OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Reconstructii este titlul expozitiei de fotografie de la sfirsitul anului trecut semnate Iosif Király. Cind la putere este inca „deconstructia“, un titlu tinind de o paradigma a replenishment-ului suna bine! Senzatia pe care ti-o lasa acest proiect este ca – asa cum am citit rasfoind „caietul cu impresii“, unde vizitatorii isi treceau in fel si chip (si in diverse limbi de circulatie) parerile – ai de-a face cu a great work, surprisingly new!
Király creeaza un soi de „tablouri“, punind in rama (si in abis!) fragmente de fotografii luate in momente diferite (zile, anotimpuri, epoci chiar) acelorasi realitati, repetitive, dar oferind, inevitabil, de fiecare data, alte detalii, alte „vibratii“. „Lipiturile“ din colaj sint marcate vizibil prin mici benzi adezive, galbui, iar intregul este „bruiat“ de marcile temporale afisate de aparatul de fotografiat aflate intr-un tulburator „dialogism“. Se poate vorbi despre un soi de fractalism – al timpului, de data asta, si nu doar al spatiului! Dupa ce fragmentele sint decupate si colate, urmeaza fotografierea ansamblului.

Fiecare lucrare este, astfel, o fotografie de gradul doi (de aici se poate specula in voie pe tema autoreferentialitatii si a metadiscursului fotografic). „Fuziunea“ de instantanee ale aceluiasi obiect in acelasi spatiu si participind la aceeasi, unica, „naratiune“ trimite, de fiecare data, la teme mari precum memoria, interpretarea, timpul etc. In afara „montajelor“ fotografice, pe unul din pereti, Király a adunat la un loc zeci de fotografii mici, viitorul material al Re-constructiilor sale, gradul zero al imaginii. Detaliile adauga o noua „informatie“, sint semnificative si neasteptate, ca-n Blow-up-ul lui Antonioni. De pilda, sa luam „personajul“ pisica! Vezi la un moment dat, intr-o mica fotografie (din seria „de baza“), o pisica maronie care merge linistita pe o alee. O vei regasi altfel in „ansamblurile“ fotografice (doar partea de sus a capului si urechile, de parca ar fi un obiect straniu, sau dedublata intr-o curte etc.). Pisica iterativa – asa cum apare ea in poeziile celui mai mare post-proustian al nostru: Mircea Ivanescu. Pisica iterativa din „realitatea iterativa“, ca sa parafrazam titlul unui poem al lui Leonid Dimov, prietenul lui M. Ivanescu.

Nu au cum sa nu-ti vina in minte, privind Reconstructiile, nume ca Nietzsche, cu a sa „vesnica reintoarcere“, Deleuze, sa zicem, cu a sa Repetitie si diferenta si conceptele sale de „diferenta libera“ si „repetitie complexa“, ideea lui de „puzderie de aici-acum“ ori teoriile lui privind subiectivitatea, timpul si memoria. Sau Vattimo, cu Aventura Diferentei. N-are cum sa nu-ti vina in minte, privind aceasta lectie de „re-fotografiere“, conceptul atit de actual de re-lectura, dezvoltat de Matei Calinescu in Re-reading. Sau ideile lui Paul Virilio legate de amestecul dintre distantele-timp si distantele-spatiu, specific epocii in care traim. Si, bineinteles, nu ai cum sa faci abstractie de Proust (re-citit prin, de data asta, fotografie, reluat si relansat intr-un context in care filozofia despre timp, trecut, memorie, amintire are noi configuratii) – mathesis-ul expozitiei (unul dintre volumele Cautarii timpului pierdut apare, de altfel, prins in imagini).

Nu visa Proust la „identitatea salonului Verdurinilor in diferite locuri si in diferite vremi“, adica, cum ar spune Király, la un „spatiu identic, timp diferit si continut identic“? „Repetitia nu schimba nimic in obiectul care se repeta, insa ea schimba ceva in spiritul care o contempla“, spunea cindva Hume. In epoca postmodernismului, iata, din nou, resuscitata nostalgia „vesnicei reintoarceri“. Dar, vorba lui Deleuze, „nu exista repetitie fara inima repetitoare“. In filigran, dincolo de ceea ce se vede, pilpiie misterul acestei „inimi repetitoare“. S-ar putea spune ca, de la un punct incolo, devine interesant ceea ce se afla dincolo de fetele si suprafetele fotografice, devine interesant, adica, personajul naratiunii pe care aceste imagini o produc. Cu tot cu inima lui, repetitoare. Autorul, asadar, si tema autorului (uneori, in interiorul ansamblurilor apare, ca in unele picturi, imaginea lui!).

Sa luam insa lucrurile pe rind. Nu e usor sa „povestesti“ fotografii, „epicul“ lor non-verbal se dilueaza. Sa facem, cu toate riscurile, o incercare. Asadar: un batrin asezat in pat, in camera lui, printre vechile lui lucruri, acoperit cu o patura verde, priveste un ecran de televizor obturat nu de vreun obiect interpus, ci de... o alta fotografie, intunecata. Nu stim ce privea el cu adevarat. Poate ca, asa cum apare intr-un cadru aproape similar, pe papa. Sau poate, ca in alta imagine, pe Ceausescu vorbind. Ce conteaza? Epocile sint diferite, realitatea se schimba, dar batrinul priveste, ca intotdeauna, televizorul, de pe canapea, infasurat intr-o patura verde, intr-o camera care devine un fel de camera-„tunel al timpului“. Toata „realitatea“ din jurul lui este, pina la urma, una a „ecourilor“ acelorasi obiecte in timp. Perdeaua si draperiile sint facute din mai multe bucati, reprezentari, falduri (aici, si la propriu!) temporale suprapuse.

Intr-un alt „tablou“, apare acelasi batrin, in aceeasi camera, avind alaturi, de data asta, prin largirea cadrului, o femeie batrina – poate sotia lui – privind la acelasi televizor, de data asta neobturat, aratindu-l pe papa dormind, repliat in batrinetea lui – o imagine a propriei lui batrineti, mai mult decit una trimitind la religie si credinta. Undeva in prim-plan, o forma neagra, ciudata – partea de sus a capului unei pisici. Si, inca o data, cadrul (nu doar cel al fotografiei, ci si cel al „naratiunii“) se largeste, incluzind imaginea de interior intr-o imagine a casei vazute din exterior, cu gradina, cu pisici (mai multe, dar aceeasi!) si ciini. „Peisajul“ curtii, fracturat, e un peisaj „sintetic“ in care intra, prin colare... in degradé (sic!), copaci infloriti, copaci frunzosi, ca vara, sau incarcati de zapada, lumini vesperale sau lumini puternice de amiaza, gheata si verdeata. Un soi de realism-suprarealist obtinut prin supra-impresiune: realismul memoriei noastre, in fond, halucinant-repetitive, fascinant-oximoronice, sintetice si analitice, deconstructive si reconstructive. Poetice.

Intr-un intercity, asezata intr-un confortabil fotoliu, o batrinica doarme. Deasupra capului ei, in alt plan, din alt timp (alta fotografie!), se iteste o jumatate de cap tinind la ochi un aparat de fotografiat.
Intr-un intercity, o fata doarme cu o carte inchisa in brate. Fereastra de linga ea o reflecta altfel: citind. Proust. Imaginea ei e statica, pe un fond al lucrurilor care-si pierd, in viteza, formele, identitatea, absorbite de o pro-fuziune de culoare. Fata doarme si citeste (in acelasi timp!) si trenul merge ca si cum ar sta si doar cele din jur o iau razna, se invirtejesc.

Una dintre temele lui Király este calatoria, o emblema a deteritorialitatii si a nomadismului (concepte ale lui Deleuze si Guattari), specifice tranzientei in care cu totii traim. Trenul si calatoria nu mai sint legate de viteza aici, ci, intr-un fel tulburator, de static, de imobilism. Este aici si o punere in abis a chiar artei clasice a fotografiei, poate, in noul context al „dromocratiei“ contemporane, de care se ocupa un Virilio. Distantele-timpuri si distantele-spatii fuzioneaza. „Am ajuns sa fim viteza si cred ca este decisiv sa ne intoarcem la viu, sa redobindim viul“, spune teoreticianul vitezei. Fotografiile din Reconstructii sint o intoarcere la viu, adica la emotie, la emotia venita nu doar din impuls, din viteza, ci si dintr-un anumit fel de lentoare care capata valoare tocmai in acest context al vitezei reificate, al vitezei vizibile in fotografie: un „obiect“ (static-fluid!).

Asadar, supratema expozitiei lui Király este timpul. Ce ciudat sa te intereseze, ca fotograf, tocmai ceea ce nu se vede! Nu se afla in cautarea timpului pierdut, ci incearca sa gaseasca mai degraba ceea ce Proust numea la un moment dat „un curent transversal intre doua serii de amintiri“. Intre mai multe serii de imagini ale trecutului! Acest „curent transversal“, intersectind spatii identice modificate doar de calitati diferite ale timpului, produce un fel de stranie adincime, o difuza metafizica a fotografiei. Trecutul tine, in viziunea lui Király, de regimul sincroniei, nu de cel al diacroniei. Timpul nu e unul telescopat, ci o suma de co-prezente. Intentia lui, deleuziana, este sa gaseasca acel trecut care „sa coexiste cu sine insusi, la diverse grade de destindere si de... contractie“. Adincimea o da contiguitatea. Amintirile sint aduse in uniplan. Ceea ce literatura nu reuseste, reuseste acest tip de proiect fotografic: diluarea discontinuitatii, iluzia unei realitati dincolo de categoriile temporale, una in care se intimpla imposibilele treceri ale lucrurile unele in altele ca in desenele lui Escher (prin „lucruri“ a se intelege si anotimpuri, zile, identitati, sentimente, emotii etc.).
Adevarata realitate! Re-foto-grafiata!