OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Livia Dimulescu
Femei in intersectie
Editura Premier, Ploiesti, fara an de aparitie, 104 p., f.p.

Un recent si reusit numar al Dilemei dedicat scrisului si cititului purta, pe prima pagina, un citat din Caragiale: „pentru un roman care stie citi cel mai greu lucru e sa nu scrie“. Intr-un fel, toate volumele comentate in aceste pagini nu fac decit sa se constituie intr-o hiperbolizata exemplificare si intr-o uriasa, grotesca demonstratie a acidului aforism al lui Caragiale. Cei mai elocventi sint, intr-un atare sens, cei care scriu dintr-o (proclamata) pura placere, din pasiune, in timpul liber, de obicei fara a avea si formatia necesara, cei care inca traiesc cu impresia ca orice facila cugetare pe varii subiecte asupra carora un mic demon personal ii indeamna sa se pronunte pot forma, la o adica, si materia unei carti.

Criteriul dupa care au fost selectate volumele de mai jos a fost acela al autorilor-slabi-dar-cu-un-mare-orgoliu-auctorial. Pentru ca uneori e de-a dreptul fascinant sa urmaresti cum se devoaleaza, in ce forme apare printre rinduri sau transpare unde nici nu te astepti – bunaoara, in dedicatiile mirobolante catre vreun critic, camuflind tainicele sperante de comentarii favorabile – o idee a propriei valori. O dovada a constiintei de sine pe care, mai emfatic sau mai timid, toti veleitarii o afirma. In ansamblul lor, pentru cine are rabdarea de a le parcurge, paginile autorilor alesi figureaza, printre metaforizari incontinente, geometrii simbolice si vorbe de duh, pline de bune intentii ingenue, printre stingacii si sensibilitati pubere ori ample porniri pedagogice, un profil de asa-zis creator. Unul dezirabil si pur imaginar, pentru ca pina la o atare imagine, asa cum o proiecteaza ei, autorii respectivi mai au un drum lung. Si probabil imposibil de parcurs, dupa datele pe care le prezinta. Cu toate acestea sau, poate, tocmai de aceea este o aventura interesanta sa observi cum pe calea spre un eu mai pur, unul construit din cuvinte, fiecare aspirant la titlul de scriitor, fie el mai tinar sau mai copt, isi incropeste, din elemente oricit de precare si de inexpresive, o mitologie personala. Un inventar de gusturi, optiuni etice si estetice apte sa ii confere un aer voit unic. Disproportiile si desincronizarile dintre scopuri si mijloace fac obiectul rindurilor care vor urma. Intr-o carte, ridicolul tentatiilor nobile dar fara sanse de concretizare genereaza uneori cel mai nestavilit comic; alteori insa impotenta intelectuala, absenta oricarei sclipiri salvatoare a spiritului, fie cit de mici, sint intr-atit de intristatoare, incit toate zvircolirile fara noima devin de-a dreptul induiosatoare si demne de o sincera mila.

Prin deturnarea unui concept onorabil, s-ar putea spune ca intr-un anume sens, unele dintre aceste volume reprezinta „carti-obiect“. Sint subsumabile adica acelui tip de kitsch lesinator care, din ratiuni obscure, exercitind asupra ta o indicibila fascinatie, te indeamna sa colectionezi citeodata, dintr-un atasament spontan si inexplicabil, obiecte de o hidosenie insolita, copilareasca, lucruri de duzina si nu prea, atragatoare tocmai prin modul cum ies de pe orbita firescului si aluneca pe panta unei originalitati sinonime cu patologicul, elocvente pentru stranietatea abisala a mintii omenesti. Tot asa cum, in momentele de repaos cerebral, unii dintre noi se recunosc de-a dreptul sedusi de prostia perfecta a grupului Vacanta mare sau se surprind ca nu-si mai pot dezlipi ochii de pe bibelourile-amintiri ale vremurilor sordide de profesorat la clase de seralisti generosi si atenti la zile festive – rinoceri ori hipopotami tolaniti pe pajistea aferenta din ceramica sau portelan –, tot asa te poti lesne simti un rob al cartilor de o atare natura. Un sclav, al cartilor inutile, scrise nu se stie de ce ori pentru cine, iremediabil singure si incarcerate in propria incapacitate de a comunica.


Ladies, first: sensiblerii si pedagogii

Editura Premier, care ne-a obisnuit si cu alte subproductii literare, nu a ratat nici scrierile Liviei Dimulescu, o autoare cu virsta incerta, prezentata rudimentar de doua doamne care insista la unison asupra sensibilitatii si fragilitatii autoarei. Tonul ridicol cu care nefericitul cititor se poate intilni in paginile acestui volum de proza scurta – si el nefericit, paginat monoton si fara pic de suplete – nu-i apartine deci numai Liviei Dimulescu, ci si prefatatoarelor ei, care au purces sa scrie prezentari „perlate“. Iata cum suna citeva rinduri ale lui Carmen Catunescu, asezate sub titlul Despre Livia Dimulescu sau despre intimitate: „Citesti citeva rinduri din proza Liviei Dimulescu si te opresti contrariat. Ca si cind ai batut la o usa de apartament si te afli direct in dormitor. Prea multa caldura si intimitate. In plus, atitea secrete dezvaluite, incit parca ai fi gata sa asisti la o scena nerusinata. Nu e nimic obscen, vulgar si nici macar sexy in povestirile Liviei Dimulescu“. Chiar asa (pentru ca gura prefatatorului deseori adevar graieste): ...nici macar sexy... Cea de-a doua inainte-cuvintatoare, Cati Rodica Enache, este si ea pe cit de agramata, pe atit de preocupata „sa vada idei“ si sa ii impartaseasca si cititorului incarcatura de „semnificatii“ din prozele Liviei Dimulescu: „Definitiv razbate insa refuzul autoarei, in esenta al femeii, de a se resemna in fata unei inconsistente si agresive filozofii incarcata de prejudecati si guvernata de principiul fortei fizice si al pozitiei sociale“.

Prezentarile sint, evident, complet deplasate pentru Femei in intersectie, un volum care sufoca o biata bruma de cultura intr-o prea demonstrativa proza, cu un stil de epigon al lui Gala Galaction sau Al. Bratescu-Voinesti. Anacronice si puerile, ca scoase din revistele literare de sfirsit de secol 19 si, poate, cel mult de inceput de secol 20, prozele scurte ale Liviei Dimulescu se zbat intr-o atmosfera rustica cind nu de-a dreptul pasunista, de un conformism plat, cum numai elevii constiinciosi pusi sa scrie pe teme serioase si subiecte inalte ar mai putea produce. Manevrate cu intentii didactice, personajele corespund unor tipologii unilaterale: fata cea cuminte, fiul risipitor, studentul intirziat (dupa cum se numeste si una dintre proze), razbunatorul, profitoarea, adolescenta romantioasa etc. Pierduti intr-un soi de arhetipalitate neconvingatoare, stearpa, eroii Liviei Dimulescu fac inexplicabile gesturi simbolice, se ratacesc in ceremonii ridicole, se rostogolesc in conversatii neverosimile si acte patetice. Dar sa asezam sub lupa un mic fragment:

„O masa rotunda din piatra. Cinci scaune de jur imprejur. Mestecenii ciopleau aerul cu crengile lor plesuve.
Noiembrie, februarie – era o luna de toamna spre iarna si invers.
Barbatii cu cojoace miroseau a piele tabacita. Isi sprijineau coatele de marginea colturoasa a pietrei tinindu-si palmele adunate ca pentru rugaciune. Femeile lor, tacute si plapinde, adunau vreascuri pentru foc. Dupa vesmint, nu se distingea vreo diferenta de clasa intre ei“.
Sa iertam atit de precara recuzita – „masa rotunda din piatra“, „cojoacele“ s.a.m.d. – si stingacia tipologiilor; sa trecem cu vederea atmosfera si stilul neimbietor pe care le dovedeste infantila expozitiune a acestei proze (numite Razbunarea). Oricita indulgenta am dovedi insa, persista ceva profund strident. O nota falsa, un acord gresit, necontrolat, in stare sa surpe chiar si minimala constructie (care altminteri ar putea avea macar meritul consecventei): fraza finala si, mai exact, sintagma „vreo diferenta de clasa“. Vorbind despre preconceptiile ascunse ale autoarei, e o fraza care seamana cu gafele generatoare de comic din toate comediile.

Ne aminteste, spre pilda, de un biet actor fara succes interpretat de Peter Sellers, un nedezmintit rateur aflat intr-o eterna cautare de roluri si care, distribuit in sfirsit intr-un film – intr-un lung-metraj istoric –, apare in cadru cu ceasul la mina. Neglijenta parind, in cadrul respectiv, mare si lata cit ecranul, din nou fatala actorului pindit de ghinion. Sau seamana, o astfel de stingacie involuntara, cu cite un cuvint-cheie care, strecurat intr-o conversatie banala, pe ton relaxat, in voia asociativitatii libere a pacientului, ii dezvaluie clinicianului mai mult decit o intreaga sedinta de anamneza si terapie. Fragmentul citat este paradigmatic pentru „cazul“ – spre a ne pastra in parametrii patologiei – care este Livia Dimulescu. Pentru ca dincolo de sentimentalismul monoman al prozelor ei, se afla adinci prejudecati si naivitati, grave anacronisme si frustrari scapate printre rinduri. La orice minuscula cotitura narativa, cind un rudimentar caracter e pe cale sa se contureze, cind vreo saracacioasa tensiune pare gata sa se infiripe, sententioasa voce auctoriala – dovedind o vocatie pedagogica de nereprimat – iese la suprafata textului, spre a-i servi amaritului de cititor cite o „lectie“. Si daca nu direct, atunci din descrieri partinitoare de personaje sau prin gratuite interogatii retorice, tinjind la complicitatea cititorului intru principii etice. Ca si cum funciara lipsa de stralucire a scrisului sau n-ar fi fost de-ajuns, moralismul tern dar tenace, intotdeauna activ si dispus sa se transforme intr-o figura de stil, compromite si ceea ce ar fi putut trece drept prost dar decent: „Rasucind un fir gros de lina intre degete, Tania, Ileana si Gabi erau intru totul de acord ca Podeanu sfida sfintele adevaruri ale bisericii, colectind simbata de simbata tineri, scapati de rigorile educatiei, vulnerabili ca si vecinul Bazil in fata paharului cu rachiu“.

Cornelia SEGARCEANU
Cuvinte de taina
Editura Semne, Bucuresti, 1998,
96 p., f.p.

O doamna la fel de moralista, dar in versuri, de aceasta data, se arata a fi Cornelia Segarceanu, o autoare printre altii, multi si submediocri, publicati in serie de inca o editura slaba, axata pe veleitari: Editura Semne. Daca usoara timiditate – sau lipsa de vitalitate – a Liviei Dimulescu ii mai atenua acesteia ceva din acutele eticiste, „poemele“ Corneliei Segarceanu par a fi exploziile sonore ale unei soprane robuste. Ele exceleaza prin emfaza, porniri bombastice si trufii belicoase, vadind, in subsidiar, o constiinta cu porniri nationaliste. Nu doar neinspirate, poeziile in cauza devin astfel, prin excesul de gesticulatie in tremolo-uri grave, si cumplit de antipatice. Un inventar de subiecte tratate polemic de Cornelia Segarceanu nu e cu putinta: autoarea manifesta antipatii viscerale cam fata de tot ceea ce nu intra in categoria cliseelor cimentate si legitimate de instantele conducatoare de prejudecati de pe plaiurile mioritice, incepind cu jalnicul nostru invatamint si terminind cu discursul facil-jurnalistic.

Dar iata o mostra elocventa de poem suferind de scolaresti ecouri blagiene si ridicole pledoarii pentru (ceea ce inteleg unii prin) traditie: „Arvunim, prin resemnare,/ Locul sufletului nostru-n cer/ Si risipim reverberatii in/ cosul pieptului stingher/ Dintr-un uitat fior de tulnic.// Catam, apoi, ca disculpare,/ In fumul de furnal/ Reper.// Dar stim,/ Nelamurit si tainic stim/ Ca NOI tradaram armonia,/ Zeii pagani si Zeul unic,/ Si brazii-nalti, si prispa casei,/ Fiindca/ Pierduram vesnicia“ (Mioritica). Motivul straniu revigorat al orasului ca loc al pierzaniei apare frecvent in poeziile Corneliei Segarceanu. Produse de o constiinta saturata de ruralisme, inapta in mod structural sa inteleaga ceva din epoca si coordonatele unei lumi in care pare sa fi plonjat doar dintr-o eroare a sortii, aceste versuri nu sint insa nicidecum ipocrite: poeta chiar crede, cu o inocenta plina de patos, tot ceea ce se incapatineaza, donquijoteste, sa afirme. Asa-zisa recuzita poetica de factura traditionalista, colorata cind ferm, cind vag nationalist, idolatrizarea-fetisizare a „poetului national“ si lamento-urile pe tema decaderii civilizatiei compun partiturile Corneliei Segarceanu, si ea, ca si Livia Dimulescu, un suflet ratacit din alte vremuri. O dovada: „Tu, Omule,/ Vrei sa creezi omul/ Din ADN si eprubete,/ Are dreptate Dumnezeu/ Sa te certe.// Tu, Omule,/ Doresti sa fabrici/ Celula vie,/ Siruri de omuleti clonati/ Identici tie,/ Avea dreptate Dumnezeu,/ Ca ravna-ti sa-i atingi puterea/ Sub interdictie s-o tie.// Privindu-ti miile de cópii/ In vii oglinzi,/ Tinandu-ti calea,/ reiterate dintr-un sine/ Multiplicat/ Pana la greata,/ Mai stii-vei oare/ Pe-aceea care are viata?“ (Tu, Omule...)
Inlantuirea de motive si simboluri datate e deci, in cartea de fata, perfect previzibila. Dar surprinzatoare si de un prost-gust fara rest devin altoiurile rezultate din combinarea acestora cu ambitiile snoabe de scriitoare, pe care poeta vrea sa le demonstreze la orice pas. Nu-i reusesc, pierdute in indecizia fara discernamint dintre elegie si „poanta“, nici parodiile, nici meditatiile, nici incipientele, pesemne neintentionatele „textualisme“.

Dar cel mai tare e de natura sa stirneasca stupoarea cititorului un anume gen de versificare pe tipar folcloric, curent – deducem din alte pagini de recenzii destinate subproductiilor literare – la membrii cenaclului „Amurg sentimental“. Un sordid cenaclu pe care ne intrebam daca nu cumva si Cornelia Segarceanu il frecventeaza. Iata originea ipotezei, un poem ca o pictura naiva (dar fara sarmul respectiv), unde rima doar la prima vedere pare aleatorie, facind „trama“ si mai ininteligibila; in realitate, ritmarea pe alocuri... suprarealista codifica maladiile unei anume mentalitati: „Foaie verde de bujor/ Fa-ma, Doamne,-un pui de nor/ Peste lume calator./ Du-ma, Doamne, la frantuzi/ Sa-i aud cum canta-n duzi/ Cand devin stangistii cruzi./ Ma transforma-n nor de ploaie/ Sa le dau pe cap suroaie/ De romani indoctrinati/ Fatuiti si preschimbati/ In studenti si diplomati,/ Sau comercianti de vaza –/ Astia nu-i finanteaza/ Sa le cinte osanale/ Ci-i videaza-n buzunare.// Frunza verde de hamei/ Nu stiu, Doamne, ce-am cu ei,/ Cand, de fapt, americanii/ Ne-au tras clapele cu anii/ Si cu Yalta si cu Malta –/ C-asteptam acuma alta –/ Mai ales c-am invatat/ Cum se scoate la mezat/ O treime dintr-o tara/ Furata odinioara./ Iar acum le-o dam cu zapis/ Hotilor, direct pe gratis.// Fructa neagra de ienupar/ Iarta-mi, Doamne, ca ma supar/ Si-ntrerup calatoria./ Du-ma iar in Romania/ Unde creste saracia/ Si de vorbe, si de duh,/ Si pe sol, si in vazduh.// Nu mai vreau sa fiu un nor/ Cumulus ratacitor/ Pe seninul altor state/ Caci ma plictisesc de moarte./ Dar, fa Doamne intr-un fel,/ Scoate capra din drapel,/ Si pe romanasi din turma,/ Poate le-o veni odata/ Mintea ceea de pe urma“ (Folclor de tranzitie).


Domnii: suficienta si superioritate

Mihail GRAMESCU
Cioburi de inger
Editura Tritonic, Bucuresti, 1999,
96 p., f.p.

Cel mai eteric si mai sensibil la revelatiile fiintei dintre autorii tratati aici este poetul Mihail Gramescu. Daca, dupa cum spune romanta, „nu-i om sa nu fi scris o poezie“, la Mihail Gramescu nu-i poezie pe care s-o fi scris el si in care sa nu se aglomereze ingeri, domnite, roze, clopote, fantome, umbre etc. De altfel, din perspectiva constiintei estetice, in rubrica de fata i se mai cuvine un loc intii: este singurul capabil sa-si aleaga o poza si sa si-o diversifice in functie de necesitatile fiecarui poem. Poza preferata a lui Mihail Gramescu este un aliaj bolnavicios intre cea de poet damnat, boem, crai/cavaler, ins inspirat si print al tenebrelor. Melodramatic, chinuit, macabru, Mihail Gramescu se vede constrins, in poemele sale, sa gaseasca o cale de compromis intre ceea ce i se pare a suna bine, artistic vorbind – nelipsit fiind totusi de lecturi si influente ceva mai la zi –, si ce-i dicteaza lui inima de etern „baiat tinar“. Rezultatul este o continua contorsionare a ipostazelor lirice. Registrele poetice se amesteca haotic, simbolistica grava se intretaie cu aceea domestica, iar rezultatul este un artefact confuz, care aglutineaza imagini poetice pe alocuri inspirate cu vulgaritati incontinente. Fapt curios, de-a lungul anilor, laitmotivul poemelor lui Mihail Gramescu, care si-a adunat in volumul de fata productiile intinse pe doua decenii, nu s-a schimbat, nu a evoluat (semn ca tine de o fibra intima a scriitorului): este nimbul de poet blestemat, purtat cu suficienta si atit de drag lui Mihail Gramescu, incit se intoarce mereu la el, fie pe ton arghezian, fie cu artificii colorate precum cite un fante de mahala din Cinticele tiganesti ale lui Miron Radu Paraschivescu.

Erosul contribuie din plin, se-ntelege, la complicarea zbaterilor fara sens ale poetului. Vom cita, pentru insolitul sau… delirant, doar un poem al lui Mihail Gramescu – dar exemplar pentru imaginarul si stilistica autorului in ansamblu –, cu deplina constiinta a nedreptatii pe care le-o facem astfel atitor alte bucati ciudate: „Sunt grav bolnav de la un timp incoace/ ziua delirez in puternice febre/ insa in fiecare noapte ma intretin cu femei celebre// ieri ana karenina azi cu maria magdalena/ miine cu preafrumoasa elena// ne fixam randevuuri si discutam lucruri interesante/ unele dezinvolte altele pedante// numai cu tine nu ma intilnesc niciodata/ si de aceea sint trist/ si de aceea toate seamana cu tine/ si pling cind le pierd cind ma trezesc/ te caut in toate dar nu te gasesc// vin toate femeile din trecut / una ma mingiie pe par alta imi da un sarut/ una mi se ofera expunindu-si carnurile albe/ o tiganca-mi danseaza zornaindu-si enormele salbe/ serpi de aur incolacindu-se in jurul meu/ mereu mereu mereu mereu/ sint foarte trist si in vis si in realitate/ pe tine te caut in toate/ plingind dupa tine cind dorm si le am/ si dupa ele cind ma trezesc/ si frunzele se spulbera din ram// ca numai miinile tale imbratiseaza cu vid si intuneric/ si cu lacate de juraminti ce nu mai pot sa le desferic// si vorbele iti picura cu frunzele moarte suspinind/ si parul tau e un cintec fluturind cu frunzele moarte in vint// si ochii tai sint cel mai aproape de Dumnezeu/ si visele tale sint eu// in fiecare noapte ma intretin cu femei celebre/ insa ziua delirez in puternice febre“.


Cristeian Petre ARGES
Scrisori catre fiii nostri
Editura Semne, Bucuresti, 1999,
158 p., f.p.

Ciudateniile vin in crescendo in aceste pagini: volumul de Aforisme, Confesiuni, Semne, dupa cum se subintituleaza inca o carte aparuta la aceeasi Editura... Semne, reprezinta un caz de superioritate desarta si maladiva. Autorul scrie, cu aer sententios si intelept, despre toate „marile teme“ pe care se exerseaza, in oracole, si scolarii. In linii mari, stilul lui Cristeian Petre Arges nici nu s-ar diferentia prea puternic de adolescentii in formare, daca autorul nu ar fi mereu animat de constiinta propriei valori, importante si experiente care sa-i ofere competenta in toate cele si sa vibreze in orice cugetare. Aceasta carte de invatatura a lui Cristeian Petre Arges catre fiii sai exceleaza in banalitati. In mod firesc, un asemenea op kitschos si inofensiv nu ar merita citusi de putina atentie. Dar ingredientul de superioritate auctoriala, cel care-l deleaga pe cugetator sa consemneze si apoi sa incredinteze tiparului productiile propriei gindiri, ofera observatiei – clinice, am putea spune, avind in vedere profilul acestor pagini, care sint inevitabil unele de diagnoza – citeva date interesante. In primul rind, continua autoflatare, ipocrita si camuflata sub faldurile cogitatiilor concise. In al doilea rind, mecanismul – nu mai putin interesant, fie si doar strict psihologic – prin care C.P.A. se convinge ca, departe de el, strugurii, nu-i asa, sint acri... O relatie speciala se poate deci deduce ca isi stabileste autorul cu critica si totodata cu confratii scriitori. Si oricit de tare ar juca pe cartea seninatatii olimpiene, complexele, micile rici personale, dar si amicitiile de voie, de nevoie, cu cei de aceeasi categorie, transpar, nelinistitor, la fiecare pagina. Dar sa delegam din nou forta edificatoare a citatelor:

„Corect si bine spunea N. Iorga: «talentul neintrebuintat e un furt»; mi-e uneori rusine ca in intervale de ani intregi, am fost si eu un fel de hot.“
„Nimic nu este etern, nici macar gloria!“
„Mi-am iertat sensibilitatea excesiva, abia cind prin compunerile mele literare am izbutit sa micsorez si eu – macar cu o tresarire – seceta de simtaminte a unor semeni.“
„Uneori, spre a deveni etern, ajunge sa arzi genial numai o clipa!“
„Pana cand voi scrie?... cit nu-mi va seca fantana sufletului!“
„Desi anonimatul il poate stinge, scriitorul n-asteapta niciodata ovatii; pe el il pot ferici fie si doar doua vorbe simple si bune despre el, sau «din el», rostite undeva de gura unui cititor oarecare.“
„Nici o casa de creatie nu e mai buna decat pasul si traiul zilnic alaturi de oameni.“
„Scrisul implica mai multe sacrificii responsabile, autoimpuse; dar tot el ofera si dulcea rasplata ca peste zborul anilor, porumbelul inimii ramane-va intre cuvinte pururi viu, nesecerat de timp!“