OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am descoperit Polonia intr-o dimineata rece de primavara, cu vint subtire. Aerul inca mirosea a zapada. Era in 1999 si noi ne aflam pe o strada centrala din Varsovia, nu departe de Palatul Culturii. O ora cit se poate de matinala cu prea putini oameni. Toti grabiti si tacuti. La un moment dat unul dintre trecatori, un barbat intre doua virste, ne-a remarcat dezorientarea si s-a oprit. La intrebarea noastra repetata change? change? ne-a aratat o cladire impunatoare, perfect occidentala, aflata la citeva sute de metri mai incolo. Nu mai stiu daca si cum i-am multumit. Stiu doar ca-mi placea muzica nordica a cuvintului gincue, pe care mi-l aminteam din nenumaratele filme poloneze – Andrzej Vajda in primul rind, si mai ales Padurea de mesteceni – vazute in studentie.

Mai tirziu, ca profesor navetist, cuvintul acesta a inceput sa-mi revina in minte o data cu vocea lui Czeslaw Niemen, pe care o ascultam de cele mai multe ori seara, dupa intoarcerea acasa, in fata cu un pahar de vodca „Zubrowska“ sau „Wyborowa“, marci care se gaseau atunci peste tot in magazinele romanesti. N-am idee daca exista vreun resort ascuns care ma facea sa recurg la aceasta asociere automata, nu-mi dau seama nici acum ce placere inexplicabila sau ce frustrare ascunsa imi compensa ea. Pe atunci, prin anii ’80, totul parea hazard si tot ce puteai face era sa te bucuri de maruntele lui binefaceri.

Eram nerasi, amortiti de dormitul pe apucate in scaunele cu capitonaj sintetic ale masinii si probabil ca purtam cu noi, inscrise in gesturi si-n piele, semnele unor indivizi dislocati. De fapt, mutrele noastre obosite si derutate se reflectau deja in geamul fumuriu din fata. Am intrat in holul hotelului Marriott. Plecasem cu noaptea in cap din Pitesti si calatorisem cu masina editurii pina spre miezul noptii urmatoare. Am parcat linga edificiul unde a doua zi urma sa se deschida Tirgul de Carte, stupefiati de asemanarea lui cu monstrul nostru arhitectonic de la intrarea in Bucuresti. Dar acum prea putin ne mai pasa de ceea ce vedeam. Poate ca altadata, inainte de 1989, ar fi fost altfel. Poate ca as fi trait atunci un fel de revolta buimaca si resemnata de prizonier pe viata al unei lumi inchise etans, poate mi-as fi amintit ca in 1963 eram elev in clasa a VII-a si participam la un concurs international pentru pionierii lagarului socialist, in care trebuia sa completezi un lung chestionar, raspunzind si la intrebarea daca imaginea din fotografie reprezinta: a. Universitatea „Lomonosov“ din Moscova; b. Casa Scinteii din Bucuresti“; c. Palatul Culturii din Varsovia.

Ne aflam chiar in centrul orasului. Stafia de piatra a Universitatii „Lomonosov“ era chiar in fata noastra. Varsovia parea pustie la vremea aceea, iar faptul acesta m-a impresionat neplacut. Ma asteptasem probabil la altceva, la mai multa lumina si miscare, la mai mult aer occidental. Eram probabil inca sub impresia aglomerarii de depozite si firme luminate „feeric“ si a arhitecturii lor de ultima ora, pe care le vazusem, de o parte si de alta a soselei, cu cel putin 20-25 de kilometri inainte sa intram in oras. Am scos din genti pachetele cu sandwich-uri carate atitea sute de kilometri din Romania si ne-am linistit in graba foamea. Soferul a lasat motorul masinii pornit. Ne-am foit o vreme in scaune si am inchis ochii. Cel putin nu sufeream de frig. A urmat o noapte de somn fara somn. Fara vise dar cu o senzatie de timp intermitent.

De cite ori deschideam ochii imi priveam ceasul. Apoi Calin a constatat ca era 6 dimineata si ca avem urgenta nevoie de o cafea. Dolarii trebuiau schimbati in zloti. Trebuia gasita o casa de schimb. Mersul ne punea singele in miscare. Ma uitam la prietenul meu, cu umbletul lui de marinar pe o punte care se clatina. Aproape ca ii auzeam oasele pocnind. Noaptea se ingina cu ziua, lumina raminea inca albastra si noua ni se lungea gitul urmarind firmele care ne intimpinau de pe ambele parti ale strazii. Firme modeste, discrete, timide, de mici dimensiuni, nimic special. Le cunosteam de acasa, din Brasov, din Pitesti, din Bucuresti. Distanta lor fata de lumea occidentala parea aceeasi cu distanta noastra si poate ca faptul acesta insinua in corpurile noastre stoarse de oboseala o senzatie de familiaritate cu ceea ce vedeam.

Cind am intrat in elegantul hol de la Marriott nu stiam mare lucru despre literatura poloneza din perioada post-Jaruzelski. De fapt, nu stiam nimic. Nu stiam ca in urma cu doar citiva ani, intr-o dimineata de vara, doi tineri varsovieni cu inclinatii boeme, Andrzej si Karol, hotarisera sa cucereasca macaraua gigantica de linga temelia acelui hotel. Tocmai se incheia inca una din multele lor nopti albe de betie si hoinareala. Au abandonat linga platforma macaralei sticla de vodca pe care o aveau cu ei si au urcat o ora treptele. Mergeau si-n jurul lor se facea ziua de-a binelea. Din virf au privit orasul. Gara Centrala a Varsoviei avea dimensiunile unui pachet de tigari. Nu cred ca e un fapt tocmai banal sa ai curajul de a privi orasul in care te-ai nascut de la o inaltime ametitoare. Sansa de a deveni scriitor e probabil astfel mai mare.

Insa in fata noastra, la ghiseul de la receptie, se afla o doamna blonda, sobra, cu pielea usor fanata si abia trezita din somn. I-am intins banii si pasapoartele. Holul puternic luminat al hotelului vibra moale si infundat de zgomotul unui aspirator in functiune. Urmaream gesturile femeii din fata noastra care descuia casa de bani. O blonda svelta, cu carnea tare, poate putin prea robusta. Fusta albastru inchis se mula peste coapsele ei puternice de fiinta voluntara, obisnuita cu eleganta si monotonia. Surescitat de propria-mi oboseala, cautam in urmele somnului de pe fata ei alte semne de apropiere si intimitate cu lumea necunoscuta in care ma aflam. Apoi am iesit afara, in aerul rece. Varsovia continua sa se trezeasca, strada parea ceva mai agitata, iar noi am gasit repede o cafenea.

Peste doar 2-3 ani l-am cunoscut pe Andrzej Stasiuk la Bucuresti. A fost mai degraba o intimplare. Bogdan si Simona urmau sa se intilneasca cu niste scriitori polonezi si eu i-am insotit. Am mers impreuna cu masina lor pina la aeroportul Otopeni. La masa s-a vorbit in engleza. Ne cunoscusem, ne strinsesem miinile. Andrzej, sotia sa Monika si Roland Chojnacki, directorul Institutului Polonez din Bucuresti. Stasiuk tacea. Un barbat foarte inalt si solid. Parea destul de indiferent la prezenta noastra acolo. Desi era un om cald, deschis, binevoitor, simteam asta. Semana cu prietenul Toma, tovarasul meu de trasee montane din prima tinerete, mare „consumator“ de Jimi Hendrix si in general de rock de cea mai buna calitate. Nimic crispat, nimic facut in infatisarea lui Andrzej Stasiuk, o prezenta cu trasaturi in acelasi timp de turist, gladiator si fermier. O prezenta stenica, linistitoare. Se intorcea din Delta Dunarii, daca-mi aduc bine aminte. Era un ins cu palme zdravene si fata arsa de soare. In unele momente aveam senzatia ca tocmai masivitatea sa fizica il face timid. Nu parea un scriitor. Desi iti puteai da seama imediat ca forta camuflata de statura sa impresionanta, cu miscari oarecum stingace, usor salbatice, putea fi buna si pentru scris.

Incepuse sa scrie dupa 1990 si avea deja la activ traduceri ale cartilor lui aparute in Anglia si Germania. Era deja un nume de referinta in proza poloneza contemporana. Dar asta nu mi-a spus el, stiam deja de la Bogdan si Simona. Vorbeam de toate. Monika ii traducea sotului ei in poloneza ce i se parea mai interesant din conversatia noastra. Am ajuns sa schimbam impresii si despre literatura din tarile fostului lagar comunist. Sotia lui Andrzej se ocupa de o editura. Mi-a dat un catalog. Nu mai stiu cum am ajuns sa discutam despre scriitorii sirbi de azi. Andrzej stia multe. Stia, de pilda, de ultimul roman al lui Bulatovic despre Vlad Tepes si Dracula. Ar fi vrut sa atace si el tema asta. M-a intrebat daca nu ma intereseaza si pe mine. A, da! sigur ca da, i-am raspuns. Timpul trecea repede, ei trebuiau sa se pregateasca pentru imbarcarea in avion, iar eu devenisem foarte curios sa vad ce scrie, de fapt, the Big Man.

Rezolvasem problema banilor si am intrat in cea mai apropiata cafenea. Primii consumatori. O placuta senzatie de curatenie si liniste. Dar si miros de bucatarie, de carnuri si sosuri, ca la noi. Fete de masa in culori vesele, ca de birt. Cafea fierbinte, gust oarecare. Trebuia sa gasim o pensiune cit mai ieftina. Am examinat impreuna cu Calin diferitele variante. In orice caz, nu in centru. Ne-am suit din nou in masina si pina la urma am descoperit ceva la marginea Varsoviei. O pensiune noua cu un patron intre doua virste, usor pedant, prea putin volubil, ce parea mai degraba un neamt. La receptie, o fata draguta, blonda, stingace, neatenta si proasta. Abia daca rupea citeva cuvinte in engleza. Incercam sa comunicam, sa facem mici glume, dar tot ce ii spuneam ea intelegea pe dos. In cele din urma ne-au salvat miinile. Ne-a inteles. Ne-am instalat.

Alte cafele. Tari si amare. Se terminase zaharul. Asta era situatia, sorry, parca ne-am fi aflat in Romania. Oboseala imi dadea o stare de totala depeizare si o aprehensiune care nu prevestea nimic bun. Peste citeva ore eram prezenti la deschiderea oficiala a Tirgului. Desfacusem cartile din pachete. Lui Mihai Oroveanu nu-i placeau noile noastre coperti din colectia „Mediana“. Cum adica roz si mov? Cineva din Minister le privea ginditor de la distanta. Apoi o poeta cu aere de mare vedeta, parfumata si rujata in exces, care ne facea reprosuri ca ea nu e prezenta in Romanian Writers of the 80 and 90s. In schimb, Ana Andreescu e incintata de ceea ce-i aratam. O antologie de poezie, una de proza, o mica introducere in literatura romana, o carte despre experiment, dictionarul. Toate in engleza. A urmat criza mea de inima, rezolvata destul de repede cu doua pastile de Aspacardin.

„Fir-ar sa fie, pe atunci nimeni nu mergea cu taxiul, cel putin nimeni dintre noi. Taximetristii erau dubiosi. La saisprezece ani, cei mai multi devin dubiosi. Si apoi stateam prost cu bugetul. Ori, daca n-ai parai, brusc toti devin dubiosi, mai ales cei care au. In orice caz, noi nu aveam. Mergeam cu autobuzul si cu tramvaiul. Tramvaiele scirtiiau ca toti dracii. Scirtiiau la curbe. Cind mergeai spre Srodmiescie (centru), prima curba era la rondul Starzynki. Acolo tramvaiele coteau la dreapta si scirtiiau. Cind mergeai spre cartierul Praga, scirtiitul incepea abia in strada Ratuszowa. Dar acolo se putea cobori; era si un chiosc verde cu bere. Daca o faceai la dreapta, ajungeai la ZOO, unde puteai vedea maimute, elefanti si hipopotami. Cind ajungeai la hipopotami, erai de acum la podul Gdansk si puteai prinde un tramvai cu care sa ajungi in Srodmiescie. Cel putin, asa faceam noi. Se putea trece de cealalta parte si pe jos, la stinga, prin parc, apoi pe linga fabrica de bani, si se simtea atmosfera orasului vechi, cu cladirile, cu caldarimul lui, o macheta eleganta, iar la Pasieka berea costa zece zloti. Nimeni nu intreba de nimic. De altfel, noi aratam de mai mult.“

Asa incepe una dintre cartile lui Stasiuk, care e unul dintre idolii tinerei generatii poloneze de azi. Ea se numeste Cum am devenit scriitor. O autobiografie spirituala si se ascunde sub un titlu cit se poate de inselator. E premeditata de o prefata cu valente contextualizante apartinindu-i lui Wieslaw Kot si contine o postfata seducatoare, calda si difuz consistenta ca sunetele intr-o cutie de rezonanta, semnata de Simona Popescu. Textul lui Stasiuk nu se identifica cu o privire retroactiva, coerenta, a unei constiinte literare care-si cauta originile creatoare. Cartea nu vorbeste sistematic despre formatia intelectuala, experientele de viata, lecturile si interesele culturale ale autorului. Sau daca vorbeste tangential si despre acestea, o face in raspar, de pe o pozitie cinica, autoironica, „iresponsabila“, deloc lipsita in unele situatii de umor si candoare.

Grija autorului pare sa fie mai degraba aceea de a restitui cit mai exact si dintr-o perspectiva terre à terre lucrurile pe care le-a cunoscut. In 1990, cind s-a prabusit comunismul polonez, Stasiuk avea 30 de ani si o biografie demna de un Jack Kerouac. Fusese inca din liceu un elev problema si un adept al gesturilor nonconformiste. A incercat tot felul de experiente si meserii, a fost zidar, lucrator la padure, zugrav, baterist intr-o formatie rock, s-a revoltat si s-a resemnat, a dus o viata de azi pe miine, ghidata doar de bucuria clipei. Cum am devenit scriitor e o reconstituire a atmosferei de viata din Polonia ultimilor 10-12 ani de comunism, cu toate marcile destramarii finale pe care acesti ani le contin.

Cel care-si reconstituie biografia pare sa fi devenit scriitor din intimplare, din lipsa unei indeletniciri cit de cit atractive, ca intr-o incercare de exorcizare a propriei sale vieti de pina la o anumita virsta. Viata unui potential anarhist. Confesiunea unui tip care-si baga picioarele si da cu tifla. Periplul haotic al unui inadaptat. Petreceri, hoinareli prin oras, timp pierdut degeaba, bautura, iarba, tigari, lecturi la intimplare, muzica noua cit incape, placeri furate, experimente existentiale (dezertarea din armata si puscaria), munci sezoniere, plictiseala, o continua dorinta de altceva. Inceputul romanului e semnificativ pentru o conditie de existenta destul de normala in societatea poloneza a anilor ’70-’80, mai ales printre tineri. Si cum se prezenta aceasta conditie?

„Toti ne faceam veacul intre doua piete. Pe parcurs nici o atractie, si totusi unii reuseau sa bata acest drum cit e ziulica de lunga. Intotdeauna exista speranta ca s-ar putea intimpla ceva si de obicei se intimpla mai mult sau mai putin acelasi lucru. Ne intilneam si gata. Unii nu mai traiesc. Nu se stie, de exemplu, daca mai traieste Bobik. Era cam ticnit, asa ca e greu de spus ceva concret despre el. Cred ca purta fular si era chiar chipes. Asa, ca un neamt frumos. Nici in privinta altora nu puteam avea certitudini. Mergeam si asteptam. Sedeam si asteptam, stateam si asteptam. Cam plictisitoare ocupatie, dar nimeni nu recunostea ca se plictiseste.“

Cartea in intregimea ei nu face altceva decit sa arate ce inseamna sa stai si sa astepti, sa urmaresti viata care trece pe linga tine, sa faci eforturi disperate pentru a transforma monotonia unei lumi inabusitoare in altceva, intr-un sir de intimplari. Personajul principal al cartii e si cel care scrie. Textul e o autobiografie, nu o autofictiune. O autobiografie netrucata, cinstita, lipsita de obisnuitele fumuri metafizice ale producatorilor de carti. Maniera lui Stasiuk ne izbeste prin citeva trasaturi destul de rar intilnite in proza romaneasca de azi, cel putin: scriitura directa, tranzitiva, bruta in aparenta, sinceritatea rememorarii (translata in refuzul adoptarii unei atitudini narative de factura intelectuala), geometria propozitionala a discursului, atentia maniacala la amanunte (toate apartinind realului obiectual, economic, cotidian).

Descrierile nu au o valoare in sine. In lumea comunista rostul obiectelor e acela de a fi consumate de oameni. Transformarea, inlocuirea, aparitia sau disparitia unor marci de bauturi, tigari, automobile, autobuze, a unor moduri de vestimentatie, a unor localuri si magazine, a unor nume de formatii si stele rock sau a formelor cotidiene de consumare a timpului spune astfel ceva despre schimbarile din lumea oamenilor. Pina si perioada de puscarie e restituita nu prin neajunsurile ei fizice si psihice, nu la modul „oroare si suferinta“, ci prin liste de acte practice si produse alimentare, derulate imperturbabil:
„Faceam ceai la candela. Se rasucea o bucata de cearsaf, se imbiba cu untura si gata. Putea cumplit. Pe bon puteai cumpara ceapa si sardine marocane. Si sosete supraelastice. Si tigari «Popularne». Si ceai negru. Si piine alba. Cea neagra era insa atit de buna, incit izolatorii voiau s-o schimbe pe cea alba. Erau cartofi cu gulas. Erau macaroane cu carne si varza. Era zurek. Vinerea era peste. Lunea – numai ciorba de fasole, dar pe saturate. Ne ascuteam lingurile pe pervaz si asa ne croiam piinea. Afara se zareau cerul si avioanele aeroportului sportiv Jasonika. Noaptea auzeam trenurile. Fluieram Midnight special.“

In autobiografia lui Stasiuk scriitura directa exprima un mod de viata, asumarea unei conditii sociale marginale, spiritul anarhic (si pacifist) al unei generatii marcate de tropismele vietii occidentale, traind intr-o lume lipsita de orizontul schimbarii. Dar si cinism, spirit ricanator, libertate interioara, liberalism al gesturilor si comportamentului. Sinceritatea este emblema unui nou experientialism, lipsit de speculatii simbolice, metaforice, fara dimensiuni filozofante. Biografia autorului reconstituie o alternativa de viata in comunism. Aceasta nu conduce la o metafizica a protestului si inadaptarii, ci la acceptarea underground-ului, a declasarii. O reala forma de libertate intr-o lume fara libertate.

Geometria propozitionala e un mijloc de decantare a faptului brut. Deteritorializarea (dizlocarea) prin experienta vietii este urmata de reteritorializarea (relocarea) prin scris. Propozitia e scurta, percutanta, stilul sincopat e obsedat de cursivitate, serveste scrisul dintr-o singura suflare, fara paragrafe si fragmentari studiate. De altfel, cartea a fost scrisa in doar doua saptamini. Esentiala e aici naratiunea descriptiva. Stasiuk e un prozator de propozitii, in genul lui Peter Handke sau Gheorghe Iova (pentru care proza e un calcul cu intregi). Calculul sta la baza intregii reconstituiri. Exista si o subtila arhitectura a cartii, vizibila mai ales spre final. Povestea cuceririi macaralei, de pilda, e lucrata prin acumulari si premeditari de sensuri aproape imperceptibile.

Trei zile, cit am ramas in Varsovia, am trait cu senzatia unei lumi grabite si abia trezite din somn. Urmaream fetele, hainele, gesturile trecatorilor. Acelasi cenusiu dominant ca si la noi. Intr-o zi, am ajuns fara sa vreau in bazar. Lume amestecata, marfa proasta, multa de provenienta ucraineana. Dughenele poloneze aratau parca mai bine. Mi-l aminteam pe fostul nostru prim-ministru Theodor Stolojan, pe vremea aceea expert la Banca Mondiala, care explica sfatos intr-o seara, la televizor, ca, pentru a se ajunge la economia reala de piata, trebuie sa strabatem mai intii doua faze, pe care el le numea cu umor „dughenizare unu“ si „dughenizare doi“.

Magazinele varsoviene erau intr-adevar niste dughene ceva mai elegante, poate cu mai multe marfuri de provenienta interna decit la noi. Varsovia era un oras industrial, o mare aglomerare umana ce se zbatea sa iasa din vechea uniformizare comunista.
Exista insa si orasul vechi. L-am vazut seara, impreuna cu o mare parte din componentii „delegatiei“ romane. Scheii Brasovului intinzindu-se pe o suprafata de citeva ori mai mare. Si lumea aceasta imi parea cunoscuta: zidurile groase de piatra, arcadele, acoperisurile de tigla veche, mirosurile, ferestrele mici, portile grele, feroneria felinarelor, piatra pavajelor, culorile pastelate ale cladirilor. Insa am obosit destul de repede de atita frumusete veche si de atita liniste si ne-am infundat intr-o berarie. Exogenitatea noastra era vizibila. Chelnerii aveau aere de haiduci de opereta. Noi beam bere poloneza si discutam incrucisat peste imitatia lunga de masa medievala. La sfirsit, obisnuita incercare a unui tinar cu mustata fioroasa de a ne umfla nota de plata. Un incident neplacut. Lumea era aceeasi peste tot.

Imi amintesc din nou de primul meu contact cu Varsovia. Am intrat in oras noaptea tirziu, am mers cu masina la intimplare, cu viteza redusa ca sa ne putem orienta, simteam ca ne apropiem de centrul orasului. Ne asteptam probabil sa descoperim o zona de strazi puternic luminate, cu o viata de noapte agitata, cu multa lume pe strazi. Si cind colo... Poate gresisem directia, desi indicatoarele ne spuneau ca ne aflam pe drumul cel bun. Masina mergea incet pe banda de linga trotuar si nu aveam cui sa ne adresam. Am zarit un ins oarecare oprit in loc. Purta un hanorac de fis jerpelit. Intr-unul din buzunarele umflate se putea ghici forma unei sticle. Am deschis geamul lateral al dubitei noastre si am intrebat, constient de relativitatea formulei mele: Kuda Dom Cultura? Stiam putina rusa din scoala generala. Habar n-aveam cum se spune Palatul Culturii in poloneza. Cind m-a auzit, barbatul a intors capul spre masina si apoi ne-a aratat nu departe in stinga noastra ceva care semana cu Casa Scinteii. Era vizibil mirat si iritat. Se vedea ca e baut, ca e un soi de homeless avind drept casa strada. Intrebarea noastra il enervase si il facuse sa iasa din starea de prostratie. Ce dracu mai voiam si noi, si inca la 12 noaptea, cind toata lumea stie unde se afla impozantul si inutilul asezamint? Asta intelegeam din iritarea lui.

Dupa virsta parea un barbat ce se nascuse o data cu instalarea comunismului in Polonia. Pierduse totul, ratase totul, inclusiv propria lui viata? Probabil ca traia de azi pe miine, deloc marcat de schimbarile in bine petrecute in urma cu citiva ani. Probabil ca privea totul cu resemnare si neincredere. Nici el nu avea de unde sa stie ceva despre Andrzej Stasiuk. Habar n-avea ca ultima solutie cu putinta in fata ratarii si a gustului amar al vietii e scrisul.