utilizînd elemente ale prozei gotice spre a vorbi cu umor şi sarcasm despre obsesiile societăţii contemporane de ascensiune profesională, de nedobîndit fără cunoaşterea limbii engleze. O obsesie care aruncă eroina în situaţii absurde, soldate cu o crimă.

Îmi cereţi să vă povestesc tot, altfel n-o să-mi preluaţi cazul. Sînt de acord cu propunerea şi vă scriu începînd cu începutul, ca să aveţi toate informaţiile despre mine. Îmi dau seama că trebuie să cunoaşteţi toate aspectele, chiar cele mai mărunte sau inutile, poate în vreunul dintre ele să se afle cheia pentru construirea unei bune apărări.

Îmi spuneţi să meditez, să trec rînd pe rînd în revistă toate faptele, de cîte ori e nevoie, şi să vi le descriu amănunţit. Să nu aveţi nici o îndoială, mă supun, vă urmez indicaţiile una cîte una. Spre nefericirea mea, am tot timpul din lume şi o să-l folosesc.

Încep, deci, cu începutul.

Cu suficient timp înainte ca să-şi poată schimba planurile fără prea mari bătăi de cap, mi-am sunat verişoara, Maria, să-i spun că în vara aia n-o să pot călători cu ea, ca de obicei. Mă împiedicau motive solide; eram decisă să termin o dată pentru totdeauna cu blestemata problemă a englezei. Nu-mi imaginam atunci – era la-nceput de februarie, mi-aduc aminte exact – cît de mult aveam să regret. Dimpotrivă, eram sigură că, măcar o dată, am luat o decizie înţeleaptă. Nu-mi imaginam, prostănaca de mine, că avea să fie cea mai dezastruoasă din viaţa mea. Cîteodată, lucrurile sînt atît de neaşteptate, cel puţin pentru cei ca mine, cu o extraordinară intuiţie de ţînţar.

Oricum, în apărarea mea trebuie să spun că n-ar fi putut nimeni nici măcar să bănuiască tot ce mi s-a întîmplat doar fiindcă am vrut să învăţ engleza. Motivele care m-au împins să pun odată capăt acestui defect cumplit nu erau doar perfect justificate, ci şi absolut obiective. Cu cîteva zile înainte să-mi sun verişoara ca să anulez călătoria în Mexic, la agenţia imobiliară unde lucram, necunoaşterea englezei mă înfundase literalmente. Mi se-ntîmplase exact opusul a ceea ce susţinea în panourile publicitare o cunoscută şcoală de limbi străine: Laura a avansat în carieră fiindcă ştie engleza.

După eşec şi după o mulţime de nopţi de insomnie sau coşmaruri – visam că un peşte splendid şi probabil foarte gustos, dintre cei rotunjori de-ţi trezesc foamea, îmi aluneca din mîini lăsîndu-mi-le pline de solzi care, oricît mă frecam, rămîneau prinşi în piele – am jurat că o a doua ocazie, la care şeful de personal de la firma mea şi făcuse aluzie, n-o să mă găsească nepregătită.

În consecinţă, am hotărît că n-o să dedic nici o secundă din vacanţă pentru nimic altceva decît învăţatul englezei. Îmi părea rău de verişoara mea, de frumuseţile din Peru, de Gustavo şi Gladis Bueno, prietenii din Arequipa cărora le promisesem o vizită, dar decizia era irevocabilă şi visul, premonitoriu: doar cunoşterea limbii yankeilor – deşi ar fi mai bine să-ncep să mă refer la cea a fiilor Angliei – mi-ar îmbunătăţi respectul de sine şi posibilităţile de prosperare profesională. Am consultat aproape toate instituţiile implicate în predarea limbilor străine – de la British Council la Institutul American, trecînd prin Şcoala Oficială de Limbi Străine şi sfîrşind cu şirul de şcoli specializate –, să văd ce cursuri oferă în august, singura lună pe care îmi permiteam s-o consacru în întregime studiului. Slujba mea, fără orar fix – ar trebui să spun mai degrabă slujba mea de practic paisprezece ore zilnic în restul anului –, nu îmi lăsa nici o altă opţiune. Dar nu toate centrele oficiale erau deschise în august, iar şcolile particulare – deşi îmi garantau că, graţie metodelor lor, engleza n-o să mai aibă secrete pentru mine – nu mi-au trezit prea multă încredere. De aceea, plus spaima de viitoarea caniculă din august pe care, deja din februarie, meteorologii, bazîndu-se pe schimbările climatice, o anunţau oribilă, am renunţat la înscriere.

Alternativa consta într-un curs în Anglia care, pe lîngă că-mi oferea posibilitatea să ies din Barcelona, avea să-mi permită, graţie contactului direct cu vorbitorii nativi, imersiunea totală atît de necesară. Doar aşa aveam să pot renunţa să tot repet una dintre puţinele fraze pe care ştiam să le pronunţ corect: I’m sorry. I don’t speak English, înainte de-a amuţi definitiv, cu capul plecat, tristă, cu gîndul la tot ce pierd ca urmare a necunoaşterii acestei lingua franca de azi care este, ne place sau nu ne place, engleza.

Cum nu-mi ascunsesem niciodată această obsesie, colegii de muncă încercau să-i diminueze importanţa spunîndu-mi să nu-mi fac probleme. În fond, carenţa mea era una generaţională. Dar puţin mă consola că e un defect al multora. Dimpotrivă, mă încăpăţînam să-mi imaginez enorma cantitate de relaţii de toate felurile – de iubire, de prietenie, comerciale – eşuate în lume din cauza acestei lacune. Eram chiar convinsă că unele evenimente politice din biata noastră ţară erau legate de problema necunoaşterii limbilor străine. Mă gîndeam că, dacă Aznar ar fi ştiut puţină engleză, Spania n-ar fi participat la războiul din Irak. Complexul de inferioritate l-a împins să-i spună lui Bush Yes, în loc de No, thanks, sau, de la bun început, No, darling. Evident, cînd nu ştii o limbă nu eşti în stare să negociezi şi ai tendinţa să accepţi orice, fără să-ţi dai seama că de-aici se pot ivi obligaţii cum nu se poate mai costisitoare. Dacă mă gîndesc bine, poate participarea noastră la război a fost un efect colateral al carenţei idiomatice a prim-ministrului de atunci. Educaţia lui, ca şi a mea, a fost încă una dintre consecinţele franchismului. Pe-atunci, deşi Franco murise, limbile străine erau considerate elemente de contaminare străină. Nu era rău văzut, dimpotrivă, să nu vorbeşti altă limbă decît spaniola, limba Imperiului, în care Carol V – poate unul dintre guvernanţii elogiat ca poliglot cînd eu îmi făceam studiile – se adresa lui Dumnezeu, în timp ce cu propriul cal se conversa în germană şi „se gancheaba“ – adică agăţa – doamnele în franceză.

Limbile n-au fost în vremea mea punctul forte al învăţămîntului şi cred că nici astăzi, dacă judecăm după ce spun anchetele. Păstrez într-un sertar din bucătărie nişte tăieturi din ziare de la Jennifer, colega mea de la agenţia imobiliară, în care se susţine că spaniolii sînt incapabili să aibă o conversaţie într-o limbă străină; ceea ce înseamnă că nu ştiu nici engleza, o limbă pe care, după ea, n-o ştie nici Bush, deşi e a lui. Dar nici cu toate argumentele astea n-a reuşit să-mi alunge obsesia. I-am spus că mă lasă rece şi studenţii, şi Bush, eu vreau să-mi rezolv problema, că detest să semăn cu vreunul dintre ei şi că decît să-mi aducă tăieturi din ziare, mai bine m-ar ajuta, m-ar sfătui cum să învăţ engleza. Jennifer mi-a sugerat atunci să caut o agenţie de voiaj specializată în tabere de învăţare de limbi străine şi chiar ea mi-a recomandat două pe care le ştia. M-am dus imediat la adresele date şi, într-adevăr, mi-au oferit un mare număr de posibilităţi. Evantaiul era ultraamplu: cursuri în Statele Unite, Scoţia, Ţara Galilor, Irlanda… Preţul nu era mic, dar nu mă interesa. Am leafă mare, deşi depind mult de comisioane – sau poate că e mai bine să spun că aveam –, un avantaj trebuie să existe cînd munceşti de dimineaţă pînă seara.

Ce mă preocupa era că trebuia să fiu colegă de curs cu oameni de alte vîrste. Lăsînd de-o parte copiii – nu mi-am închipuit niciodată că există atîţia plozi şi au atîtea feluri de cursuri exclusive –, nu-mi puteau da asigurări că n-o să am colegi adolescenţi, tineri – sau cel puţin mai tineri ca mine —, ceea ce de la o vreme se-ntîmplă oriunde te-ai duce. Înţeleg că solicitarea mea, un grup redus format doar din elevi între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, era foarte greu de satisfăcut. Deşi persoana care m-a primit mi-a înţeles perfect situaţia şi chiar a sugerat că şi ei i se întîmplă acelaşi lucru, că de-ar fi după ea, ar exclude din curs – şi din lume – tinerii, nu-mi putea garanta. De-asta am renunţat la înscriere. Nu voiam să mă văd înconjurată de necopţii ai căror neuroni, mult mai agili ca ai mei, maturi, m-ar fi făcut să mă simt ridicolă de la început. Sfătuită de Jennifer, am căutat pe piaţa internetului şi-am găsit imediat o ofertă croită parcă exact pe măsura mea. După ce am dat click pe-un sesam deschide-te, dintr-o listă de webs obţinută prin intermediul unui link, am găsit ceea ce părea cel mai potrivit în situaţia mea. O profesoară specializată în predarea englezei pentru străini îşi oferea serviciile de tipul Învăţaţi engleza acasă la profesor, o fomulă care mi s-a părut cît se poate de convenabilă. Mai mult, suma (3.000 de lire) pe care doamna Annie Grose o cerea pentru pensiune completă şi ore particulare full time, nu mi s-a părut deloc excesivă, avînd în vedere preţurile majorităţii cursurilor. Am avut senzaţia că, în sfîrşit, era ce căutam eu. Îmi permitea să vorbesc engleză douăzeci şi patru de ore din zi fără pauză, şi totodată, să mă îmbib de viaţa englezească în cele mai intime detalii ale ei.

***

Am spus întregul adevăr fără să schimb o virgulă. Pot să jur. Dar tare mi-e teamă că adevărul în această ţară de cinici, cît de cinici sînt, o dovedeşte chiar limba lor – într-un fel pronunţă şi cu totul altfel scriu, un semn evident al dublei morale a englezilor – n-o să-mi fie de prea mult folos. Poate ar fi mai bine să inventez totul. Spuneţi-mi cum s-o fac! Ajutaţi-mă să găsesc un alibi! Nu mai pot. Vreau să ies de aici. Vă implor! Ceasurile îmi sînt numărate. Faptul că stau la infirmerie nu-mi atenuează necazurile, deşi engleza mea s-a îmbunătăţit mult. Alaltăieri chiar am visat în această limbă, dar în vis mi-a apărut Grose.

- Ce progrese, Laureta! mi-a zis din infern. Te-aştept aici, îţi păstrez locul.

Nu sînt bogată, ştiţi, dar am bani să plătesc o apărare bună. Spuneţi-le colegilor dumneavoastră englezi, căutaţi-mi cel mai bun apărător. Cîteodată mă cuprind remuşcările, mai ales cînd mă văd cu foarfeca în mînă şi mă privesc cum o înfig în trupul lui Grose, o dată, de două ori, de trei ori...., de treisprezece ori.

Traducere de Jana Balacciu Matei.

L'estiu de l'anglès, 2006, Editorial Proa

Carme RIERA

Născută în 1948 la Palma de Mallorca, stabilită în 1968 la Barcelona, unde este acum profesoară la Universitatea Autònoma, Carme Riera reprezintă una dintre vocile de autoritate în viaţa literară spaniolă şi catalană. Sînt, de fapt, două voci, ale căror teritorii par bine delimitate şi lingvistic: una – cea a profesoarei şi comentatoarei de literatură spaniolă contemporană, cealaltă – a creatoarei de literatură catalană. Despre literatură, despre ceea ce ne oferă literatura, scrie în spaniolă, iar literatură – ceea ce ne oferă ea însăşi prin intermediul literaturii – scrie în limba maternă, catalana. Pentru idiomul propriu, Carme Riera a făcut ceea ce au făcut pentru limba lor autorii de limbă spaniolă comentaţi – l-a înnobilat, prin talentul înnăscut, prin cultura dobîndită, prin efort. A scris proză scurtă (Îţi las, iubire, marea ca zălog, Aduc ca mărturie pescăruşii etc.) şi romane (între care Spre cerul înalt, Vara de engleză), cu problematică şi formule stilistice diferite, de la discursul la persoana întîi la construcţia romanescă amplă. Deşi atît de diferite, operele ei au o unitate incontestabilă, generată de angajarea spirituală a autoarei: pledoarie pentru respectarea a ceea ce are omul mai de preţ, libertatea de a fi om, pentru înţelegerea a ceea ce iese din percepţia convenţională a societăţii. Au apărut în limba română: Departe, în zarea albastră, traducere de Jana Balacciu Matei, Editura Meronia, Bucureşti, 2003, Cealaltă jumătate a sufletului, traducere de Jana Balacciu Matei, Editura Meronia, Bucureşti, 2005.