OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu volumul din 1993 intitulat The Return of Thematic Criticism (Revenirea criticii tematice)1 Werner Sollors aduce in atentia critica a ultimului deceniu al secolului al XX-lea o sintagma la fel de incitanta pe cit este de rara ocurenta sa. Intr-adevar, in literatura de specialitate anglo-americana, „critica tematica“ este mai curind un termen vag, recuperabil prin analogie si/sau contrast, dar cu slabe sanse de a se fi omologat sau a se omologa in sine. Introducerea semnata de Sollors la volumul amintit nu evita dificultatea: programele recunoscutei Modern Language Association, care organizeaza evenimente profesionale de tinuta, functionind ca for reprezentativ, si o autoritate in materie pentru criticii si teoreticienii literar-culturali de pretutindeni, ignora aproape total „tematologia“, incluzind insa „teme“, „motive“ si „laitmotive“ in rubrici precum identitate etnica, identitate rasiala, identitate feminina, multiculturalism, politica sexuala, clasa sociala etc. Am reprodus frust observatiile lui Sollors2.
Nimic nou, in fond, caci recurenta – in locul „criticii tematice“ – a abordarilor cunoscute drept Ethnic Studies/Criticism, Race Studies/Criticism, Feminism, Cultural Studies, New Historicism etc. este minima recunoastere a agendei angajate a criticii postmoderne in general. Interdisciplinare, ancorate in social, sensibile la evolutiile istorice si la specificul fiecarei culturi si etalind, de regula, un textualism consecvent, aceste „abordari tematice“, cum le numeste, printr-o abila manevra, Werner Sollors, pun in evidenta mult discutata „treime postmoderna“. O treime, per forza, instituita contingent, in contra universaliilor, pentru diferenta: „rasa“, „sex“, „clasa“.

La rasul lucrurilor, ea predica „religia“ neomarxista a perpetuei schimbari in istorie, are militantismul dobindit si practicat „in familie“ si nutreste iluzia unui meliorism mesianic. Intrucit respinge instanta metafizica, fiind per se o instanta hic et nunc, mesianismul ei este un activism adesea obositor, sustinut neobosit. Se practica mai ales in catedrele de engleza, in care spiritul protestant – cea mai moderna si mai flexibila varianta a uneia dintre religiile fundationaliste, mare religie a cartii – si-a insusit fervoarea practicii sociale, in baza, cum spuneam, a unui proiect de ameliorare a lumii. Tot atitea multiplicari ale voltairianului Candid se angajeaza in cite o opera de cultivare a gradinii terestre, mai sigura, pentru ca palpabila, decit de mult pierduta intemeiere edenica. Lectura lumii se savirseste aici, Cartea devenind, de mult, carte dupa carte si carti dupa carti, izbinda a prolificului tipar, izbinda a negotului de idei, izbinda a harniciei in propria batatura. Ramin de caruta cei care nu pun umarul, cei care nu citesc textul lumii, spre a-i rotunji cu folos pragmatic inscrisul. Cu cit mai multi alfabetizati, cu atit mai bine.

In ultima instanta, textualismul postmodern („il n’a pas de hors-texte“) este doar o noua recunoastere a CARTII, dar una survenita dupa dezincintarea moderna, dupa multiplicarea Cuvintului lui Dumnezeu in textul biblic tradus la indemina oricui, dupa identificarea, in acesta, ca in orice text, a unei sau a unor miini omenesti care au scris ce a(u) gindit una sau mai multe minti omenesti. Relativizind astfel lucrurile, viziunea postmoderna interogheaza temeiul fiintei, multumindu-se, heideggerian, cu existenta acesteia in lume, sondind determinarile fiintarii si acceptind ca singur „temei“ solidaritatea noastra „aruncata“ intr-un spatiu si un timp cu repere mobile. De unde si antifundationalismul cel de toate zilele al modernitatii tirzii. De unde, firesc, imposibilitatea tematismului insusi. Cheia ne-o furnizeaza chiar Werner Sollors, heideggerizind asupra filei de dictionar: daca qhma contine radicalul qe-, cu sensul literal de „a pune, a plasa“, ca in derivatul èaìaëéüù, „a pune bazele, a intemeia“, atunci èaìYëéïò, „temelie“, se citeste intocmai in orice „tema“. Or, o data spulberata temelia imuabila, fie si doar de dragul teoriei, „critica tematica“ se absoarbe in sine. Sau migreaza, antifundationalist, in agenda dezvrajitelor studii culturale „usurate“ de apasarea schemei universale.

Preluind alte citeva observatii formulate de Sollors, ar fi, poate, interesant sa purcedem la o descifrare a „neotematologiei“ tocmai la granita dintre structuralism si istorism – cel de al doilea, termen prin care, in mai multe rinduri in volum, este denumit poststructuralismul. Inca din introducerea editorului sintem avertizati ca vetustele teme (sic!) au fost inlocuite de „fantezii colective intelese ca realitati obiective“3. Nu ne va fi greu sa deducem lexicul postmodern al constructelor culturale „inventate“ de comunitati imaginare4 si transmise, in fluxul comunicarii curente, drept tot atitea efigii de recunoastere. Identitatile de clasa, nationale, de rasa si de gen au, deopotriva, valoarea si uzul de symbolon la purtator, legitimind, prin recunoastere, o apartenenta anume, negind, prin imposibilitatea omologarii, o alta. Din jocul de atractie-respingere astfel orchestrat se stabilesc paradigma lui eu vs. paradigma lui celalalt, se gramaticalizeaza realitatea, se traseaza teritorii.

De remarcat, in toate acestea, rolul fundamental al conventiei comunitare. Or, daca acceptam „inventiile“ textualiste ale comunitatilor interpretative5, nu putem fi de acord ca „studiul temelor este s…t mai curind un cimp minat si lipsit de harti“6. Am spune, mai curind, ca sintem in faza in care a cazut in desuetudine „harta“ ca reduplicare oficiala la scara mare a realitatii, concomitent cu aparitia unei serii de „harti alternative“, la scara indeobste mai mica si facilitind, ca atare, privirea mai de aproape, mai de jos, mai neadulterata. In locul releveului traditional, cu inevitabila ignorare a detaliului, avem acces la imaginea cit mai necosmetizata a terenului. Este, pe scurt, fabula decaderii acelor grands récits de l’histoire, dislocate de istorisirile de culise, pentru care mult mai de folos este schema de mina a realitatii imediate. Sander Gilman, coautor al volumului, remarca depasirea conceptului „vechi“ de Stoffgeschichte in cautare de „un simbure de adevar“, de catre o cultura a imaginii care intrupeaza reguli ale reprezentarii, avind drept principal obiect artefactul cultural. Este, vom fi de acord, un semn ca tema viaza in variatiuni, umbrita de cele din urma.

Acut constient de statutul de „intre“ al afilierii critice pe care ar reprezenta-o impreuna cu colegii de echipa pare, in mod cu totul interesant, Yuri Shcheglov. Descendent al formalismului marilor teoreticieni din vremea „tematologiei clasice“ si adept convins al transformativismului lui Noam Chomsky, el proclama „o abordare generativa a tematicii“, pentru a conchide, pe o nota declarat poststructuralista, declarind medierea intre cele doua viziuni drept „un pas important catre un univers post-poststructuralist“7. Neabandonind metoda formala, el identifica in tema, ca „unitate semantica“, baza „figurarilor“ prin care aceasta se face manifesta – tema cu variatiuni, in sensul „clasic“8. In acelasi timp, „imaginile“, care sint „procedeele expresive“ prezente in „gindirea stiintifica, reclame, arta politicii si comportamentul cotidian“9, sint singurele din care se cladeste o gramatica a textului – a oricarui text – servit cititorului-interpret.

Iata, asadar, un formalist-generativist dedicat preceptelor receptarii: teoriei lui Richards – a cartii ca masina cu care gindim – el ii alatura convingerea lui Iser ca autorul lasa deliberat „gauri“ in textura scrierii, pentru a-i da publicului cititor ocazia, satisfactia, indrituirea de a completa „intelesul configurativ“10, singurul inteles posibil. Caci – o spune, de fapt, frontal Stanley Fish – orice text inseamna ceva numai pentru ca inseamna pentru cineva. Ca atare, cititorul tematizeaza textul cel putin in masura in care il tematizeaza autorul. O fundare comunitara este procesul complex din spatele actului lecturii care succede actului scrierii – actului „scrierii“, cum ar spune Derrida, care a si sur-venit inainte de a inter-veni. Recuperat din experienta lectorului, acest inteles, „adevaratul «inteles» al textului“11, explica rostul „cititorului implicat“: nu exista decit comunicare comunitara, iar tautologica formulare nu are de ce sa inoportuneze.

De la Iser la Fish asistam doar la ferma instalare a opiniei ca „un public suficient de numeros va reactiona in fata unei opere de o maniera mai mult sau mai putin similara cu intentia autorului“12. Ceea ce cindva, la studiosii arhetipurilor, trecea sub numele de structuri regresive13, echivalente ale competentei lingvistice din teoria chomskyana, este astazi pus pe seama comunitatilor interpretative, in constituirea carora imprevizibilul element uman se regaseste mai ales in variatiuni. Rezulta ca procedeele expresive sint, poate, „un mod convenabil de a reconcilia cautarea structuralista a preciziei si armatura tehnica cu insistenta poststructuralista asupra relativitatii“14, ambalarea, spre placut consum, a „cheilor semiologice (care) conceptualizeaza tema“ – formularea ii apartine lui Claude Bremond15 –, dar pe care cititorul este liber sa le foloseasca intuitiv, lansind provocari la adresa textului scris. Variatiuni cu (regresiva) tema?
Statutul „de granita“ al temei este sesizat si de Theodor Wolpers, care, preocupat de tema ca unitate structurala de continut, surprinde o dinamica a motivului in raport cu tema: prin generalizare, cel dintii se cristalizeaza tematic si, dimpotriva, tema se concretizeaza in motiv(e).

Concluzia: „Motivele, precum temele (si imaginile), au potentialul de a opera ca «universalii concrete»“ ssubl. noastrat16. Vanhelleputte, reprezentant al unui Werkgroep Motievenstudie de la Vrije Universiteit Brussel, vede si el in tematologie si in „motivologie“ (termen pe care il propune) o revenire la istoria ideilor, „sau cel putin la istoria culturii“, cu „anumite elemente dintr-o anumita perioada s…t considerate simptom al unei anumite mentalitati“17 – vocabular cunoscut noua mai ales gratie Scolii Analelor din Franta, distins anticipator al studiilor postmoderne de identitate culturala.
Ca unitate substantiala si, in acelasi timp, element formal, motivul este intermediarul intre tema si matrice, prima – componenta autoconstitutiva, cu functie denotativa, cea de a doua – element formal nonconotativ, cu repetitivitate aproape mecanica, un fel de tipar gol in care se toarna materie, astfel investita cu sens. In Tematica si marturie istorica, conationalul nostru Toma Pavel, profesor la Princeton, noteaza trecerea de la „prejudecata antitematica“ a anilor ’70 la „reinnoirea interesului pentru tematica“18 in anii ’80, fenomen pe care il urmareste in amanunt in Mirajul lingvistic, lucrare din 1988, aparuta in romana in 1993, concomitent cu volumul care constituie obiectul interesului nostru. Pavel marcheaza astfel glisarea survenita de la prioritatea textului la centralitatea cititorului – un alt mod de a spune ca a biruit „critica politica“19, lasind in urma modelele narative substitutive (tip Chomsky, Lévi-Strauss, Greimas) sau combinatorii (tip Propp, Bremond, Todorov), ca si poetica lui Genette sau structuralismul lui Barthes (cu lecturile verticale propuse) ori fenomenologia lui Merleau-Ponty (cu lectura de baza, adica orizontala, a textului).

In „transformarea unei activitati hermeneutice intr-o revolutie culturala“20 Pavel observa invesmintarea traditionalei lecturi implicate emotional, pe marginea textului „cu teza“, intr-un set de repere ideologice pe care se ridica, in final, un edificiu engagé. Nu un „oras din cuvinte“, nu „numele trandafirului“, cu atit mai putin o „icoana verbala“, ci, de-a dreptul, o extinsa „erezie a parafrazei“. Liant intre texte, intre text si context, intre textul literar si cel nonliterar, intre text si cititor, intre cultura si natura, tema s-a prefacut in tot atitea valori comunitare cite impersonari poate afla intr-un text, privind mereu in afara lui. Cindva autosuficient si autotelic, interesat de „«despre» ce este vorba“ – alt fel de a spune ca intr-un text nu este vorba despre nimic (indemnul-tip „a poem should not mean, but be“), textul se califica critic, in epoca noastra, tocmai in virtutea lui „despre ce este vorba“, pentru ca este apreciat heterotelic.
Ne-ar servi ca ilustrare depozitia „cu teza“ a personajului Susan Barton, din romanul Foe de J.M. Coetzee, cosemnatar, in calitate de critic, al volumului asupra caruia am staruit. Stim ca Daniel Defoe, „parintele romanului englez“, isi cumparase particula nobiliara „de“ pentru a da un plus cu benefic efect oficial anostului si inconvenabilului sau nume de familie, Foe, literal „dusman“ in engleza vremii. Pe Robinson Crusoe, „eroul timpurilor noastre“, cum prea bine l-ar fi putut numi oricare individ cu o citime de interes pentru spectaculoasele aventuri coloniale al mindrei semintii albionice, ni l-am metabolizat de mult ca „mit“ modern, „legenda“ de uz extins, arhetip uman concretizind perfect o carte „cu teza“ pe o tema fundamentala: izbinda omului alb, harnic si binecredincios, in cele mai vitrege dintre ipostazele vietii in aceasta lume pacatoasa.

Robinson Crusoe, biblie a omului modern, inainte de Wilhelm Meister sau de Émile sau despre educatie, a suferit succesive lecturi deconstructive. Ne mai amintim un film din anii ’80 in care faimoasa poveste era narata de celalalt, totul fiind vazut prin ochii lui Vineri. La sfirsitul anilor ’90, la Londra se juca frecvent un spectacol intitulat Girl Friday – inca un pas in sensul demolarii unei statu(r)i mitice. La inceputul anilor ’90 – in plin elan postmodern – Bratlinger descria studiile culturale pe „urmele pasilor lui Crusoe“21. Ei bine, in aceasta lucrare critica „cu teza“ ia cuvintul Susan Barton, care neaga existenta canibalilor pe celebra insula, sustinind cu tarie ca, atita vreme cit nu i-a vazut cu ochii ei, nu poate conchide altminteri – refuz urmat la scurta distanta de un citat din Michel de Certeau, in care este desfacut piesa cu piesa „burghezul cuceritor (dintr-o) lume guvernata de Marele Ceasornicar (si) de ascetismul productiv care, in ce-l priveste, a luat locul sensului“22.
Or, aparator al traditiei, Sollors se simte solidar cu George Steiner, a carui percutanta nota finala intitulata „Roncevaux“ e un strigat de disperare pe masura „Elegiei pentru canon“ a lui Bloom23. Lumea nu mai percuteaza la cuvinte-cheie, acele symbola de recunoastere de care vorbeam mai sus. „Roncevaux“ nu mai transmite, scurt si cuprinzator, mesajul epic al unei ample si grandioase naratiuni. Auzim, surd, strigatul lui Roland undeva, in locul in care nu s-a intimplat nimic. Pentru ca Roncevaux nu a avut loc. A disparut temeiul. S-a resorbit tema. Au ramas, dezasamblate, variatiunile. Variatiuni fara tema.

_________
1. O prima dezbatere de idei ocazionata de studiile reunite in volum a aparut in numarul 77 al Observatorului cultural. Cei cu interes profesional sint invitati sa parcurga rindurile publicate in numarul mentionat, mai ales data fiind absenta cvasitotala a referirilor la „critica tematica“ in textele avizate din literatura anglofona de specialitate.
2. Werner Sollors (ed.), The Return of Thematic Criticism, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, London, England, 1993, p. XI.
3. Ibid., p. XXI.
4. Este evidenta trimiterea pe care o facem la lucrarea lui Benedict Anderson, Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, Verso, London &New York, 1991 (© 1983). Teoria andersoniana nu este, insa, decit una dintre diversele variante ale textualismului postmodern, a carui teza de baza este aceea ca orice manifestare culturala, fie ea materiala (institutii economice, bancare, organisme politice etc.) ori spirituala (preferinte estetice, apartenenta religioasa etc.), este un „text“ in-scris de codul semiologic al unei comunitati culturale, la rindul sau recipient si formalizare a diverselor practici si protocoale curente in respectiva comunitate. Pe scurt, membrii oricarei societati sint in-scrisi intr-un timp si un loc al istoriei, in afara carora ar fi de neconceput existenta lor qua fiinte sociale.
5. Cf. Stanley Fish, Is There a Text in This Class? The Authority of Interpretive Communities, Harvard University Press, Cambridge, MA &London, 1980. Teza lui Fish ar putea fi calificata drept victoria absoluta a „cititorului“ asupra textului, sau critica receptarii avant toute chose. Metafora cititorului in mintea caruia se edifica realitatea insasi, sanctionata si promulgata conform ideilor, valorilor si viziunii acestuia, sugereaza pulverizarea realitatii obiective, disparitia textului „din clasa“ si inlocuirea lui cu tot atitea „texte“ citi „cititori“, adica interpreti subiectivi, exista – declararea realitatii ca „text“, „inventie“, „construct cultural“. In pofida fiorului metafizic produs de suspendarea instantei metafizice (sic) pe care se cladeste teoria comunitatilor interpretative, ea a fost de natura sa condenseze energii in sprijinul studierii conventiilor de coabitare, a specificului cultural al diverselor comunitati, a particularitatilor de perceptie individuala si colectiva.
6. Ibid., p. XXIII.
7. Ibid., p. 79.
8. Ibid., p. 61.
9. Ibid., p. 62.
10. Wolfgang Iser, The Implied Reader: Patterns of Communication in Prose Fiction from Bunyan to Beckett, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1987, p. 46.
11. Werner Sollors, op. cit., p. 73.
12. Ibid., p. 75.
13. Cf. Maud Bodkin, Archetypal Patterns in Poetry: Psychological Studies of Imagination, Oxford University Press, 1971 (© 1934).
14. Werner Sollors, op. cit., p. 79.
15. Ibid., p. 55.
16. Ibid., p. 91.
17. Ibid., p. 94.
18. Ibid., p. 121.
19. Ibid., p. 128.
20. Ibid., p. 125.
21. Patrick Bratlinger, Crusoe’s Footprints: Cultural Studies in Britain and America, Routledge, New York &London, 1990.
22. Michel de Certeau, The Practice of Everyday Life, University of California Press, Berkeley, 1984, p. 154.
23. Harold Bloom, The Western Canon: The Books and School of the Ages, Riverhead, New York, 1994, pp. 15-39.