OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stau citeodata si ma minunez cum in fiecare zi imi iau doza de ideologie destul de alandala si neregulat, la ore tirzii sau pe sponci, de la unul si altul. Si ajung in fiecare zi sa am in singe un procentaj ideologico-doctrinar peste limita bunului-simt, dar totusi cu un grad sub limita normala. Asta se datoreaza, cred, doar faptului ca ma aflu departe de tarisoara mea, de buna limba romaneasca si de sursele de istorie locala.
Toate aceste cugetari singuratice le-am scris doar ca sa leg cumva povestea unui borcan de varza murata poloneza de un subiect demn de acest jurnal de inalta calitate intelectuala: intrarea Romaniei in Uniunea Europeana.
Borcanul cu pricina are o insemnatate simbolica pentru marea si trecuta largire a Uniunii petrecuta in anul 2004, largire pe care noi am rivnit-o, dar la care am ramas cu buza umflata si cu dorul in suflet, pentru inca trei ani. Si iata de ce! Intii de toate, pentru ca, daca nu s-ar fi largit Uniunea, acest borcan aflat la citeva strazi distanta de locuinta mea din Brighton, Marea Britanie, pe un raft special amenajat cu produse poloneze.

In al doilea rind, pentru ca acest produs exotic, varza murata, pare a fi singurul obiect omologat si singurul avantaj recunoscut de britanici al largirii Uniunii peste limitele imaginarului vest-european. Si, in al treilea rind, pentru ca sub capacul acestui borcan stau la murat frustrarile, temerile si prejudecatile gazdelor mele britanice in ceea ce-i priveste pe noii veniti in deja nesuferita Uniune.
Marturisesc cu acest prilej ca polonezii fac o varza murata excelenta, bineinteles incomparabila cu cea pusa de mama in butoi pe balcon, dar cu siguranta peste standardele europene. Acum simt ca tot nu v-ati dumirit pe de-a-ntregul ce are a face varza poloneza cu Romania si Uniunea!
Povestea mea incepe in urma cu un an, in Marea Britanie. Atunci, brusc, prin martie, englezii s-au dumirit ca doza lor de istorie la momentul respectiv era o supradoza prescrisa de pe continent, amara si nedorita. Largirea Uniunii Europene din care Marea Britanie face o parte marginasa si indaratnica trecuse pina la un moment dat nebagata in seama de englezul de rind, mult mai preocupat de pretul caselor si de viata privata a lui David Beckham.

Pina intr-o zi cind, netam-nesam, ziarele au luat foc, televiziunea s-a pus pe zbierat de parca venea sfirsitul lumii. Ba chiar multi au vazut sfirsitul lumii cu ochii intre rindurile articolelor inflacarate ce zugraveau largirea ca pe o noua vreme a invaziilor barbare. Unii se temeau de muncitorii polonezi care vor fura locurile de munca de jos, altii profeteau venirea emigrantilor calificati care vor fura munca bine platita din miinile absolventilor autohtoni, altii descriau deja infinitele cozi la oficiile de Ajutor de Somaj pentru mulsul serviciului social englez de ultimele resurse. Toata aceasta tevatura pentru a infiinta o procedura birocratica prin care, desi liberi sa lucreze in Marea Britanie, noii intrati trebuie acum sa se inregistreze la un oficiu Work Registration si sa capete o autentificare pe pasaport (care, intre noi fie vorba, nu ajuta de fapt pe nimeni la nimic). Procedura care functioneaza ca frectia la piciorul de lemn, mai ales ca polonezii, cehii, ungurii si slovacii nu au dat nicidecum navala in Marea Britanie, nu au luat cu asalt posturile de munca sau de somaj, nu au venit sa capete ingrijire medicala pe degeaba si, in general, nu au devenit mai putin exotici decit erau inainte.

A trecut un an si singurul semn al largirii este borcanul de varza murata de la Taj Mahal de care ma bucur si care imi da speranta pentru viitor.
Revenind insa la legatura dintii, doza de ideologie sta pe fundul borcanului amintit ca un fir de marar care, pe ascuns si nebagat de seama, da gust verzei murate. E vorba de noul europeism romanesc ce flutura instelat alaturi de stindardul national, e impletit pe furis in toate emblemele de partid si ridica standardele oricarei firme. E vorba de dragostea nemarginita fata de Uniune, care pare a fi luat in Romania chipul unui nou Mintuitor. Am scris povestea ca sa atrag „atentiunea“ publicului de acasa asupra eventualelor reactii neasteptate din partea Uniunii multiubite. Asta pentru ca romanul gusta doctrinele ca prilej de mare comotie colectiva, astfel ca iluzia unei Hore a Unirii europene se profileaza deja in imaginarul romanesc, naiv si feciorelnic intr-ale Europei. In ceea ce ma priveste, Oda Bucuriei imi va rasuna in urechi doar cind voi vedea primele sarmale la borcan si primele muraturi de calitate romanesti in competitie cu cele poloneze si cind mamaliguta va sta pe aceeasi treapta cu polenta italieneasca sau chiar o va surclasa.
À bon entendeur, salut!