OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

in fiecare vara vin in Romania pentru doua saptamini. Si de fiecare data am sentimentul ca am plecat ieri. Realitatea ma contrazice insa. Schimbarile de peisaj sint abundente. Si cum cu multi ani in urma am decis sa vad mai degraba binele – putin sau rar – decit raul covirsitor, ma declar multumita, e tot mai bine, se construieste enorm, sint restaurante bune, tineri frumosi, masini scumpe, milioane plecati la lucru in strainatate care se intorc cu bani si isi fac case, somajul e nesemnificativ, oamenii calatoresc, benzinariile vind carti, espresso si au toaletele curate, a reaparut speranta, lumea isi vede de treaba dincolo de disputele jalnice ale politicienilor.

Mai putin indulgenta sint cu stilcirea institutionalizata a limbii romane chiar prin si cu ajutorul unor reprezentanti ai mass-mediei, cu apetenta pentru vulgaritate si injuratura de fiecare zi care pare sa fi ajuns moneda de schimb in relatiile cotidiene. Altfel, sigur, e tot mai bine, daca privesti din avion si vezi doar o parte a versantului, imi raspunde cinic o prietena detinatoare de multe mosteniri, revendicari si recuperari, pe care entuziasmul meu la revenirile in tara o indispune, contrazicindu-i viziunea catastrofica din care si-a tras mereu energia si din care a trait suficient de bine, si inainte, si dupa... Probabil ca in vreo zece ani s-ar putea vorbi de o Romanie valabila, imi spune un optimist. Nici vorba de asa ceva, mormaie trist un artist pensionar, n-o sa scapam niciodata de coruptie si saracie.

Sint cu mintea de partea optimistului si cu inima alaturi de artistul acrit. in fond, sintem intr-un loc al paradoxurilor si intretaierilor de drumuri, oscilind intre lamentatie si bravada, intre fatalism si utopie, sarind cu usurinta din tragedie in farsa, gasind mai la indemina bascalia si derizoriul decit orice forma de a ne lua in serios si a cauta solutii, ne trezim ba victime, ba procurori nechemati, mari iubitori de scenarii care sa ne scuze neputinta, talentati cit sa facem din suspiciunea de a nu fi recunoscuti pe masura sofisticate teorii ale conspiratiei. Cei care se lamenteaza cel mai mult pe tema destinului nedrept de a fi ignorati de marile culturi ori nerasplatiti pe masura talentului sint de multe ori cei care evita confruntarea internationala si prefera sa ramina profeti in satul lor. Nascuti poeti si manevrind admirabil metafora, vom afla mereu calea de supravietuire, ma consolez sub privirile mustratoare ale prietenei mele care imi spune ca nu mai crede in nimic, dar se duce in fiecare duminica la biserica.

Paradoxurile se inmultesc de la an la an si probabil sint mai vizibile pentru cel care traieste afara: intelectuali de marca fac apeluri patetice de inregimentare sub vreo pulpana politica protectoare, in contradictie profunda cu nazurile elitiste cu care pareau sa-i fi sedus pe multi; in timp ce tara se emancipeaza si merge inainte, cei mai retrograzi par a fi ramas tocmai politicienii; desi toata lumea se plinge de lipsa de bani, salarii mici, preturi ridicate la benzina, mincare etc., numarul masinilor sufoca orasele, iar restaurantele sint pline in orice zi a saptaminii. Ne salveaza doar economia subterana, imi explica o vecina din blocul unde mi-am pastrat apartamentul si pe care Primaria va trinti in curind o bulina rosie. Se plinge de pensia ei de mizerie si ma invita in schimb sa-i vad „mindretea de casa“ de la Voineasa cu termopane si put de mare adincime (intre timp am descifrat misterul putului, nu si al masinii Volvo pe care o conduce fiul ei, chelner la unul din restaurantele de lux.)

Bucurestiul traieste, cu siguranta, o agitate aparte, exista o tensiune a strazii, febra in aer, barbati grabiti si importanti, fete frumoase care, dupa cum se imbraca, nu stii niciodata ce sint, claxoane, frine si ambreiaje nervoase, injuraturi suierate, un puls intens care pare sa ascunda mize puternice, dar misterioase. Daca in New York ma simt in control si degajata, in Bucuresti sufar un soi de regresie, incurajata si de faptul ca mi se repeta la tot pasul: tu nu mai stii cum e aici, tu nu intelegi, la noi e altfel, si in general mi se spune ce nu trebuie sa fac, in ce taxiuri sa nu ma urc, unde sa nu schimb bani, ce restaurante sa evit, cum sa-mi protejez portofelul si celularul, pe cine sa nu intilnesc, ce sa nu cred din ceea ce vad sau in ce cheie sa citesc situatii, declaratii, grupuri de influenta. Pare sa existe ceva, altceva in spatele fiecarui lucru, ti se lasa impresia ca realitatea ar fi dublata de o alta, numai de ei cunoscuta.

Ma trezesc timorata si provinciala, orice rostesc este imediat contrazis de zimbete ironice superioare adresate naivitatii mele. Nu poti admira pe nimeni si nimic caci descoperi ca nu e cine sau cum ai fi crezut. Daca iti manifesti indoiala asupra vreunei valori de moment declarate bun national, risti aceleasi discursuri moralizatoare si clarificari ultimative.
Ma urc intr-un taxi dupa ce citesc inainte cu atentie pe usa tariful, asa cum am fost instruita. ii spun adresa si soferul se napusteste in intersectie de parca am pleca la razboi. Instinctiv, dau sa-mi leg centura si mina lui ma opreste autoritara: Ce faceti, doamna? Pai cu mine in masina, se poate?! Credeam ca e obligatoriu, ca va amendeaza daca... ma scuz cu voce moale. Pe mine? Cine sa ma amendeze, hotii astia? Fiti, doamna, serioasa, nu vedeti ce e-n tara asta? Vad, dar asta nu ajuta... Mie-mi spuneti?!

Traim in jungla, va spun eu! Ramin cu centura de siguranta agatata in aer si nu indraznesc sa o prind de teama sa nu-l supar. Soferul fumeaza cu mina scoasa pe geam si, de fiecare data cind depaseste la milimetru cite o masina, mi-e teama sa nu i-o zboare. Alege niste scurtaturi si, in timp ce ne zgiltiim vertiginos, devine tot mai congestionat si nervos, nu din cauza gropilor si denivelarilor la care pare sa fi ajuns imun, ci pentru ca imi face o sinteza critica la zi a situatiei politice care il infierbinta peste masura. Jargonul este si el pe masura grozaviilor prin care, in viziunea soferului, trece tara. intre doua semafoare ma lamureste si ca americanii si-au darimat singuri turnurile pentru a intra in Orientul Mijlociu sa ia petrolul si sa le faca pe plac evreilor. Trecem pe linga o biserica, lasa volanul si isi face citeva cruci, urmate la scurt timp de doua injuraturi grosolane la adresa unui Tico ce ne blocheaza cursa. Ajungem. Platesc. Cobor. Masina zvicneste spre atacul urmator. Respir. O strada cu case vechi boieresti. Liniste, miros de tei amestecat cu soc si caprifoi. Tufe de lamiita. Un ciine blind ma priveste din spatele gardului.