OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cartea lui Stéphane Hessel, Indignați-vă – apărută în octombrie 2010 și tradusă și în limba română cîteva luni mai tîrziu –, a avut mai mult decît un succes de librărie: a reușit să mobilizeze indignarea a milioane de oameni la nivel global. Este mai mult decît venerabilul antifascist, membru al Rezistenței franceze împotriva ocupației hitleriste și participant la redactarea Cartei Universale a Drepturilor Omului în 1948 (Hessel s-a născut în 1917!). Și dacă mișcarea idignados-ilor, inspirată chiar de îndemnul lui Hessel, începută în Puerta del Sol din Madrid, pe 15 mai, s-a extins apoi în întreaga Spanie, în Portugalia, în Grecia, în Israel, pentru a deveni, în toamna anului trecut, odată cu „Occupy Wall Street“, o mișcare mondială, totul a început în Africa de Nord, în Tunisia, cu căderea lui Ben Ali chiar acum un an. Iar numitorul comun al tuturor acestor mișcări a fost și rămîne democrația.

Spre sfîrșitul anului trecut și începutul acestuia, indignarea a pătruns și în Estul Europei, mai ales odată cu manifestațiile din Rusia și din Ungaria, așa că nu era decît o problemă de timp ca mișcarea să afecteze și România. Iar scandalul Raed Arafat, provocat de bravada lui Traian Băsescu, nu a fost decît ocazia declanșării unor proteste care aveau nevoie doar de un prilej pentru a trece de la potență la act. Amăgit de sondajele de opinie care indicau că momentul critic declanșat de anunțarea tăierilor salariale din mai 2010 a trecut și că poziția sa e ceva mai sigură acum, Traian Băsescu nu doar că și-a asumat „reforma“ sănătății și s-a expus încă o dată public, dar a și forțat nota. Pe fundalul de nemulțumire generalizat, a fost picătura care să dea sens manifestațiilor de protest spontane, pe care repunerea tardivă în funcție a lui Raed Arafat pare că nu le mai poate opri.

 

S-a dovedit, încă o dată, că perseverența în eroare a celor ce conduc a atins un punct critic. Căci era imposibil ca, în condițiile în care percepția situației economice și sociale se degradează, indignarea publică să ocolească tocmai România. Iar incapacitatea cronică a politicienilor de a reacționa la o criză sistemică a generat o reacție la început nestructurată ideologic, dar din ce în ce mai coerentă politic.

 

Și, dacă pe 15 octombrie „indignații“ români au lipsit la apel, iar Bucureștiul nu s-a aflat între cele peste 900 de orașe în care s-a organizat protestul, trei luni mai tîrziu, în cîteva zeci de orașe se organizau manifestații de protest. Ca și colegii lor din alte părți ale lumii, „indignații“ români nu sînt nici extremiști, nici antidemocrați. Mai puțin predispuși la atitudini ideologice decît colegii lor din Spania, Israel sau SUA (de unde și personalizarea care a dat tonul acestei mișcări), indignații români sînt totuși susținători ai unei democrații economice și sociale pe care o putem identifica dincolo de varietatea revendicărilor.

S-ar putea ca „indignarea“ românească să se consume odată cu aceste manifestații, cum la fel de bine, în măsura în care vor putea formula o poziție ideologică mai clară, mișcarea indignaților s-ar putea transforma într-un factor de presiune asupra politicienilor obligați, astfel, să țină seama și de alte puncte de vedere decît de cele ale grupurilor de influență financiară și ale instituțiilor financiare.

 

Și în România, mișcarea „indignaților“ pare tot un fel de răspuns civic la o problemă politică și socială esențială: se poate guverna și „reforma“ împotriva poporului? Deja dictatorii din nordul Africii au constatat, după revoltele de acum un an, că violența și represiunea nu pot asigura nici control social și politic și nici stabilitate. În România, scenariul folosit pentru a minimiza mișcarea a trecut de la ignorarea evenimentelor la accentuarea aspectelor violenței pentru a trezi teamă și a limita impactul mișcării. Dar acest autism politic și social nu face decît să adîncească și mai mult criza de încredere în guvern și în șeful Statului.
Incapacitatea cronică de a elabora politici coerente social și economic, indecizia economică și lipsa de empatie față de problematica socială, crizele repetate de voluntarism legislativ, inadecvate și inspirate din politicile de ajustare structurale, sînt un bun indicator al vidului ideologic în care trăiesc încă politicienii români. Deveniți simple produse ale marketingului politic, lipsiți de capacitate de analiză proprie, politicienii de azi nu pot decît să mimeze curajul. În aceste condiții, indignații români nu au și nu vor avea un partener de dialog lucid, ci se vor confrunta cu o putere a cărei autoritate este în cădere liberă și care caută cu disperare un punct de echilibru. Oare îl va găsi?