OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am ajuns in Arles cu trenul, la mijlocul lunii aprilie, venind din Paris. Pe durata calatoriei, vremea, care fusese frumoasa in ultimele saptamini, s-a modificat radical, astfel incit in momentul intrarii in Provence nu am luat cunostinta de fascinanta lumina a sudului Frantei, acea lumina care ii ispitise pe pictorii impresionisti sa paraseasca temporar Parisul.

Din gara se formeaza doua strazi care duc spre orasul situat in proximitate. Fara a mai consulta harta, luata en passant de la centrul de informare turistica aflat la iesirea de pe peron, am pornit instinctiv pe una dintre ele. Cinci minute mai tirziu eram in Place Lamartène, locul prin care Van Gogh isi facuse intrarea „triumfala“ in Arles pe 20 februarie 1888. Printr-un capriciu al vremii, dupa cum aflam din scrisoarea adresata fratelui sau, Theo, in acel moment cerul era intunecat si temperatura mai scazuta decit de obicei. Fara a avea pretentia ca am calcat pe urmele lui Vincent, cu atit mai putin ca retraiesc ceva din experienta sa, m-am rezumat la a-mi aminti de mult mai teluricele momente cind citeam cartea lui John Rewald despre intilnirea pictorului cu orasul de care avea sa-si lege destinul.

Dupa cafeaua – bauta unde altundeva decit in Café La Nuit (?) –, a urmat o lunga plimbare prin care mi-am oferit sansa de a vedea locurile pe unde m-au purtat pasii prin propriii mei ochi, fara vreo intermediere, turistica ori de alta natura. incepind de a doua zi, urma sa intreprind o munca de cercetare pe parcursul citorva saptamini, in cadrul proiectului european U.R.M.E. – Urban Remembrance and Memory of Europe, proiect ce ma adusese, de altfel, in zona, alaturi de cercetatori din alte sase tari. Stiam ca, in acest rastimp, romantica libertate initiala de interpretare a „semnalelor vizuale“ oferite de oras se va transfigura, salutar pentru demersul stiintific, intr-o analiza culturala care imi va schimba radical bazele receptarii.
Arlesul, asa cum l-am cunoscut prin experienta nemijlocita, este impregnat deopotriva de spiritul lui Van Gogh si de cel al coridelor. Tot ceea ce a putut fi legat la nivel de rebranding de numele sau activitatea pictorului olandez s-a materializat in icon sau logo, spre satisfactia a milioane de turisti asiatici, si nu numai.

Astfel, exista nu doar un centru cultural care poarta numele artistului, dar si terase, magazine, cocteiluri, un spatiu comercial si chiar o farmacie. Despre tricouri sau panouri publicitar-turistice nici nu mai are sens sa insist. in ceea ce priveste coridele, am fost impresionat de impactul pe care acestea il au in rindul arlezienilor. Exista un bogat program calendaristic al „luptelor cu taurii“ in regiune, numele toreadorilor fiind chiar mai cunoscut si mai respectat decit al fotbalistilor. Afisele referitoare la coride, magazinele de accesorii – in speta, costume, albumele cu fotografii artistice capturate in arena, decoratia interioara a numeroase baruri sau graffiti-urile de pe zidurile „libere“ atesta existenta unui imaginar puternic legat de „lupta ritualica intru imbunarea zeilor“, dupa cum mi-a explicat artistul octogenar Lucien Clergue, prieten in tineretea sa cu Pablo Picasso, despre care a si scris o carte (Picasso, mon ami).

Daca am adus in discutie numele celui care a realizat intre (multe) altele Domnisoarele din Avignon, este cazul sa spun ca, pasionat de coride, Pablo a descins regulat in Arles, ca si Hemingway, de altfel, si Miller, Cocteau sau Dali. Toti acestia locuiau la hotelul Nord Pinus, aflat in Place du Forum, nu departe de arenele Amphithéatre, ce gazduiesc infruntarile dintre om si taur. Situl amintit este de sorginte romana. Partial refacut, in urma eroziunilor iminente ale timpului, acesta se afla nu doar in centrul orasului istoric, dar si intr-un focus de atentie. Motivele pentru a vizita Arlesul sint multiple. Orasul ingemaneaza o suma de straturi istoric-arhitecturale bine definite. Peste orasul roman (cu cryptoportic, teatru, arene, terme – aflate astazi in picioare) se suprapune orasul medieval – romanic si gotic, ale carui bazilici au folosit din plin spolia (fragmente, uneori morfologice, demantelate din constructii anterioare). Renasterea, Barocul sau Neoclasicismul au lasat fiecare marturia sa in oras, care are insa si o istorie mult mai recenta. in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, in zona a existat o puternica miscare de Rezistenta. Citeva dintre bombele aviatiei eliberatoare (care a „rezolvat“ si problema primului Teatru National de pe Calea Victoriei – Bucuresti) au distrus o parte din vechile cladiri. Printre acestea se gasea si casa in care locuisera Van Gogh si Paul Gauguin.

Dar spiritul unei cetati este dat de oamenii, nu de zidurile sale. in Arles se gaseste, de exemplu, Harmonia Mundi, singurul/ultimul label independent din Franta – editura si casa de productie. Una dintre cartile aparute aici in luna mai 2007 este La Forêt Des Pendus/Padurea spinzuratilor de Liviu Rebreanu. Bucuria semnatarului vizavi de aceasta mica descoperire a fost totusi insemnata.
Surprizele nu s-au oprit insa aici. Muzeul Réattu (un muzeu de provincie) are in colectie lucrari de-ale lui Picasso, dar si ale artistului contemporan Christo. De altfel, in Avignon, aflat la citeva zeci de kilometri mai sus pe Ron, in afara de Palatul Papilor sau de celebrul pod, exista si un Muzeu de Arta Contemporana, unde printre alte nume de marca, l-am intilnit si pe cel al lui Bill Viola.

Revenind la Arles, oras nu cu mult mai mare decit Sighisoara, acesta are peste zece muzee din care vizitatorul poate pleca multumit de investitia banilor in biletul de intrare. Printre lucrarile artistice-„vedeta“ ale orasului se numara cu siguranta si Venus din Arles, care poate fi admirata la Hôtel de Ville din Place du Forum – o copie antica dupa mult mai cunoscuta statuie din Milo. Legat de aceasta sculptura-icon: 1. Cind s-a descoperit, in secolul al XVII-lea, nuditatea sa a deranjat, modelul iscind reactii controversate si intrebari legate de adevarata sa identitate (pina la identificarea personajului); 2. Bratele – aici intacte – nu fac statuia sa arate mai bine decit originalul asa cum s-a pastrat si care insumeaza, fara voia sa (poate doar cu a zeilor), conceptul de „non finito“.
Toate cele spuse mai sus sint bazate pe primele impresii adunate din si despre Arles, capitol de viata si cercetare al semnatarului, care a incercat receptionarea celor vazute si traite dintr-o dubla perspectiva: aceea de a privi totul ca si cum s-ar gasi in prima zi a Creatiei si in acelasi timp in cea din urma zi a sa. Adevarul este insa cu totul altul.