OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă după cartea lui Pedro Juan Gutierrez, Regele Havanei, s-ar încumeta cineva să facă un film, cu siguranţă puţini ar fi spectatorii care să reziste cu stoicism  pînă la capăt. Mediate de registrul verbal, imaginile ce împing grotescul pînă dincolo de limitele suportabilităţii ar fi, pe peliculă, o suită de şocuri vizuale cu acţiune latentă şi durabilă, instantanee ale unei Cube sălbatice, unde dictează violenţa dezlănţuită, animalitatea în diversele ei forme de manifestare, disperarea oarbă şi existenţa instinctuală, larvară, lipsită de orice urmă a vreunei potenţiale existenţe divine care să fi vizitat cîndva conştiinţa cuiva.

La antipod, un alt autor de limbă spaniolă, Juan Jose Millas, vorbeşte tot despre provocarea limitei umane, dar într-un alt registru: în Două femei la Praga,

personajele îşi caută cu îndîrjire adevărul personal, într-un amalgam de emoţii declanşate de un joc morbid al identităţilor reale sau imaginare, la graniţa dintre mitomanie şi autobiografie.

Gutierrez, scriitor, dar şi jurnalist (născut în Cuba, în 1950) îşi articulează discursul pe snapshot-uri violente, mici tablouri cu măceluri umane, orgii halucinante, imagini sugestive ale deznădejdii absolute, ale mizeriei omeneşti duse la paroxism: „tabloul“ care deschide cartea ar face băile de sînge ale unui Quentin Tarantino să pară un artificiu amatoristic, lipsit de autenticitatea şi forţa copleşitoare degajate de scrierea lui Gutierrez – în mizerabila garsonieră din Havana, unde locuiesc cu mama şi bunica lor, fraţii Reynaldo şi Nelson se masturbează privindu-şi apetisanta vecină; surprinşi de mama pe jumătate imbecilă, cei doi sînt umiliţi de vorbele ei de ocară, aşa că Nelson o împinge cu putere într-un drug de fier care-i străpunge creierul. Nesuportînd imaginea mamei al cărei chip moartea a întipărit o expresie de groază şi uimire, Nelson se aruncă de pe balcon, totul sub privirea bunicii a cărei inimă cedează şi care rămîne ţintuită în poziţia în care o surprinsese întreaga scenă. Reynaldo sfîrşeşte la o şcoală de corecţie, unde stă trei ani; la şaisprezece ani evadează, impropriu spus, pur şi simplu porneşte într-o plimbare printr-o înserare havaneză şi nu se mai întoarce. „Regele Havanei“, dotat cu o uriaşă capacitate erotică şi cu un nihilism dezarmant, dublat de lipsa credinţei şi a încrederii în oricine, porneşte într-o serie de aventuri prin lumea promiscuă a Havanei, bîntuită de dealeri de droguri, pederaşti debusolaţi, onanişti inofensivi, prostituate şi cerşetori famelici.

 

O adevărată metafizică inversă, neagră a inaniţiei se desprinde din rîndurile lui Gutierrez – departe de efectele pe care le are în rîndul sfinţilor abstinenţi, foamea induce în havanezi o psihoză ce aminteşte de disperarea personajului-narator din romanul lui Knut Hamsun, dar se concretizează la Gutierrez, în proza sa cu alură de reportaj social, în  adevărate crize de furie ce pot duce oricînd la crimă. O suită de personaje funambuleşti, siluete chinuite ce se tîrăsc prin viaţă animate de unica plăcere imaginabilă, cea erotică, de scurtele episoade petrecute sub efectul narcoticelor, alcătuiesc teatrul lapidarei existenţe a lui Reynaldo, ce curge sub semnul a două constante: foamea, despre care se vorbeşte la fiecare cîteva fraze, şi sentimentul inutilităţii – o copleşitoare luciditate, conştiinţă a unei vieţi de suferinţe inutile. Reynaldo trece din patul eroticei Magda, vînzătoarea de alune ce se culcă, pentru cîţiva pesos în plus, cu oricine şi a cărei sexualitate debordantă îl ţine captiv pe băiat, în cel al ţigăncii Daisy, necromanta care alungă spiritele rele sau chiar în al travestitului Sandra, dar şi printr-o serie de îndeletniciri ce fac piaţa de muncă la negru a Havanei: e cărăuş pentru cocainomani, descarcă fructe de mango şi banane, din care mai şi şterpeleşte pentru a le vinde, e cerşetor, folosind una dintre „păpuşile“ al căror rost nu-l găseşte în biserică (singura referinţă la prezumtiva existenţă a unei divinităţi o constituie, pentru Rey, înjurăturile mamei sale) etc. Trăieşte o vreme pe plajă, adunînd gunoaie pentru ceva de mîncare; într-una din imaginile-cheie ale cărţii, în vreme ce face baie în mare, noaptea, Rey simte alunecarea rece a unui peşte care ştie că l-ar putea înghiţi fără ca nimeni să nu afle vreodată; pentru personaj, perspectiva nu are nimic sumbru, căci apa neagră şi caldă are ceva din alinarea morţii în legănarea ei.

 

În referirile la teoria naraţiunii care irump în textul lui Millas, deseori sînt comparate două începuturi de roman: „Eu aveam o casă în Africa“ (Dincolo de Africa) şi „Eu aveam un acvariu în sufragerie“; de departe însă, cel mai reuşit este chiar începutul romanului de faţă, un captatio care promite o poveste neobişnuită, cum şi este cea a lui Jose Millas: „În clipa în care Luz Acaso şi Alvaro Abril s-au cunoscut, vieţile lor s-au încurcat ca două capete de sfoară înăuntrul unui buzunar“. Atelierele Literare sînt o instituţie unde oricine poate merge să-şi povestească viaţa care, înregistrată pe o bandă de magnetofon, să fie apoi redată, sub forma unei biografii, de un scriitor profesionist, întru beneficiul familiei şi al urmaşilor clientului. Luz Acaso (în traducere, „Lumină, poate“) e o femeie de patruzeci de ani, cu o constituţie fragilă pînă la transparenţă şi un trecut înţesat de enigme, care vrea să-i fie scrisă biografia. Alvaro e un scriitor care a debutat cu un roman ce s-a bucurat de un mare succes, Parcul, pentru moment blocat din punct de vedere creativ. El e cel care ar trebui să-i scrie biografia. Maria Jose e o tînără cu aspiraţii literare, care a hotărît să-şi descopere latura stîngace, la propriu, a personalităţii: ea nu-şi mai foloseşte decît mîna stîngă, cu care şi scrie, ochiul şi piciorul stîngi, totul făcînd parte din teoria sa despre o altă cunoaştere a realităţii, din perspectiva şi prin prisma emisferei stîngi, căci dreapta e cea a locurilor comune, a clişeelor şi a stereotipiilor. Între cele două femei se instalează prietenia, în intimitatea bucătăriei unde cele două se simt ca la Praga, cea cu „străzi înguste şi curţi interioare“. 

 

Un narator misterios se încurcă şi el în firele deja încîlcite ale poveştii, dublate de microepisoade narative independente de cursul epic, pe stilul poveştii-în-poveste. Toate aceste lucruri în cele mai puţin de două sute de pagini ale romanului lui Millas. Cartea e o naraţiune cu multiple paliere ce se desfăşoară la graniţa dintre realitate şi ficţiune: falsa biografie (sau poate adevărata?) a lui Luz Acaso vorbeşte despre existenţa unui copil dat spre adopţie, la fel cum falsa poveste a lui Alvaro dezvăluie potenţiala sa adopţie, de către nişte părinţi prea bătrîni şi mereu absenţi; de asemenea, asupra realei identităţi a lui Luz, prostituată reală sau doar închipuită, pluteşte misterul, ca şi asupra paternităţii fiicei naratorului, jurnalist pasionat de subiectul... adopţiilor. Pretextul jocului dintre fictiv şi ficţional, dintre mitomanie şi adevăr biografic vizează însă un nivel mai profund al interpretării, relativ de fapt la problema paternităţii unui text literar şi la raportul dintre autor şi literatura sa. Este aceasta, în cele din urmă, „copilul“ autorului său? Cam în aceeaşi măsură în care un copil „este“ al părinţilor săi, mai ales că, se afirmă de mai multe ori în roman, orice copil natural este şi el, de fapt, „adoptat“ într-o măsură mai mare sau mai mică de părinţii săi.