OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După venirea la New York, în 1938, este marginalizată ani buni, ca străină şi ca femeie-artist. Formată ca pictoriţă pe lîngă Léger, se dedică sculpturii după 1949. Semnează monoliţi filiformi şi antropomorfi din lemn şi înşirări de fragmente din diverse materiale pe axe metalice.

 

Louise, a treia fată nu tocmai dorită de tatăl care i-a dat şi prenumele, a fost  retrasă de la liceul Fénelon, cu toate că era elevă eminentă, pentru a-şi ajuta părinţii în munca lor, la restaurarea tapiseriilor. Cunoaşte din adolescenţă legătura adulterină a tatălui cu tînăra guvernantă a familiei şi-şi pierde dureros mama. Una dintre emblemele artistei este păianjenul, alături de falusul uriaş cu care a pozat pentru Mappelthorpe. „Păianjenul este mama mea, amîndouă victime ale fragilităţii şi mărunţimii lor, cochetăria dantelei făcînd pandant cu plasa de păianjen“, declară artista în 1995, atunci cînd a instalat o colonie de arahnoizi gigantici, din fier sudat, în sala Zînei Electricitate din Muzeul de Artă Modernă al Parisului. Cele mai timpurii lucrări în bidimensional, Femeile Casă  din 1946-1947, sînt desene în ulei şi tuş pe pînză de in, cu formate alungite de aproape un metru, reprezentînd mixajul dintre nudul feminin şi altoiul unei construcţii. „Eu sînt opera mea“, declară artista, dînd curs tuturor fantasmelor despre distrucţie, nebunie, sexualitate, naştere, moarte, renaştere. Janus înflorit este un bronz patinat reprezentînd un penis cu sîni, iar Fetiţa, din acelaşi an ’68 al juisării revoluţionare, este un mare falus din latex, „obiect al tandreţei mele“, spune artista. O altă temă recurentă este corpul masculin arcuit în spasm isteric. Prin tipul său de imaginar artista se reconstruieşte psihic permanent şi declară că îşi protejează sănătatea mentală. Louise, care îşi pierde jurnalul intim la 12 ani, într-un tren, şi-l recuperează după 72 de ani, ajunge să îşi „reconstruiască“ şi tatăl într-o carte din 1998, după distrugerea artistică a aceluiaşi tată, care  făcuse vîlvă cu un sfert de veac mai devreme.  Asamblatoare la propriu şi la figurat de fragmente ale trăitului, Bourgeois este de neconfundat expoziţional cu capetele sale din cîrpe, stranii fantoşe captive în cuşti nichelate. Cînd portretul textil este din deşeuri de gobelin, efectul de defulare supraîncălzeşte, cunoscînd traumele biografiei artistei.

 

Tema cuştii sau a sînilor, care mobilizează producţia sa „instalaţionistă“, gravitează în jurul dificultăţii condiţiei feminine. Prin instalaţionism, prin asamblaj cu miez de arte povera, din cauza valorizării deşeului textil, Bourgeois se exprimă aluvionar în fragmente montate ca interogaţii ale destinului. Propune o artă subiectivă pînă la exorcizare. Dorinţa constantă a comunicării şi confesivitatea viscerală induc urgenţa manufacturărilor, existenţialul, aproape casnicul materiilor puse în operă (dacă nu va fi vorba de transpuneri în bronz sau în piatră ale diverselor tranşe de corp, precum ochii-sofa de la Palais de Tokyo, din 2002). Ramasajul materic şi zona de limes psihedelică în care ea antrenează corporalitatea, simultanul distrucţie-construcţie pe care tentează atît de simplu şi expresiv, o plasează pe Louise Bourgeois drept „o torpilă dincolo de anul 2000“, în percepţia lui Achille Bonito Oliva.