OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriela Vranceanu FIREA
O alta lume. A Different World
Editie bilingva, traduceri de Ileana Barbu, Daniela Dolgu, Editura Eminescu, Colectia „Amphion“, Bucuresti, 2000, 112 p., f.p.

Gabriela VrInceanu FIREA
Trei motive. Roman
Editura Eminescu, Bucuresti,
2001, 128 p., f.p.

Contextul

In mass-media romaneasca, notiunea de vedeta nu acopera o mare varietate de ocupatii sau tipuri umane. La statutul de VIP – titlu deseori sezonier – au de regula acces figuri de politicieni si persoane care, prin simpla prestatie profesionala, sint, intr-un fel sau altul, vizibile. La a fi vedete se preteaza asadar, in mod automat, prezentatorii stirilor: oameni alesi sa fie pe placul publicului intotdeauna avid de identificare, amator de telenovele si confesiuni, savurind emisiuni axate pe intimitati de varii feluri si degustator al unor reality-show-uri cinic-lacrimogene. Un public spre a carui cucerire insusi conceptul de stire s-a transformat si remodelat in timp.

Catastrofele succedate in asa-zisele noastre buletine informative si-au cistigat ponderea de astazi o data cu standardizarea si accesibilizarea treptata a limbajului in care au fost transpuse. Spre a fi percutante si inteligibile la maximum (unui cit mai larg „segment de public“), frazele „stiristilor“ urmeaza de obicei structuri sintactice minimale, de tipul subiect si predicat. Rareori, doar atunci cind naratiunea o dicteaza imperios, cite o completiva („in timp ce se intorcea singura acasa“) ori cite o patetica atributiva („care implinise de curind numai 18 ani“) vin sa tulbure armonia scolareasca a acestei redactari. Frazele care includ adversative duc concizia pe culmile unui grotesc rizibil („a incercat sa o salveze, dar a murit si el“, „a vrut sa dea o mina de ajutor, insa flacarile au cuprins-o“). Stilul pare sa fi creat o lege: cu cit faptele sint mai terifiante, cu atit mai absurd-hilar se vor reflecta ele pe ecran. Iar oamenii angajati sa le infatiseze dau impresia ca incremenesc in rictusuri si nasc suspiciunea ca ar trai perverse incintari in fata ororii. De fapt, in majoritatea cazurilor, efectul survine dintr-o biata, triviala conjugare de motive: sintaxa rudimentara si emotiile transmisiei in direct, solicitind maximum de vorbe si imagini in minimum de timp, se potenteaza involuntar penibil.

In contextul mediatic romanesc, o definitie a prezentatorului de stiri ar putea suna deci cam asa: un om obisnuit, intrunind criteriile gustului majoritar, platit sa apara la televizor spre a exprima propozitii simple la ore fixe.
Gabriela Vrinceanu Firea nu constituie nici o exceptie in bransa care o contine. Din contra, este un personaj intrutotul exemplar pentru ceea ce inseamna la noi un jurnal de actualitati si, totodata, un „VIP“. Cindva purtatoare de cuvint a Guvernului, acum din nou prezentatoare de stiri, G.V.F. pare sa fi detinut dintotdeauna atributele indispensabile acestor ipostaze: o infatisare „corecta“, lipsita de imaginatie si cu aparenta de sobrietate, un aer usor crispat, si, asemenea mai tuturor colegilor sai, acelasi mod de a se induiosa profesional, acelasi rictus si ridicol inevitabil. Nimic special. O femeie ambitioasa si pozitiva, din categoria femeilor ambitioase si pozitive. Cum li s-a intimplat si multor altora, aparitia constanta pe micul ecran si atare stiinta (genuina) de a fi un „om obisnuit“ i-au impus o traiectorie ascendenta si au propulsat-o la rangul de vedeta. Gratie alurii sale standard, a intrat repede in constiinta publicului si la fel de repede si-a intrat ea insasi in rolul de celebritate: deprinzind beneficiile prim-planului si gustul lor imbatator, G.V.F. a devenit si persoana mondena. Desi stingaci, persevereaza in a participa la majoritatea evenimentelor unde „da bine“ sa se afle si sa arate ca se relaxeaza in compania unor VIP-uri similare. Apoi, ca mai toti idolii zilei, nu se sfieste sa se lase pozata, in cadre-tip de revista color, in calitate de sotie si de mama, etalindu-si interioarele domestice si tihna familiala. (Tine de o ratiune elementara faptul ca, o data cistigata, imaginea trebuie chivernisita: pigmentata cu amanunte insolite si, mai ales, continuu „umanizata“.

Pentru ca astazi, in fata micilor sau marilor surprize ale vietii, nimeni nu se mai multumeste sa exclame, ca altadata: „e ca-n filme!“. Dimpotriva, romanii jubileaza ori de cite ori constata ca „viata bate filmul“ si pot fremata de emotie ca „si Ei sint ca noi!“. Si Ei, cei frumosi, celebri si bogati, gatesc, au probleme matrimoniale si kilograme in plus, obosesc sau pling. Iar aceasta meschina satisfactie este lesne de provocat si reciproc avantajoasa: daca se dovedeste a fi un om comun – cu cit mai comun, cu atit mai bine –, aidoma telespectatorului „mediu“, vedeta isi vede asigurate devotamentul publicului si, deci, cota de rating.) Dar e frapant ca, desi menite in principiu sa dezvaluie latura privata a unei, volens nolens, persoane publice, toate fotografiile care si-o iau ca subiect pe G.V.F. esueaza. Isi rateaza scopul si sfirsesc prin a ingrosa portofoliul de banalitati al stilistilor si designerilor nostri. Nu sint niciodata apte sa transmita ceva nou despre vedeta de la Observatorul Antenei 1. Greu de inteles de ce. Poate pentru ca, indelung lucrate, sufoca orice urma de spontaneitate? Sau pentru ca subiectul insusi nu o avea nimic de spus? Cert este ca ilustratele cu fason de intimitate redau cu exactitate tot ce se vede si se stie inca de pe ecran: un succes natural, o reusita stas, ca o tipizata de contabilitate, o fericire plata, de papusa Barbie. Imaginea glazurata in roz si bleu a unei femei ambitioase si pozitive, zimbind mereu „corect“. Nimic special.

Fara indoiala, tocmai acest aer comun, prin nimic aparte, a reprezentat cheia succesului pe care l-a cunoscut G.V.F. Totodata insa, pentru orice figura destinata sa se produca pe micul ecran, el constituie, de la un punct incolo, premiza uniformizarii si aplatizarii. Or, pentru o televiziune nici ca exista pericol mai de temut ca familiarizarea excesiva a telespectatorului cu un chip anume, generind, invariabil, plictiseala si schimbarea postului TV. Profund indezirabil, fenomenul trebuie preintimpinat in timp util. Pina sa ajunga la cote dramatice si sa se oglindeasca, inspaimintator, in cifrele unui nivel scazut de audienta. E de banuit ca, la Antena 1, producatorii emisiunii de stiri vor fi avut, la un moment dat, asemenea dificultati cu imaginea G.V.F. (Frecventele schimbari si ajustari de look nu sint suficiente.) Si s-ar parea ca, spre a-i oferi sansa de a se distinge si personaliza citusi de putin, au pus-o sa faca ceea ce se pricepe cel mai bine: calcule.

Rezultatul nu s-a lasat asteptat. Dupa o vreme, vedeta prea cuminte a izbutit sa se diferentieze de colegii sai si sa capete un „ce“ numai al ei: a reusit sa devina antipatica prin stridentul optimism cu care – tocmai in week-end! –, ca o vajnica absolventa de ASE ce se gaseste, are initiativa de a ne calcula costuri: costul rechizitelor scolare, al amenajarilor interioare, al pregatirilor de Craciun si de Pasti, al unui concediu estival sau al unei excursii „la cumpana dintre ani“ etc. (In toiul unui recent incendiu, G.V.F. se interesa, previzibil, dar precoce, tot de estimarea pagubelor.) Pragmatismul rigid al economistei si tonul stereotip-alarmist al „stiristei“, cu ochii intotdeauna larg deschisi asupra realitatii, s-au aliat spre a altera astfel zilele de odihna ale romanilor. In schimb, G.V.F. a devenit, in fine, cu adevarat recognoscibila: gratie mentalitatii sale de veritabila gospodina, intuita in profunzime si asiduu exploatata de producatorii Antenei 1. Dar G.V.F. continua sa degaje o ingenuitate structurala. Nu pare sa aiba nici o vina si nici vreun merit deosebit pentru faptul ca, dovedindu-se o natura constitutiv-conforma, se poate compatibiliza atit de rapid si de temeinic cu rolurile care i se incredinteaza. Ca si cum mentalitatea ei robusta si sanatoasa ar predispune-o firesc la succes si fericire. (In paranteza fie spus, fericirea e un lait-motiv in viata jurnalistelor noastre. Pentru ele, vine o vreme cind, dintr-un prea-plin care se cere marturisit, dar si din generozitate, desigur, simt nevoia sa ne impartaseasca din secretele reusitei lor. Atunci se apuca sa scrie carti care li se aseamana: pe ton comercial si, fireste, accesibil, „aproape de oameni“. Nu de mult, in suplimentul cultural al unui cotidian, un remarcabil critic alesese sa-si sacrifice spatiul cronicii sapaminale in favoarea acestui subiect. Se straduia, cu eforturi vadite – tema e complexa si anevoie de „salvat“ literar –, sa ne faca plauzibila tocmai imensa, exemplara fericire pe care o emana un recent (si prematur) volum autobiografic: al altei foarte prizate tele-„stiriste“ de la noi. Eforturile domniei sale, ivite dintr-o colegialitate concesiva – criticul si autoarea sint, grosso modo, angajatii aceluiasi trust media –, ne-au melancolizat, facindu-ne sa ne gindim cit de bine ar fi scris despre orice alta carte.)
Textul

Gloria de odinioara a Editurii Eminescu a apus. Din prestigioasa institutie care a fost odata n-a mai ramas mare lucru. Stingindu-se incet, dar sigur, Editura Eminescu se lupta astazi cu saracia tranzitiei si coboara stacheta calitatii publicind indeosebi veleitari. Standul sau de la Tirgul de Carte tocmai incheiat prezenta aceleasi titluri ca si acum un an-doi. Printre ele – putine si inconsistente noutati. Pe un raft, asezate la vedere, stateau doua carti cu un aspect grafic agresiv-schizoid. Ambele au o coperta intii culta si clasica, in timp ce coperta a patra reproduce fotografiile autoarei: o tinara femeie a zilelor noastre, pozitiva si ambitioasa, degajind bunastare si multumire de sine, zimbindu-ne studiat, in gros si, respectiv, prim-plan: Gabriela Vrinceanu Firea. Autoarea unui volum de versuri bilingv (in romana si engleza) si a unui roman.
Inca de la prima vedere, dar si dupa ce, din pura curiozitate, s-a canonit sa le citeasca, cititorului celor doua carti ii persista in minte o unica si obsesiva intrebare: de ce tocmai un om ca G.V.F., o femeie rasfatata de succes, mondena si vedeta, sa fi cedat tentatiei irezistibile de a deveni si scriitoare? Si-o fi simtit propria imagine ca fiind prea otova si prea conforma? S-o fi plictisit de job-ul ei si o fi dorit sa iasa din rutina surprinzindu-si publicul? O fi functionat si aici redutabilul, calculatul ei instinct de gospodina?

Cartile G.V.F. cuprind toate raspunsurile. Nici macar in subsidiar, ci cu o extrema transparenta, incepind cu copertele si terminind cu sensibleriile si psihologismele infantile, transpuse defectuos („eram sigura ca voi da rezultate“; „am rupt-o la fuga, una cu pamintul“). Una dintre eroinele din roman recunoaste: „de mica m-am visat o mare scriitoare… sau macar una mijlocie… dar viata m-a trimis in alt loc, sa-mi fac datoria“. (Nota bene: punctele de suspensie sint un tic scriptural al autoarei; daca le-ar fi substituit cu semnele de puctuatie corespunzatoare, romanul s-ar fi redus considerabil.) Sfisiata intre „datoria“ de jurnalista si tinjirile bovarice de scriitoare, intre romantiozitati naive si imperativele conditiei de persoana publica, G.V.F. s-a incumetat sa ofere tiparului doua carti in doi ani, oficializindu-si deci si hobby-urile. Ele o exprima perfect pe autoare, dar, in aceeasi masura, au o elocventa simptomatica pentru felul cum vedetismele pot coexista cu anacronismele in societatea noastra imatura si frivola.

O societate bogata in VIP-uri precare si celebritati de-o vara, nici indeajuns de pragmatica, dar nici vindecata de mitul consolidat sub dictatura al scriitorului adulat, o societate haotica si insuficient profesionalizata, in care nu e deloc neobisnuit ca economistii sa devina jurnalisti si, in timpul liber, daca se plictisesc, sa fie si poeti si prozatori. Fara a sti sa scrie (la propriu), pioasa ca o scolarita constiincioasa fata de toate liremele traditionale, dezvaluind lecturi aproximative, confuze si amestecate, dar „la zi“, mereu in pas cu „ce se poarta“, G.V.F. a fost si premiata pentru primul sau volum. In 2001, din ratiuni obscure (dar nu greu de intuit), Asociatia Scriitorilor din Bucuresti a gasit de cuviinta sa confirme nonvaloarea acestor versuri submediocre, cu influente neasimilate si abundente in stele, luna, roua, ploaie, magnolii, frezii, taine, cuvinte, rani, ingeri s.a.m.d. Doar o mostra din lirica erotica a G.V.F.: „Cum as putea sa te conving?/ Daca nu ma lasi sa-ti cint, sa-ti soptesc, sa te ingin/ Si sa te tin in brate/ Ca pe un copil dormind rizind.// s…t // Povesti cu zine sa-ti spun/ Si sa te mint, si sa te cert, si sa te iert/ Si iar sa-ti impletesc cununa de bruma si de luna/ Si sa dansam ca doua buburuze pierdute-n iarba…“ (Daca nu ma lasi).

Romanul are insa un croi ceva mai elaborat si mai sclifosit: foloseste artificiul „ramei“, intentionind sa confere subtilitate cele trei secvente de destin pe care le inglobeaza. Naratiunea e simpla: trei femei de peste 40 de ani – psiholoaga Vera, actrita Angela si avocata Catalina – se imprietenesc si isi fac un tabiet din a se vedea si discuta. Naratoarea tine sa ne previna ca „Discutiile lor erau intotdeauna captivante si exploratoare. Fiecare dintre ele traise experiente unice, pentru care orice tinar scriitor le-ar fi invidiat sau le-ar fi exploatat ca material literar“ (sic). Intr-o buna zi, la un ceai, convin sa se joace serios, ca atitea alte personaje de roman, istorisindu-si cele mai dureroase despartiri de care au avut parte. Rezulta trei povesti asemanatoare, in care se intimpla, de fiecare data, acelasi lucru (difera mediul profesional al personajelor): un El si o Ea se intilnesc si se iubesc din cale-afara, crezind ca si-au gasit jumatatea absoluta. In cele trei cazuri, Ea este insa parasita din motive de psihologie abisala: neputind suporta asemenea fericire sau ideea ca s-ar putea banaliza, El fuge. Un El generic, a carui voce misteroasa inchide si deschide, simetric, romanul. Nimic special. Frazele sufera de stingacie, dar si de pretentii. Inecate in ridicol, dialogurile compun o palavrageala facila, iar replicile sint jenante: „Te ascunzi sub palosul de femeie-zid, dar cu noi nu-ti merge“…

Insa ceea ce exercita o reala fascinatie asupra cititorului, in acest roman de un kitsch lustruit, sint citeva amanunte de plan secund. Dincolo de sclipiciul de valori, preferinte si referinte ale eroinelor (indici ai realitatii folositi neglijent si ignorant, dar sugestivi) si dincolo de ambientul cosmopolit si snob in care li se deruleaza vietile captivate de ce e nou si in voga transpare relieful unui profil induiosator-penibil. Voluntare si „realizate“ in exterior, platonice si candid-visatoare in intimitate, cele trei femei se straduiesc din rasputeri, inabil si inutil, sa-si depaseasca ingrata conditie si mentalitate feminina (pe alocuri chiar rural) traditionala. In rest, nimic special: personajele citesc reviste ca Viva si Unica si, spre a comunica subtil, citeaza cind si cind autori consacrati: Dan Bittman, Payrus Harris, Marius Tuca, Nora Iuga, Lucia Verona, Sadegh Hedayat, Bujor Nedelcovici, Descartes, Nicolae Manolescu, Milan Kundera, Andrei Gheorghe si Pasarea Colibri…
„M-am mirat de unde atita gust la un ziarist…“, exclama odata un personaj din Trei motive. G.V.F. ne menajeaza tahicardiile (domnule Cosasu, din acest pdv nu are contraindicatii!): nu ne aflam nici o clipa in situatia de a exclama acelasi lucru despre ea ori despre cele doua carti ale sale.