La ultima ediţie a Tîrgului
Bookfest, un public tînăr numeros asista, bulucit, la (scuzaţi
cacofonia) lansarea volumului de debut al lui Stoian G. Bogdan. Un
asemenea succes la un poet debutant în vremuri de criză a
poeziei, şi nu numai, nu e, să recunoaştem, de ici de colo, oricît
de mare ar fi capacitatea autorului de a socializa „în
reţea“. Fost redactor la revista douămiistă Pana mea, Stoian G.
Bogdan (n. 1983) şi-a creat, ce-i drept, o mică mitologie
underground, sub acronimul „SGB“ (pe model MRP, DRP, MHS sau
DCM). Originar din Comăneşti – orăşel moldovean „nemurit“
poetic în această monografie a groazei – omul e de profesie
avocat, chiar dacă, judecînd după depoziţiile sale, i-ar fi
stat mai bine în boxa acuzaţilor... Glumesc, desigur, dar
prietenii ştiu de ce: pe coperta a patra, şi Radu Andriescu, şi
Claudiu Komartin, şi Radu Vancu îl descriu la unison ca pe un
„derbedeu“, „hai-mana de provincie“, „dat în paşte“
şi poet cu care „nu-i cu nici un chip de glumă“. Ba Andriescu
dă în scris că: „dacă ai pe cine să întrebi, mai
mult de jumătate din Chipurile e biografism“! Lasă că nici
poetul comăneştean – adică eul său liric! – nu se sfieşte să
răstoarne raportul dintre text şi referent, mitologizîndu-şi
volumul prin reflecţii de genul: „ea e un fel de femeie pe care-am
recunoscut-o în boxa acuzaţilor, o femeie din care sărăcia
şi alcoolul au făcut un personaj de Chipurile“ (Chip chirip).
Altundeva, poetul-narator şi personaj
îşi dramatizează ambiguu o întîlnire la metrou
cu... Constanţa Buzea, cea care îi comentase cîndva
primele poeme la „Poşta redacţiei“ de la România
literară. Iată însă „despre ce e vorba în această
poezie“: în timp ce citea „ofticat“ România
literară după apariţia grupajului cu pricina, o frînă a
metroului îl face să lovească (involuntar) sub centură un
„ditamaiomul“ care nu-i acceptă scuzele şi-l pocneşte.
Neputînd rămîne dator, proaspătul poet îi
răspunde la modul „acţionist“, plesnindu-l „cu R.l-ul/în
ochiul dinspre staţia Unirii“ şi constată că „la cum s-a
chircit cred că poemele mele atîrnau greu./M-a buşit şi
rîsul, în timp ce îmi făceam loc prin mulţime...“.
Iată şi finalul cu schepsis: „Am ieşit smotocit ca o jucărie de
cîine./ Pe peron am observat o doamnă de vîrsta a treia/
simplă dar elegantă care mă privea sever/ ca pe un golan oarecare“
(Poemele din România literară). Dar acesta e un exemplu din
seria textelor care-l pun în scenă pe SGB şi ca „poet“,
nu doar ca „golan“.
Altfel, la o rapidă răsfoire a
cărţii, cititorul sastisit de bălării new generation poate fi
lesne tentat să azvîrle scîrbit cartea, derutat de
incipit-uri precum „Familia pulii“, „zi de tot căcatu“,
„Mînca-i-aş pizda ei“, „Am de la strămoşii mei turci
abilitatea/de a prinde şansa de coaie“, „eram cu tata, victimă
a datoriei părinteşti/de a fi dus la curve de timpuriu“ etc. Iar
convivialităţile generaţioniste din specia dedicaţiilor către
prieteni (Cap de broască, Ciotlosharada) sau relatările dezabuzate
despre vechi beţii eroice în grup (La crîşma din
Rosetti, Vînd BMW 318) par a avea un aer déja lu: iarăşi
poeme despre gaşcă şi beţii?! A se slăbi...
Citită însă fără idei
preconcepute, cartea – bulversantă – dezvăluie un poet capabil
să surprindă, ca-ntr-un album hiperrealist, episoade nebuneşti şi
„chipuri“ greu de uitat ale declasaţilor care i-au marcat
existenţa, victime deloc inocente într-o lume ieşită din
ţîţîni. O lume pe lîngă care poemele negre ale
lui Ioan Es. Pop din Ieudul... sau Pantelimon... par abstracte şi
ceremonioase, livreşti şi estetizante. De altfel, în
comparaţie cu „personajul“ SGB, alde Ianuş, Sociu sau Khasis
apar ca nişte „personaje“ lirice plăpînde (nu în
ordinea valorii, fireşte, ci în aceea a fizionomiei). O
comparaţie cu filmele lui Oliver Stone sau, de ce nu?, cu Marfa şi
banii ar fi, cred, avenită în context: una dintre principalele
calităţi ale poemelor lui SGB este caracterul cinematografic, de
film verité. Zona „monografiată“ în Chipurile
(Comăneştiul postdecembrist, un fel de Spoon în variantă
extrem-abrutizantă, „fără ieşire“) este una prin excelenţă
nelegiuită, producătoare în serie de monştri
(auto)distructivi şi de victime. Aici, bărbaţii îşi încep
de regulă viaţa ca nişte interlopi puşi pe fapte mari, pentru a
şi-o încheia în alcool, mizerie, nebunie sau sînge,
iar femeile pendulează între prostituţie, cerşetorie şi
ospiciu.
Naratorul acestor life stories pare
decis să privească răul în faţă pînă dincolo de
insuportabil, refuzînd, cu o grimasă cinică, orice
sentimentalism. Nu şi orice sentiment, căci afectivitatea ţinută
în frîu pulsează intens. Grozăvia experienţelor
familiale relatate (tatăl ajuns în închisoare, bunicul
ucis, mama eşuată în sanatoriul de bolnavi mintal) se
asociază cu o galerie de „personaje“ lovite de toţi pereţii
vieţii: o tîrfă drogată, fostă studentă la Drept, la FF,
ajunsă peste ani în boxa acuzaţilor, o alta sfîrşind
în cea mai jalnică mizerie după momentele de „glorie“
carnală, beţivi omorîţi cu sînge rece, rataţi
patetici căzuţi, socialmente, de sus, criminali psihopaţi,
puşcăriaşi, bărbaţi şi femei cu biografii gorkiene (între
aceştia – o bătrînă basarabeancă, Frăsina Lefter,
personaj dintr-un poem narativ tulburător), grobieni gregari care
înnebunesc în urma unor farse ale destinului de tip Două
loturi... „Obiectivismul“ evocărilor crude se împleteşte
cu o serie mai lirică – bluesuri direct confesive, subiective –
despre iubiri şi prietenii pierdute sau despre situaţii
existenţiale-limită, cu mici comentarii din off la cartea care
tocmai se alcătuieşte („m-apropii de finalul chipurilor/ îmi
creşte tot mai multă vată în nări“ – Între patru
paranteze). „Chipurile“ evocate sînt, de fapt, pure imagini
mentale, posesorii lor fiind deja „în altă parte“. Cronică
neagră a unei provincii abandonate şi retrospectivă existenţială
pe muchie de cuţit, ele alcătuiesc un ansamblu apăsător şi oferă
o imagine horror a „României profunde“ din ultimul deceniu.
SGB nu e un poet naiv sau rudimentar.
Dicţiunea robustă, frazarea mobilă, cu ruperi de ritm şi talent
improvizatoric, dozajul adecvat de înscenare argotică hard şi
de lirism reţinut, de agresivitate impenitentă şi de ricanare
amară sînt bine controlate într-un discurs tăios, unde
(aproape) totul e la locul lui. Vechile trucuri îi sînt
familiare (ca şi lui Sociu sau Ianuş, care îşi
intertextuează discret biografismul), dar nu trimiterile livreşti
sînt semnificative, ci faptul că poemele sînt matriţate
eficient pe calapodul unui real înregistrat pe toate
frecvenţele sale distorsionate. Sigur, cutare text parodiază, în
cheie personală, pe Mircea Dinescu sau Geo Dumitrescu, un altul
(Liviu Naţia) pastişează un poem de Cărtărescu (Corina, recent
măritată Achimescu): „Cine cară pe umeri povara unui cap/ în
care gîndurile au încremenit ca fotografiate/ şi toacă
strada cu mersu-i de armăsar beat/ de răsună pînă-n
versurile mele?// E Naţia cu beţigaşu’!“... Nu asemenea şotii
constituie însă punctul forte al autorului, căruia, dacă îi
stă bine să afirme „eu nu sînt un poet, eu sînt un
poem“, nu-i stă deloc bine să metatextueze emfatic „îmi
sorb cocktailul şi totul devine limpede// aici în poem“.
SGB reuşeşte cu deosebire în
narativizarea alertă, sincopată a decupajelor fruste de real,
virate dinspre mizerabilismul grotesc spre demenţa pură, cu
„explozii“ psihedelice („atingi zăpada şi fiecare fulg devine
cenuşă/ spargi visul şi-mi muşti bucăţi din creier...“).
Problema e că maniera sa de insolitare, în raport cu
congenerii, nu ţine atît de „poeticitatea“ discursului,
cît de valenţele portretistice şi narative ale acestuia, de
observaţia caracterologică acută şi de scenarizările abile.
Autorul Chipurilor este, virtualmente, un prozator, iar volumul său
se citeşte ca un roman neobeat. Avem de-a face, în fond, cu o
radicalizare, pornind de la experienţe hardcore, a unui tipar deja
brevetat, împins pînă la ultimele consecinţe. Tradiţia
sa internă vine dinspre arghezienele Flori de mucigai, trece prin
Poemul invectivă al lui Bogza şi ajunge... cine ştie unde.
Comentatorii de pe coperta a patra aduc tot felul de referinţe, de
la Villon la Vian, de la Thoreau la Edgar Lee Masters, de la D.
Stelaru la Mircea Dinescu şi de la Genet la... Fanfan, „rechinul
puşcăriilor“ – de ce nu şi la Tom Waits? Ar fi, oricum, o
eroare să ne oprim la nivelul „lumpen“ al textelor.
În plus, „golanul“ SGB nu e
un poet exhibiţionist sau isteric, nu şarjează băşcălios, nu dă
drumul lesne lamentourilor, nici nu se lasă pradă nevrozelor sau
depresiilor bacoviene. E un „dur cu suflet bun“, care a învăţat
să strîngă din dinţi şi să meargă înainte chiar
atunci cînd existenţa îl izbeşte din toate părţile.
Un supravieţuitor şi un martor, dacă nu un „avocat“ din oficiu
al lumii din care vine. Mişcarea favorită a poemelor sale
deziluzionate, brutale, pe alocuri argotice şi, vorba tînărului
Bogza, „penetrantiste“, în care agresivitatea nu pare decît
o banală reacţie de apărare, este înaintarea spre punctul
terminus al suportabilităţii, avînd drept corolar luarea
realului în plin şi trecerea dincolo: „breack on trough to
the other side“. Iar ultimul poem dă, alături de întunecatele
Sanatoriu şi Halucinaţie în drum spre oraşul natal (o
„imposibilă întoarcere acasă“, ca la Ioan Es. Pop, dar
fără voaluri simbolizante), întreaga măsură a calităţilor
sale. În asemenea piese, butonul intensităţii interioare e
dat la maximum, lăsînd să se audă scîncetul inocenţei
copilăreşti pierdute, călcate în picioare de mizeria
maturizării precoce: „înaintez pe culoare/ întunecoase
şi reci. cît un copil lepădat/ mi s-a făcut inima. aici
între ziduri/ ca-ntr-o bulă de linişte/ zac cei care-au
trecut prin zidurile realităţii/ psihopaţii/ paranoicii/
oligofrenii/ mama// aici totul e verde/ zidurile uşile aerul
nebunia/ înaintez pe culoare“ (Sanatoriu); „Prima privire
îţi conturează calea ferată acoperită de/ rugină/ a doua
ţi-o arată cum se sfîrşeşte brusc/ în cîmp/ de
parcă cineva ar fi bătut în cuie/ «De-aici nimeni nu
pleacă!»/ păşeşti înainte prin ceaţa cu gust de
cenuşă/ inspiri expiri pînă ce vezi oraşul/ cu ziduri gri
aer stătut şi oameni gri/ ca şi cum l-ai fi dezgropat cu suflarea
din praf/ .../ aici prietene ar fi fost mai bine să nu intri/ ăsta-i
oraşul comăneşti. Aici m-am născut eu/ aici te aşteaptă
disperarea în rochie de mireasă/ şi moartea dacă ai noroc“
(Halucinaţie în drum spre oraşul natal).
Iată şi culminaţia imposibilei
întoarceri într-un „acasă“ postapocaliptic, locuit
de o singurătate soră cu moartea: „cobori din maşină pe ţărîna
pe care ţi-ai terfelit copilăria/ acum eşti om în toată
firea, nu ca atunci cînd ai plecat/ jumate tu jumate hainele
lu’ tac-tu/ trînteşti portiera în urmă tragi din
ţigară fum după fum/ îţi faci curaj deşi-năuntru nu te
mai aşteaptă nimeni/ o gaşcă de ani ţi-a pîngărit casa/
dar carul mare e tot între nici limpede/ nu e monica să ţi se
gudure la picioare/ nici Riki să-ţi sară în braţe/ păşeşti
pe potecă şi îţi lipsesc din mîini găleţile cu apă/
însă mamaia s-a retras de mult dintre oale/ te cheamă
scîndurile din ferestre/ auzi printre zăbrele cuvintele alor
tăi/ acul de patefon sorbindu-le din riduri muzica/ susurul vinului
curgînd în pahare/ deschizi pumnii şi mîngîi
cu vîrfurile degetelor zidurile/ aici dădeai cu capul cînd
te simţeai/ prost prost/ aici a buşit traian pisica ta hoaţă/
aici era uşa/ intri/ aici te-ai blocat/ şi parcă simţi leşinul
apropiindu-se din camerele goale/ cu poze arse cu păienjenişuri şi
mii de şobolani/ te ghemuieşti într-un colţ al salonului/
şi-ai vrea să plîngi dar parcă fuţi finalul“ (Acasă). De
n-ar fi decît acest text, şi tot am putea vedea, liniştiţi,
în SGB, un poet adevărat. Dar Chipurile este în ansamblu
un volum notabil al noii generaţii, cu o identitate retenibilă. Un
volum care, totuşi, lasă impresia că-şi epuizează materia. Cel
puţin pe terenul poeziei.
Autor: 
RSS Feed
Newsletters