OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In cadrul modulului de dans al Festivalului National de Teatru de anul acesta, Centrul National al Dansului a avut-o ca invitata pe coregrafa si dansatoarea portugheza Vera Mantero care, doua seri la rind, a prezentat in Sala Ronda a Centrului doua solo-uri celebre in perimetrul dansului contemporan international: one mysterious Thing, said e.e. cummings si Perhaps she could dance first and think afterwards.
Primul solo a facut istorie si datorita interpretarilor si vizibilitatii teoretice pe care i le-a conferit pe plan international unul dintre cel mai importanti teoreticieni ai dansului, André Lepecki.

La intilnirea pe care Vera Mantero a avut-o cu publicul la Libraria Carturesti, ii marturiseam cit de greu a fost pentru mine sa „sterg“ interpretarea oferita de Lepecki, pentru a putea privi solo-ul cu o atitudine inocenta, neinfluentata de interpretari cunoscute anterior. Intrebind-o pe Vera Mantero in ce masura isi regaseste propriile sensuri in scrierile lui André Lepecki, coregrafa portugheza mi-a raspuns ca viziunea acestuia este desigur una dintre posibilele perspective, dar ceea ce se petrece in acest solo inspirat de Josephine Baker reprezinta mult mai mult. Lepecki a incercat sa „citeasca“ solo-ul Verei Mantero, a carui premiera a avut loc in 1996, ca pe un produs cultural specific contextului istoric al Portugaliei, dupa caderea colonialismului.

Personajul Verei Mantero este, din aceasta perspectiva, asumarea identitatii colonialului de culoare intr-un trup alb, specific celui care domina pe scena istoriei. Gasim in aceasta fiinta, in care se sintetizeaza doua entitati din lumi ireconciliabile, aspecte care apartin ambelor lumi, dar care nu par deloc „lipite“ sau configurate intr-un puzzle fortat. Explicatia ar putea fi data tocmai de ceea ce afirma chiar Vera Mantero: „Nu e prima data cind creez un solo pentru cineva anume, mai facusem inainte o piesa pentru Nijinski. Privind aceste creatii despre o personalitate anume, spectatorul poate sa puna intrebarea: unde se afla Vera Mantero, este oare in interiorul acestei personalitati, oare dispare ea si incearca doar sa ni se adreseze noua in aceasta ipostaza, unde este ea si unde este cealalta persoana? Lasind portiuni albe pe trupul personajului, este ca si cum as face vizibila o parte din mine. O persoana alba care devine neagra reprezinta ceva extrem de puternic si aici poate fi intr-adevar vizibil contextul postcolonial, dar mai sint multe alte aspecte. De exemplu, discursul rostit in acest solo s-a nascut din cantonarea intr-o criza a creatiei, din imposibilitatea de a continua creatia“.

Asadar, personajul intrupat de Vera Mantero ca un omagiu adus Josephinei Baker reprezinta absorbirea unei biografii in propria identitate, ceea ce conduce la instantierea unei ipostaze care lasa loc nenumaratelor interpretari. Josephine asumata de Vera in trupul sau rosteste o insiruire de substantive negative (nu auzim niciodata vreun verb), perpetuu punctate de adjectivul „atroce“. Absenta verbului este extrem de importanta, pentru ca duce la o suspendare a actiunii, la o trecere in registrul atemporalului care ar fi fost periclitat de metamorfozele aduse de dinamica verbala. Lumina ne dezvaluie gradual corpul negru, gol, al personajului, fata alba, machiata puternic, in stilul in care frapa chipul Josephinei ajunsa la o virsta inaintata, miinile albe care sint personaje in sine in acest solo si cel mai socant element al acestei creatii: copitele de capra pe care sta Vera Mantero.

Ne putem da repede seama cit de mare este efortul interpretei de a-si pastra echilibrul in aceasta pozitie echivalenta cu tortura, aflata in perfect contrast cu modul senin si senzual, extrem de versatil, dar rareori contrapunctat de spasme vocale, in care succesiunea de cuvinte este rostita. Pronuntarea singurului cuvint pozitiv al succesiunii – joie – atrage cufundarea intregii sali in intunericul de la inceputul spectacolului, iar spectacolul se incheie aici.
Cautarea echilibrului si modalitatea rostirii ne permit accesul, la nivelul interpretarii, intr-un plan situat dincolo de aspectul postcolonial reflectat in creatia Verei Mantero, dar si dincolo de tentele foarte personale ale constructiei acestei piese. Solo-ul poate fi inteles ca o pledoarie despre dans in sine, un demers despre cautarea echilibrului si despre chinul care sta dincolo de seninatatea specifica dansului de factura academica, o pledoarie despre corpul ca instanta fizica imediata angrenata in dans, despre umanizarea corpului ca emanatie a naturii, printr-o permanenta cautare a unei sintetizari intre ceea ce carnea si cuvintul aduc in sfera acestei arte.

Al doilea solo, Perhaps she could dance first and think afterwards, a fost creat pentru Festivalul Europalia 1991, dedicat Portugaliei. O creatie prezenta in festival trebuia sa fie o pledoarie pentru ceea ce este semnificativ si specific tarii careia ii era dedicat spectacolul. Din aceasta perspectiva are un foarte mare efect decorul conceput de André Lepecki: spatiul in care va avea loc spectacolul este incadrat de patru mulaje de ceara reprezentind fiecare o laba a piciorului, toate atirnind de plafon si asezate deasupra unor lampi de gaz aprinse. In Portugalia, lampa de gaz este, ca si in Romania, un obiect devenit traditional si aproape muzealizat, iar mulajele de ceara au in Portugalia statutul de obiecte de cult, fiind duse la biserica de cei care se roaga in speranta vindecarii. In spatiul delimitat de acest decor, Vera Mantero vine cu o improvizatie. Spectacolul este de fiecare data altul, desi, vazindu-l doua seri la rind, trebuie sa marturisesc ca am remarcat anumite fraze de miscare care au ramas neschimbate de la o seara la alta, acest fapt tinind probabil de stilul propriu al artistei.

Ceea ce este, poate, important de punctat cu privire la acest spectacol se situeaza dincolo de ceea ce Vera Mantero declara despre creatia sa, despre rasturnarea raportului dintre dans si gindire, despre instituirea unui statut aprioric al dansului in raport cu gindirea care proiecteaza discursul coregrafic. Semnificatiile din acest solo sint in primul rind vizibile in structura decorului. Ele transcend spatiul Portugaliei si pot fi intelese, ca si in cazul primei piese, ca elemente ale unui discurs despre dansul in sine. Piciorul de ceara aflat deasupra focului ne vorbeste despre pericolul perpetuu prezent in sfera artei coregrafice, despre efemeritatea cu care este adesea asociata aceasta arta, despre chinul si frumusetea care conduc concomitent la construirea unui produs cu statut de creatie coregrafica.

Dansul poate fi de fiecare data altfel, discursul coregrafic se poate modifica perpetuu, ceva ramine insa imuabil in aceasta poveste: fragilitatea contextului, pericolul, limita, amenintarea efemeritatii cu care se confrunta dansatorul. Aceasta mi se pare a fi semnificatia unui solo de fiecare data altul, desfasurat intr-un context fix, care ne vorbeste despre limita perpetua pe care calca piciorul dansatorului.
In ceea ce priveste incercarea de a rasturna raporturile logice si cronologice dintre dans si gindire, rezultatul este acesta: dansul nu va putea fi niciodata a priori, iar gindirea a posteriori (accentul cade, deci, pe cuvintul perhaps). Cel mult ele se vor manifesta concomitent, va exista totdeauna un gind care va naste gestul, trupul va urma intotdeauna o idee atunci cind va intra in fluxul motricitatii de factura coregrafica.
La o prima vedere, cele doua solo-uri prezentate de Vera Mantero sint fundamental diferite. Primul pare construit pe suspendarea miscarii, pare un discurs despre ceea ce ar trebui sa devina dansul, despre nonmiscarea introdusa in abordarea dansului contemporan.

Sa nu ne lasam inselati: one mysterious Thing, said e.e. cummings este un spectacol de dans in sensul cel mai propriu cu putinta, este un discurs despre cautarea paroxistica a echilibrului unui corp angrenat in dans si despre ritmul launtric aflat in relatie cu intruparea unui discurs care vorbeste despre limita si imposibilitate. Al doilea solo, cu dinamica sa si noutatea pe care incearca sa o aduca de fiecare data, atinge din nou problematica echilibrului, a pericolului si efemeritatii, de data aceasta si cu ajutorul decorului. Prin urmare, cele doua spectacole sint in esenta demersuri despre aceeasi problematica aferenta dansului in sine.
Privind programul de sala, in dreptul Verei Mantero, putem citi: concept and performer – Vera Mantero. La nici unul dintre spectacole nu vedem: coregrafia – Vera Mantero. Mi se pare extrem de interesant acest aspect legat de interesul artistului de a sta sub un concept adecvat creatiei sale, de intentia sa de a nu genera confuzii conceptuale legate de arta sa, desi ceea ce ne-a prezentat coregrafa portugheza reprezinta creatii extrem de relevante pentru ceea ce intelegem prin dans, indiferent prin ce concept l-am filtra. Aceasta poate fi o lectie extrem de instructiva pentru cei care se aseaza sub definitii care nu mai delimiteaza de mult teritoriul a ceea ce reprezinta discursul lor scenic.