Cartea cu amintiri a lui Neagu Djuvara
e un exemplu perfect ilustrator al puterii marketingului editorial.
În vreme ce, la noi, conceptul de carte-obiect se rezumă la
formatele mari, de album, iar în afară sînt tot mai
preţuite volumele ilustrate (uneori, chiar de autor), Editura
Humanitas propune o colecţie de microtexte însoţite şi,
într-adevăr, „ilustrate“ de grafica unui tînăr
artist român. Cartea are de la bun început trei atuuri:
numele-garant al lui Neagu Djuvara, istoric riguros, dar şi excelent
povestitor dotat cu şarm incontestabil, ilustraţiile reuşite ale
lui Andrei Gamarţ şi, evident, lexemul-cheie din titlu, nu ultimul
dintre „cîrligele“ editoriale: „deocheate“...
Neagu Djuvara, Amintiri şi poveşti (mai) deocheate
cu ilustraţii de Andrei Gamarţ, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, 102 p.
O notă
ne anunţă, de pe prima pagină, că istoricul oferise editurii
manuscrisele (publicate iniţial, într-o variantă mai scurtă,
în revista Plai cu boi), cu menţiunea de a nu fi publicate
decît după moartea sa. Ulterior, Neagu Djuvara a fost
„convins“ de editură să le permită publicarea, din raţiuni de
satisfacere a cititorului, altminteri privat de bucuria de a „se
reîntîlni cu un povestitor atît de plin de har“,
a cărui pudoare de adevărat intelectual interbelic l-a împiedicat
iniţial să-şi adune poveştile într-un volum. Iniţiativa,
indiferent de motivaţie, se întîlneşte cu dorinţa
publicului cititor, care va descoperi cu mare încîntare
amintirile pline de umor şi amănunte de epocă ale lui Neagu
Djuvara.
Încă un avantaj, pentru
cititorul care obişnuieşte să browseze printre paginile volumului:
oriunde l-ar deschide, el va fi pe loc fascinat de oricare ilustraţie
pe care-i vor cădea ochii – arta lui Andrei Gamarţ presupune un
colaj reuşit, bazat pe un amestec de mijloace clasice şi digitale.
Fie că este vorba despre fotografie, desen sau colaj ce le reuneşte
pe amîndouă, ilustraţiile deconspiră rafinament intelectual
(elemente de suprarealism se îmbină fericit cu imagini de
epocă), dar şi o empatie vădită cu textul.
La graniţa memorialisticii cu
ficţiunea, crochiurile lui Neagu Djuvara îl amintesc pe
naratorul din Însemnările lui Gheorghe Milescu, roman
(publicat tot la Editura Humanitas, în 2004) scris în
anii 1958-1959, în franceză, dar nepublicat din pricina
neconformităţii cu moda literară a vremii, care valoriza noul
roman francez, dar şi pe cel din Amintiri din pribegie (Editura
Albatros, 2002, reeditate de Humanitas în 2005). Fără un
apetit deosebit pentru scrierile memorialistice, filozof al istoriei,
Neagu Djuvara reuşeşte convertirea amintirii în episod
literar, succesul de public al operelor sale (istorice, pline de
ipoteze originale, dar atent argumentate, şi literare) datorîndu-se
unui incredibil apolinism, o seninătate ce vine dintr-o adîncă
înţelegere a evenimentului existenţial, însoţită de
sinceritate, de lipsa oricărei înverşunări şi de umorul
salvator.
Pe ritmurile incantatorii ale
dragostei
Prima dintre poveşti, La Mamaia-sat în
1922, e o ilustrare a memoriei prodigioase a autorului, care
rememorează întîmplări ce au loc în copilăria
timpurie. Sărăcită în urma exproprierii din 1918-1922,
familia Djuvara (mama, Tinca Grădişteanu, văduvă de război, şi
cei doi băieţi, Răzvan şi Neagu) merge în vacanţă la
Mamaia-sat, unde închiriază căsuţa unui turc. Povestea are
în centru figura luminoasă a unei guvernante unguroaice,
foarte tinere şi frumoase, care îi cîntă micului Neagu
(după 86 de ani, acesta îşi aminteşte încă ritmul de
incantaţie al cîntecului) o melodie seducătoare prin
sonoritatea ei lichidă şi mister: „Volga, Volga, oreg Volga...“.
Sub imperiul soarelui aflat la asfinţit, după arşiţa unei zile de
vară, şi al plimbării pe cărările şerpuite ale viei turcului,
copilul percepe atmosfera ca încărcată de un erotism difuz,
iar imaginea i se imprimă definitiv, perturbată probabil de
exerciţiul rememorării, în „ceara proaspătă a inimii de
copil“. Scena este urmată, în contrapunct, de cea a
jugănirii unui taur nărăvaş, la care copilul asistă cu uimire.
Dar evenimentul central al poveştii îl constituie descoperirea
propriei sexualităţi, într-un episod de erotism juvenil
dublat de hilaritate, dar mai ales de senzualitate potenţată de un
sentiment al culpei, care, perceput exacerbat de copil, a
supravieţuit timpului, încă bîntuindu-l pe autor: „A
fost prima dată în viaţa mea, dar şi ultima, cînd am
avut poftă să intru în pămînt, să mă sinucid. La
scena asta mă gîndesc şi azi, de fiecare dată cînd îmi
repet acea frază din psalmul 50, al lui David (cea mai frumoasă
rugăciune care e dat să-mi fie cunoscută): ...Că iată întru
fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica
mea...“. Ilustraţiile sînt în perfectă consonanţă
cu textul, îmbogăţindu-l, căci sensibilitatea decupajelor de
epocă e permanent contrabalansată de imagini simbolice, amintind
de Magritte sau, mai tîrziu, de peisajele vidului şi dezolării
ale lui de Chirico.
Osman „petomanul“ şi o pagină din Flaubert
Aventurier exotic, globetrotter ce-şi
petrece mai mult de două decenii în Africa (în Nigeria,
unde e consilier diplomatic din partea Ministerului francez al
Afacerilor Străine), Neagu Djuvara urmează liceul la Nisa, tot din
raţiuni financiare, iar amintirile din această perioadă sînt
savuroase. De la primele impresii ale neofitului, care vede în
colegii de studiu nişte bătăuşi, iar în clădirea liceului,
zidurile unei închisori, pînă la întîlnirea
memorabilă cu profesorul Musso (nu Mussolini, punctează
povestitorul), aventura elevului Neagu Djuvara e descrisă în
amănunte ce redau întocmai culoarea sfîrşitului anilor
’20 într-un liceu francez – întîlnirile sînt,
de asemenea, memorabile: Osman „petomanul“ (numit astfel după o
tehnică de acompaniere a discursului verbal cu vînturi sonore,
în vogă în timpul Expoziţiei Universale de la Paris,
din 1900), fiu al ultimului sultan otoman, şi Zaher Khan, coleg al
fratelui Răzvan, viitor rege al Afghanistanului, sînt numai
două dintre personajele poveştii. Educaţia primită aici îşi
va pune amprenta asupra formaţiei ulterioare: deprins a citi în
fiecare seară cîte o pagină din Flaubert, spre a adormi în
minte cu sonoritatea specifică a frazelor, i se induce o anumită
disciplină, care presupune totodată conceperea unui plan, a unei
structuri bine definite, schelet pe care se vor aşeza părţile
oricărei lucrări scrise.
POPOVENI, POPOVIDI, POPOVICI
Povestea diplomatului Galoş (Andrei
Popovici), prilejuieşte un mic studiu etimologic, legat de dubla
provenienţă a numelui Popovici – ardelean, dar şi bucovinean,
fiind şi cel mai condimentat episod al cărţii. Anecdotica e aici
mai apăsată, umorul, mai gros, caracterul vizualizator al
sintagmelor, mai pregnant. Figura ilustrului consilier de Legaţie,
ministru de Finanţe o vreme, constituie o apariţie inedită în
deja pestriţul peisaj bucureştean interbelic: purtător al unei
celebre perechi de galoşi în miezul toridei veri bucureştene,
maniac al curăţeniei, etern înspăimîntat de pericolul
microbilor, Andrei Popovici e, altfel, un individ distins, vorbitor
al mai multor limbi străine. Trimis în 1929 de Guvernul
României la Paris, în speranţa obţinerii unui împrumut
substan-ţial (în contextul declanşării Marii Crize), acesta
telegrafiază încă de a doua zi, susţinînd că deja îl
obţinuse – prilej pentru presa vremii de a titra, imediat, pe
prima pagină, cu aluzie la străvechiul dicton al lui Iulius Caesar:
„POPOVENI, POPOVIDI, POPOVICI“... Apogeul comportamentului său
bizar îl atinge însă cînd, invitat la vila de la
Sinaia închiriată de Tinca Grădişteanu, e găsit dimineaţa,
de către eleganta soră a acesteia, Jeanne Grădişteanu, cocoţat
în vîrful patului, pe ţucal, îmbrăcat în
palton şi cu pălăria pe cap, îndreptînd spre uşă,
împotriva eventualului curent de aer, o umbrelă mare
deschisă...
Ultima povestire vorbeşte despre
diverse căsătorii între ardeleni şi boieroaice regăţene,
alte personaje emblematice intrînd în scenă, precum
Şerban Ghica ori etnologul şi folcloristul Mihai Pop.
Neagu Djuvara se autointitulează,
hîtru şi cu multă modestie, Moş Neagu (semnîndu-şi
astfel e-mailul adresat editurii), printr-un joc lingvistic, un
calambur care anticipă, de fapt, tonalitatea întregului volum.
Cu umorul irezistibil şi talentul literar care l-a consacrat drept
povestitor abil (calitate rară în rîndurile
istoricilor), Neagu Djuvara aminteşte de un alt istoric român,
dotat cu rafinate capacităţi de observator şi cu acelaşi umor
ce-i dublează observaţiile – Ionnescu Gion. Micul volum e
recomandat tuturor celor care vor să-şi înceapă toamna cu o
carte ce le va stimula, cu siguranţă, atît prin scriitură,
cît şi prin prezentare, apetitul pentru exerciţiul lecturii,
pierdut, poate, peste vară.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters