OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Before Night Falls – Trei ani dupa Basquiat (care a deschis Mostra 54), pictorul-regizor american heterosexual Julian Schnabel revine cu un film despre viata si suferintele scriitorului cubanez homosexual Reinaldo Arenas; BNF se vede recompensat cu doua distinctii importante: Marele Premiu al juriului si Cupa Volpi pentru spaniolul heterosexual Javier Bardem (interpretul lui Arenas).
Branca de neve – Excentricul regizor/dandy portughez João César Monteiro (A Comedia de Deus) a comis provocarea suprema in materie de „invizibilitate“: un ecran negru! Ceea ce ne obliga la un comentariu in acelasi spirit.
Brother – Prezentat in afara competitiei, ultimul film al lui Takeshi Kitano a fost o dezamagire; autorul/actor al splendidului Sonatina si al minunatului Hana-Bi („Leul de Aur“ la Venetia in 1996) nu a reusit altceva decit o variatiune mediocra pe tema primului, plina de déjà-vu-uri, de ticuri devenite clisee si de o violenta golita de orice poezie. (Amanunt semnificativ: este primul film al lui „Beat“ Takeshi turnat in SUA, la Los Angeles, ceea ce inseamna ca in universul sau si-a facut aparitia elementul hip-hop afro-american...)

Catastrophe – David Mamet, dramaturg si regizor american, ecranizeaza aceasta piesa omonima a „marelui Sam“ (parte a unui program-in-progress de 19 pelicule intitulat „Beckett on Film“); notabil mai curind pentru faptul ca este ultima aparitie (muta) a lui Sir John Gielgud – in „rolul“ Chipului insusi al Deznadejdii – si ca Regizorul este jucat de Harold Pinter...
Currency and Blonde – Soft porno japonez (r. Rokuro Mochizuki), ieftin precum suportul pe care a fost realizat (video, gonflat ulterior pe 35 mm). Acest film gretos de original nu se salveaza nici macar prin turul de forta al protagonistului: un profesor universitar de stiinte economice care nu se excita decit chircit intr-o valiza plimbata pe strazile din Tokyo. Pe undeva, pandantul fals-provocator al cu adevarat provocatorului O Fantasma.

Denti – Degeaba si-au pus italienii sperante in filmul lui Gabriele Salvatores, luindu-se dupa puternica impresie (declarata) pe care i-a provocat-o directorului Mostrei, Alberto Barbera. Inca de la elaboratul Nirvana, proiectat acum trei ani la Cannes, puteam banui ca Salvatores nu mai are nimic de spus, ci doar de aratat. Si, ce-i drept, ne ia ochii cu toate trucurile/socurile vizuale si cu o prima secventa, in care eroul-copil incearca sa scape de cei doi dinti monstruosi cu care l-a „fericit“ natura izbindu-i, in mod repetat, de o stinca. Interesul ne piere insa indata ce dintosul, acum adult (Sergio Rubini, detectivul din Talentatul domn Ripley), incearca sa ne convinga ca la radacina lor stau cuibarite amintirile lui... „Wenders“ pur, nu alta.
Dr. T and the Women – Prezentat in competitie, ultimul Robert Altman este probabil cel mai prost din cariera sa: un A Wedding (film-dinamita care facea sa explodeze Familia Americana) reciclat, 22 de ani mai tirziu, in „spirit“ sitcom, cu Richard Gere (inexistent) in rolul unui ginecolog, cu sotia sa (Farrah Fawcet) drogata, facind striptease in fintina unui mall, cu o cumnata (Laura Dern) alcoolica si cu prietena fiicei (Liv Tyler) lesbiana, fugind cu mireasa in ziua nuntii... Ah, era sa uitam: si cu o tornada care-l ia pe Gere pe sus, cu masina cu tot, si-l duce in Mexic, unde ajuta o gravida sa nasca. The End.

O Fantasma – Debutul portughezului João Pedro Rodrigues a fost unul din cele mai controversate: un gunoier care se viseaza ciine trece prin citeva experiente homoerotice (incluzind o secventa-soc de felatie); un film-enigma, poetic in descendenta genetian-fassbinderian-pasoliniana si brut(al)-naturalist pe aceeasi linie.
Happy Days – O necunoscuta, Patricia Rozema, reuseste o fascinanta versiune cinematografica a aceleasi piese beckettiene, pe care o „muta“, cu Winnie, Willie si accesorii cu tot, in plin desert. Actrita (Rosaleen Linehan) e fabuloasa; Richard Johnson face figuratie; utilizarea gros-planurilor este marele pariu cistigat al acestui lungmetraj – cel mai interesant din seria „Beckett on Film“.

Krapp’s Last Tape – Surpriza: unul din marii regizori actuali, canadianul Atom Egoyan (Exotica, The Sweet Hereafter), isi prinde urechile (si pierde rabdarea spectatorilor!) intr-o asa-zisa „ecranizare“ a unui text dramatic – John Hurt stind la o masa, intr-o incapere slab luminata, si debitind monologul beckettian timp de 58 de minute...
Der Krieger und die Kaiserin – Autorul foarte aclamatului Alearga, Lola, alearga, germanul Tom Tykwer, isi pastreaza actrita-fetis (Franka Potente), dar nu si tempo-ul, in aceasta poveste zig-zagata, lunga, inegala, despre o infirmiera de la ospiciu care se indragosteste de hotul care o salveaza dupa un accident rutier; citeva momente formidabile (de pilda, chiar „revenirea la viata“ a eroinei) si o inventivitate formala care nu inceteaza sa surprinda din partea unui tinar cineast de la care avem toate motivele sa asteptam o capodopera.

The Man Who Cried – Al treilea film al britanicei Sally Potter (Orlando, The Tango Lesson) este o saga-soap 100% hollywoodiana: Christina Ricci in rol de orfelina evreica plecata din Rusia in cautarea Tatalui (stabilit in America), Johnny Depp in chip de circar tigan din Romania (!), plus John Turturro &Cate Blanchett – irezistibili ca solisti italo-rusi (de opera &balet), toti unindu-si destinele in Parisul ocupat de nazisti... Unele secvente ating culmi de ridicol; majoritatea insa sint doar kitsch.
Merci pour le chocolat – Poate cel mai bun Claude Chabrol din ultimii ani (prezentat in afara concursului, C.C. facind parte din juriul condus de Milos Forman). Evident, (inca) o ecranizare a unui roman politist, (tot) cu Isabelle Huppert – in rolul mostenitoarei unui imperiu al ciocolatei care pune prea mult zahar in voce si prea multa otrava in cesti... Huppert (ca de obicei) formidabila; Jacques Dutronc, perfect ca pianist/sot al acesteia; si o debutanta exceptionala: Anna Mouglalis. Se pare ca filmarile au fost facute in vila lui David Bowie din Lausanne...

Oshima ’99 – Documentar realizat pentru televiziunea japoneza si avind doua staruri (in ciuda titlului): Nagisa Oshima, autorul antologicului (si foarte cenzuratului!) Imperiul simturilor – aici, surprins in timpul turnajului ultimului sau film, prezentat la Cannes: Gohatto – si Takeshi Kitano, aici in calitate de interpret al aceluiasi film. Naiv, pragmatic-encomiastic la modul serialelor americane despre vedete si lipsit de orice alta valoare decit aceea strict informativa – dar cu o (unica) secventa memorabila: Oshima la coafor, sub casca, comentariul asigurin- du-ne ca „reputatul regizor acorda o mare atentie aparitiilor sale in public“...
Palavra e utopia – Ultima participare festivaliera a nonagenarului Manoel de Oliveira (regizor portughez care face cite un film pe an). In secolul al XVII-lea, un tinar prelat cu viziuni revolutionare intra in conflict cu autoritatile ecleziastice intrucit ia apararea indigenilor „Lumii Noi“. Filmul urmareste – cu acea sobrietate si eficienta imagistica proprii unui maestru al minimalismului – cariera acestui om al bisericii pina la stingerea sa din viata; un omagiu adus cuvintului scris/vorbit si utopiilor pe care acesta le face posibile.

Platform – Astfel numit dupa unul dintre cele mai populare hituri rock in China anilor ’80, cel de-al doilea film al regizorului Jia Zhang-ka a fost si cel mai lung din festival: 193 minute. Preferata de criticii prezenti, dar ignorata din palmaresul final, aceasta ambitioasa, dar inegala (si, evident, prea lunga) cronica sociala turnata in forma unui road movie, prinde din zbor aerul unei epoci de importante schimbari in China (1979 – 1989) si felul in care acestea au afectat viata unei companii de teatru dintr-un indepartat orasel de provincie.
Possible Worlds – Robert Lepage, regizor de teatru si film canadian, construieste elegant un thriller diferit de ceea ce se face indeobste la Hollywood: adica un „whodunnit“ deloc fizic si foarte cerebral, care pune – ca intr-un joc holografic de sah – toate ipotezele pe masa, lasindu-i spectatorului placerea (si provocarea) de a reconstrui puzzle-ul. Tilda Swinton („Orlando“ din filmul lui Sally Potter si actrita-fetis a lui Derek Jarman) este impecabila in dublu rol.

Saamueli Internet – Deconstructie a ultimei mari inventii a secolului in acest neasteptat de inventiv scurtmetraj animat estonian (r. Riho Unt), in care un taran si porcul lui intra-n Internet, deschid un pub si, finalmente, dau peste cap sistemul de e-mail, stirnind minia unui Bill Gates imbracat intr-un pulover roz...
Seom – Revelatia festivalului. Un tinar care si-a ucis sotia se retrage intr-o casuta plutitoare, proprietate a unei mute cu apucaturi bizare. Atit de bizare ca, atunci cind crede ca-l va pierde pe cel de care s-a indragostit, ii face cea mai originala declaratie de dragoste: isi introduce niste cirlige de pescuit in vagin. Regizat de sud-coreeanul Ki-Duk Kim, acest film straniu si imprevizibil, situat in descendenta (suprarealista) a Femeii nisipurilor, a contrariat, nu de putine ori, un public mai sensibil, care nu stia daca sa rida sau sa fie dezgustat.
Tillsammans – Suedezul Lukas Moodysson (autor al unui debut foarte aclamat, Fucking Ämal) recidiveaza cu aceasta comedie dulce-amara, filmata voit neglijent si de pe soundtrack-ul careia nu putea lipsi ABBA; hitul S.O.S. e cel mai potrivit comentariu pentru crizele de orice fel (sexuale, politice, conjugale, alimentare, de constiinta etc.) ce apar si dispar in sinul unei comunitati liberale din Stockholm-ul anilor ’70.

Time and Tide – Tsui Hark l-a abandonat, in fine, pe Van Damme si s-a reintors la Hong Kong pentru acest action movie ca o gura de aer proaspat pe care, probabil, trebuie sa-l vezi de mai multe ori pentru a intelege cine e cu cine si cine impotriva cui. La urma urmei, nici nu conteaza, intr-atit de acaparante sint bravurile stilistice ale lui Hark: racordurile, ruperile de ritm din cadrul aceleiasi imagini, „spargerea“ ecranului sau deja clasica filmare in gros-plan a glontelui parasind teava armei etc. Nici „fondul“ problemei nu e neglijat: scena finala – antologica – are ca protagonisti un tinar urmarit de gangsteri si o gravida pe care o apuca durerile facerii exact in momentul confruntarii decisive. Delirant.
Uttara – Desi premiat pentru regie, acest produs indian (regia: Buddhadeb Dasgupta) nu ramine in memoria noastra decit printr-o scena de o candoare vecina cu tembelismul absolut: o tinara sprincenata, rujata, cu margele in nas si zbenghi pe frunte, asculta fosnetul corespondentei rezemindu-si capsorul smead pe o cutie postala. Unii au vazut in aceasta poveste (a unui preot crestin persecutat de fundamentalistii locali) o parabola simbolic-politica; problema e sa nu mori de ris &plictiseala pina ajungi la asemenea inalte consideratii...