OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De la 1 septembrie se da oficial liber la noua stagiune, 2007-2008, ale carei puncte tari se anunta a fi legate de Sibiu si Bucuresti (din nou), de Iasi (in premiera) si Cluj (prin potentialul de disputa estetic-umorala detinut de orice spectacol semnat de Andrei Serban). Nu stiu cum se face, insa, ca – in ciuda promisiunilor mai vesele decit mai an, tot nu se anunta ca teatrul romanesc va rupe usile Europei ori macar ale propriului spatiu de existenta.

Nu neaparat din cauza ca in tara noastra s-ar produce numai timpenii (mult sint, dar nu toate), ci, continui eu sa cred si sa ma repet, din motivul ca busolele au plecat sa se bronzeze prin Madagascar, iar preocuparea pentru surprinzatoarea si fascinanta evolutie a propriului buric, care se vrea legitimat fiindca e ombilic si e al nostru, a infestat definitiv si iremediabil, dupa tabara creatorilor, si pe cea a criticilor. Exista si dovezi scrise: urmare a confruntarilor (eu le-as zice, mai degraba, circ) de anul trecut in legatura cu afirmatiile lui Alice Georgescu din articolele pentru care i s-a cerut sa iasa din juriul final al Premiilor Uniter, Teatrul azi a lansat o dezbatere despre prezentul, viitorul si rolul criticii de spectacol (in Romania), citeva dintre raspunsurile participantilor fiind deja publicate in ultimele doua numere ale sus-numitei reviste. Din primele trei interventii (cele la care am avut acces pina acum) ale Mirunei Runcan, Mihaela Michailov si Mircea Morariu, reiese, in primul rind, ca Alice Georgescu habar n-are ce vorbeste cind spune ca nu exista cronica de intimpinare si analiza, ca totu-i bine si-ar fi si mai bine daca n-ar fi ailalti, ca noi pe toate le-am zis, nenicule, inca de la pas’opt, ca menirea criticului e sa lanseze directii (si sa vorbeasca englezeste, ca altfel nu pricepe ce scriu confratii) si sa fie performativ el insusi (probabil, pentru ca altfel, fara sa-si puna buricul personal sa baleteze, despre ce se vede pe scena n-are cum scrie in mai mult de trei paragrafe).

Asteptind cu nerabdare continuarea, sper ca macar unul dintre contributori va recunoaste ca ne plictisim si sa ne ducem la teatru, si sa scriem despre, ca exista o criza de spatiu tipografic, cu precadere in cazul cotidienelor* (iar „breasla“, si in componenta ei institutionala-asociativa, si prin reprezentantii ei luati in parte, nu are forta si legitimitatea de a impune, de pilda, un standard), despre reviste de specialitate nici sa nu mai vorbim, ca exista, totodata, o criza profesionala (a numelor noi: cum apar ele si cita expertiza au) in strinsa legatura cu cea a spatiului de manifestare si cu cea a dialogului. Cita vreme am avut un premiu pentru critica acordat in Gala Uniter si premii ale Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru, gazduite de aceeasi gala, iluzia sensului putea fi intretinuta, dar vor mai exista aceste premii? Iar fara ele, va mai auzi cineva de faptul ca mai sint pe fata pamintului si critici de teatru?

In stagiunea 2006-2007 au fost citeva momente notabile si spectacole memorabile, mai ales pentru modalitatea de integrare a unor tehnici provenind din alte domenii si prin slabirea conventiei care se joaca de-a si cu realul – Viata cu un idiot al lui Zholdak, Block Bach, teatrul-dans al lui Dabija/Mazilu/Kolben, sau Sado-Maso Blues Bar al Mariei Manolescu si Gianinei Carbunariu –, dintre care nici unul n-a avut parte de atit de mult spatiu tipografic ca futila dezbatere despre „de cind n-am mai vorbit despre ombilicul nostru“.
De ce? Pai… Poate dupa aceeasi ratiune pentru care, in timp ce, de la Edinburough, George Mihaita declara ca i-a dat cu lampa in cap partenerei lui de viata si scena ca sa faca publicitate Revizorului, cu care Comedia era in turneu la Fringe, acelasi festival finanta productia unui muzical cu titlul Jihad (in care unul dintre personaje cinta, la un moment dat, I wanna be like Osama/ Vreau sa fiu ca Osama) pentru promovarea caruia nu s-a gindit nimeni sa insceneze vreun atentat…

Dar ce va fi?
La Sibiu, Silviu Purcarete termina in sfirsit, dupa o lunga pauza, Faust (inceput acum mai bine de jumatate de an). La Bucuresti, se termina reparatiile la fostul Theatrum Mundi, al carui „mostenitor“, Teatrul Metropolis, isi deschide, cica, prin octombrie prima stagiune cu mai multe spectacole decit exista in repertoriul multor teatre, regizate de Felix Alexa, Mihai Maniutiu, Ana Margineanu, Radu-Alexandru Nica etc. La Iasi se va inaugura cortul sortit sa tina loc de sala cit vor dura reparatiile la National – si aici va monta Maniutiu, pe linga Victor Ioan Frunza, dupa Hausvater, Goga si Apostol (al carui spectacol a avut premiera, dar nu cu critici, si e cu un picior in stagiunea trecuta si cu celalalt in viitoarea), directoratul lui Cristian Hadji Culea aducind ceva zvic unui teatru de productiile caruia doar masochistii erau atrasi pina acum. La Cluj, saptamina asta au loc repetitiile cu public la Unchiul Vanea facut de Andrei Serban la Teatrul Maghiar de Stat, dupa Don Juan in Soho de Patrick Marber si Rock’n’Roll al lui Tom Stoppard produse la Nationalul local (in felurite si complicate coproductii si, in ultimul caz, in coregie cu Daniela Dima). Si cu toate astea, ghici-ghicitoarea mea, despre ce vom vorbi din septembrie pina-n iunie?

––––––––––––––
Singurul critic care a apelat la formula on-line, sub forma unui blog, ca suport pentru propriul discurs analitic, e Cristina Modreanu