Nr. 719 din 18.04.2014

On-line - actualitate
Restituiri
Focus
Editorial
Actualitate
In memoriam
Polemici
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Religie
Eseu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2002   |   Ianuarie   |   Numarul 101   |   Viata ca o biela-manivela (Interviu cu Mircea Mihaies)

Viata ca o biela-manivela (Interviu cu Mircea Mihaies)

Autor: Svetlana CÂRSTEAN | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
A scris despre jurnal, despre literatura engleza si americana, a inventat Femeia in rosu, impreuna cu Adriana Babeti si Mircea Nedelciu. Rubrica sa Contrafort din Romania literara a devenit o lectura saptaminala obligatorie, indiferent daca pamfletul cu pricina are „damf“ de caltabos sau de drob de Paste. Multi il iubesc probabil pentru stilul sau fara echivocuri, multi il invidiaza in ascuns, dar si mai multi ii declara deschis antipatia. Nu are obiceiul sa protejeze pe nimeni, i-a criticat si pe Iliescu si pe Constantinescu deopotriva. Diferenta dintre acestia doi este ca cel din urma i-a daruit o medalie pentru meritele sale culturale. Mircea Mihaies nu este un personaj comod, e un lucru deja stiut. Insa misiunea pe care si-a asumat-o are farmecul ei. Din farul sau banatean, el scruteaza orizonturile lumii „miticilor“ (si nu numai). Lume in care mai si descinde din cind in cind, fara a-si refuza placerea de a se simti, pentru scurt timp ce-i drept, de-al casei.

Un ardelean pe drumul dintre Timisoara si Bucuresti
Va autocaracterizati, intr-un articol recent din Romania literara, drept un „banatean vandut miticilor“. Cum reusiti sa impacati spiritul dumneavoastra pamfletar, care se integreaza perfect in atmosfera de Regat, cu bunul simt si calmul banatean?

O precizare: sint un banatean „facut, iara nu „nascut“! E drept ca mi-am petrecut mai mult de jumatate din viata de pina acum la Timisoara, insa, daca e sa mergem pe purisme si regionalisme, adevarul e ca sint ardelean. Un ardelean din ce in ce mai putin mindru de ispravile consingenilor mei – evident, de ispravile lor politice. Nu stiu ce ardelenism o mai fi si asta daca il eternizeaza ca primar al Clujului pe Funar, iar in 2000 n-a avut altceva mai bun decit sa voteze masiv cu Vadim. In ce priveste „vinzarea“ mea catre bucuresteni, e o realitate suta la suta. Sint fascinat, de cind ma stiu, de amestecul unic de gratie si mitocanie, de vulgaritate si sublim, de eleganta si topenie, de neseriozitate si metafizic, de je m’en fiche-ism si de efervescenta, de lene si de randament, de grosolanie si dragalasenie pe care nu le-am intilnit, in asemenea impresionante cantitati si cu atita usurinta, decit pe malurile Dimbovitei. Calatoresc la Bucuresti cu o enorma placere, insa cu siguranta n-as vrea sa locuiesc acolo. Ritmul de biela-manivela in care vin si plec de la Bucuresti mi se pare intru totul convenabil. Ma simt in relatia cu Bucurestiul asemeni acelor barbati intre doua virste care, desi nu-si abandoneaza mariajul, isi viziteaza cit de des pot amanta mai inteligenta, mai seducatoare, mai plina de spirit decit uzata consoarta. Nu vad nimic imoral intr-o astfel de slabiciune pentru acest oras, chiar daca asezatii, cumintii, binecrescutii, inzestratii cu caracter de prieteni ai mei din Timisoara nu ezita sa ma sanctioneze cit pot ei de des. Ei bine, eu ma simt minunat intre neseriosii, volatilii, „tradatorii“ mitici!

Si cum se impaca totusi pamfletarul cu banateanul, fie el si facut, nemilosul cu amabilul?

Nu sint sigur ca in cazul meu „stilul e omul“. Destui dintre cei care ma cunosteau doar din scris au fost de-a dreptul socati sa constate ca nu corespundeam imaginii pe care si-o facusera despre mine ca persoana. Se asteptau sa dea peste o fiara, or, in realitate, se intimpla sa fiu cit se poate de „cumsecade“. Sint chiar blind, daca ma pot autocaracteriza. Si, in orice caz, politicos si amabil – o amabilitate care ma enerveaza, pentru ca e de obicei ingrozitor de cronofaga. Dar nu pot fi altfel, dupa cum, atunci cind scriu despre viata publica si politica romaneasca, n-o pot face cu calm, asezat, rational. Adica asa cum i-ar sta bine unui banatean. Nu stiu daca pot sa impac aceste doua laturi ale comportamentului meu. Probabil ca nu, iar acum e cam tirziu ca sa incep sa fac o echilibristica, doar pentru a demonstra ca sint in stare sa ma schimb. M-am resemnat de mult ca as putea sa-i schimb pe cei din jurul meu. Cu atit mai putin as fi capabil sa ma schimb pe mine. Pentru amuzament, ia imaginati-va reversul: cum ar da sa fiu „pamfletar“ in viata si placid in scris?

Care credeti ca ar putea fi specificul vietii literare si culturale, in general, din Banat? E acolo un alt ritm, sint alte reguli?

Nu sint un specialist in spiritualitatea banateana – ar trebui sa-l intrebati pe dl Cornel Ungureanu, care a scris, de altfel, carti admirabile despre aceasta chestiune. Tot ce va pot spune e ca Timisoara are o anumita raceala, o politete stranie, care te impiedica sa te apropii prea mult de ea. Mie mi-au trebuit cam zece ani pina sa ma consider cu adevarat timisorean. Iar orasul – mi-am dat seama de asta incetul cu incetul – e altceva decit Banatul. Fireste, elemente de „banatenism“ ai sa gasesti si la Timisoara. Insa aici, la „centru“, s-a solidificat intr-un mod anume, de negasit in alte parti ale tarii, amestecul de traditii, de limbi si de credinte. Din frecusul zilnic al germanilor, romanilor, ungurilor, evreilor si sirbilor a luat nastere un anumit mod de existenta, pe care l-as caracteriza ca fiind dominat de rabdarea pentru celalalt. Nu toleranta – cum urit se spune –, ci rabdarea. O rabdare cu dublu sens: mai intii, pentru a-ti asculta si intelege interlocutorul – care, adeseori, vorbea alta limba decit tine, pe care, fatalmente, o intelegeai mai greu –, apoi, rabdarea de a te face inteles, la rindu-ti. Probabil ca aceasta realitate obiectiva a impus un anumit ritm – lent, calm – si a creat premisele unui model comportamental care, din fericire, reuseste sa supravietuiasca si azi, in plina epoca a vulgaritatii, nesimtirii si oportunismului jalnic.
Cum a influentat acest model comportamental viata culturala propriu-zisa?
Fara indoiala, aceste caracteristici ale locului si-au pus amprenta si asupra creatiei din zona. Viata culturala timisoreana este si a fost scutita de turbulentele din alte parti ale tarii tocmai pentru ca am fost invatati ca este loc pentru toti. Cu exceptia unui singur episod, generat de-un regizor pensionar, Ioan Ieremia, sprijinit puternic de oamenii din plasa lui Ion Iliescu, nu tin minte nici un episod in care stilul de viata al culturii timisorene sa se fi facut de rusine. Dar, orgoliosi cum sintem, ne-am explicat si atunci penibilele manevre prin implicarea unor oameni din afara Banatului! In rest, in Timisoara poti avea relatii desavirsite cu oameni ale caror valori nu le impartasesti – dupa cum ei nu le impartasesc pe ale tale – tocmai pentru ca exista suficient spatiu de neutralitate (si de rabdare) in care ne putem regasi cu preocupari, interese si aspiratii comune. Cam acesta e ritmul si cam acestea sint regulile!

Descentralizarea: tardiva, dar obligatorie
E la moda acum la noi ca, din timp in timp, sa se vorbeasca despre descentralizarea politica, economica. Cum va imaginati o Romanie descentralizata? Ar exista favorizati si defavorizati in acest caz?

Nu cred ca descentralizarea e doar o moda. In lumea moderna – chiar in aceea neglobalizata – descentralizarea e o obligatie. Asa cum interesele individului ar trebui sa stea deasupra intereselor de grup – sau cel putin asa sustine democratia –, tot astfel interesele locale trebuie luate in considerare cu mult mai mare atentie decit s-a facut pina acum. Altminteri, vom construi la nesfirsit societati utopice, in numele „omului ideal“, insa primul sacrificat va fi tocmai pirlitul de om, care nu vrea sa fie nici „nou“, nici „perfect“, nici „recent“ (cum spune Horia Patapievici), ci om, pur si simplu. Nu cred ca e bine ca eu, de la Timisoara, sa-mi impun vointa asupra egalului meu de la Vaslui sau din Bistrita-Nasaud, sau cel de la Bucuresti asupra noastra a tuturor, pentru ca fiecare dintre noi avem si interese specifice, pentru ca ne-am „construit“ in realitati distincte. Dar, in bun spirit cetatenesc, pot sa-i atrag atentia ca stilul sau de viata nu prea corespunde lumii in care traim, si in care vom trai din ce in ce mai intens. Pot sa-i spun ca daca nu-si va folosi propriul cap pentru a-si gindi existenta, nu va avea cine s-o faca in locul lui. Nici macar „binevoitorii“ din parlament sau din guvern. Evident, traim inca intr-o societate construita pina in cele mai mici amanunte, in asa fel incit forta represiva sa poata „lua cu lopata“, dintr-o data, cit mai multe personaje. O societate in care individul nu constituie o unitate de masura. Un singur si vulgar exemplu: dupa ce am reusit sa dotam redactia revistei Orizont cu aer conditionat, ne-am pus problema renuntarii la sistemul de incalzire clasic, prin calorifer, pentru ca oricum aruncam banii pe geam: costa enorm, iar rezultatele sint cele binecunoscute – tot la suba si la ceaiuri fierbinti trebuia sa recurgem pentru a putea redacta manuscrisele. Credeti ca am reusit? Nici vorba! „Calor“-ul ne-a trintit un document potrivit caruia trebuia sa avem acordul asociatiei de locatari (redactia isi are birourile intr-un cladire uriasa, cu citeva zeci de apartamente). E forma cea mai limpede si mai primitiva de a mentine controlul asupra destinului individual prin exacerbarea unor formule tipic totalitare. In Romania, descentralizarea e, in acelasi timp, obligatorie si tadiva. Obligatorie – din motive limpezi. Tardiva – pentru ca societatea noastra a avut tot timpul sa ajunga in stadiul de putrefactie, din care cu greu va mai putea fi salvata. Cunoscind eu destui consilieri municipali si judeteni, si din Timisoara, si din alte orase, tare mi-e teama ca in etapa actuala descentralizarea puterii nu inseamna altceva decit descentralizarea coruptiei. Adica, un stat cleptoman ce fura cite ceva de la toti va fi inlocuit de o mafie locala care va sti sa fure totul de la fiecare.

Talent de dactilograf si pasiune pentru jurnale
A fost adesea remarcat talentul dumneavoastra de a produce formulari memorabile. Cum convietuiti cu acest talent? Il intretineti, va razboiti din cind in cind cu el?

N-am observat prea „adesea“ ca asa-zisul meu talent sa fi fost ridicat in slavi! Dimpotriva, sint frecvent catalogat drept un „extremist“ („un al doilea Vadim Tudor“, imi spunea cineva), un ins intolerant, cinic, pus in solda dusmanilor patriei etc. Nu-mi recunosc alt talent decit cel de dactilograf! Scriu foarte repede la masina (in ultimii ani, la computer) si, de altfel, n-am scris absolut nici un articol pina cind, in anul intii de facultate, mi-am cumparat o masina de scris. Spre paguba colectionarilor de manuscrise, desigur! Lasind gluma la o parte, adevarul e ca nu m-am putut debarasa de obsesia „de a scrie bine“. Intr-atit, incit inca mi se intimpla sa fiu preocupat nu de faptul daca am sau nu dreptate (in fond, lumea e plina de imparati Solomon, mult mai intelepti decit pot eu visa a fi!), cit de forma pe care o pot da subiectivitatii mele altminteri lipsita de ambitii normative.

Asemenea formulari pot fi intilnite si in cartile despre jurnal. De ce ati ales sa scrieti despre acest gen literar?

Nu pot sa va urme-pe acest drum al politeturilor si delicateturilor. Nu stiu ce fel de formulari vor fi existind in cartile mele. Probabil ca exista si destule platitudini, dar cu siguranta nu mai multe decit in scrierile despre literatura confesiva ale lui Eugen Simion. Am scris destul de mult despre jurnale si corespondente pentru ca am citit foarte multe jurnale si corespondente! Acesta e raspunsul. M-a fascinat intotdeauna omul in carne si oase aflat in spatele fiintei de hirtie care duce – orisicitusi! – o existenta anormala: in loc sa se bucure de soare, de natura, de viata, el innegreste mii si mii de pagini pe care n-are nici o garantie ca le va citi vreodata cineva. E o bizarerie fundamentala in ideea de scriitor si in ideea de scris pe care eu ma incapatine-c-o pot descifra in ceea ce scriitorul lasa sa se intrevada din bucuria si suferinta lui. Desigur, e o doza de nesimtire si indecenta sa patrunzi in intimitatea celuilalt, insa, in ceea ce ma priveste, i-as asigura pe autorii de jurnale intime ca am incercat s-o fac cu toata delicatetea. In plus, am scuza ca exista o dorinta secreta a autorului de jurnale de a fi descoperit, pentru ca altminteri am ajunge cu totii la casa de nebuni!

E jurnalul situat undeva la periferia literaturii?

Cele doua carti pe care le-am dedicat literaturii confesive (De veghe in oglinda, 1989, si Cartile crude, 1995) incearca sa demonstreze, mai intii, ca jurnalul e literatura. Cit de in centru si cit de la periferie – n-am de unde sa stiu. Nu mai stiu, de altfel, ce reprezinta astazi aceste notiuni. O fi romanul „central“ si eseul „marginal“? O fi poezia ceva „esential“ si memorialistica un lucru de neglijat? Nici Allan Bloom n-ar putea raspunde cu mina pe inima, la o atit de complicata intrebare. Stiu doar ca exista jurnale intime pe care nu le lasi din mina (de la Virginia Woolf la Mircea Cartarescu) si ca exista jurnale atit de fandosite incit iti vine sa-i scrii autorului (daca traieste) o scrisoare si sa-l citezi pe nemuritorul nenea Iancu: „A se slabi!“ Autorii din aceasta categorie sint coplesitor de numerosi, dar nu toti traiesc la Paris!

Sinteti specializat in literatura engleza si americana. Pe cine ati reciti? Pe Samuel Pepys sau pe Amiel?

Pe Sylvia Plath si pe Gide! Evident, autorii citati de dumneavoastra sint monumente ale genului, atit prin dimensiunea jurnalelor ce ne-au ramas de la ei, cit si prin importanta lor in constituirea genului. Nu mai pomenesc de valoarea documentara a acestor jurnale, pe care nu le mai citeste in intregime nimeni. Jurnalul lui Amiel, care contine saptesprezece mii de pagini, e o capodopera a inregistrarii amanuntelor unei vieti lipsite de evenimente exterioare, pe cind Pepys rivalizeaza cu gazetele vremii, oferind o panorama a vietii sociale si politice absolut fabuloasa. Dar asta nu inseamna ca parcurgerea multelor tomuri ale jurnalului sau (din motive explicabile, circula de obicei editii intr-un volum sau doua, adevarate digest-uri dintr-o imensa activitate de inregistrare a moravurilor si naravurilor timpului) e fara rost sau oprimanta, chiar in lumea noastra, marcata de o lipsa cronica de generozitate cu noi insine.

Cind un Capricorn se intilneste cu doi Scorpioni
V-ati aruncat oarecum in viltoarea beletristicii, scriind impreuna cu Adriana Babeti si Mircea Nedelciu, romanul Femeia in rosu. Ce a insemnat pentru dumneavoastra, ca teoretician, acest experiment?

Scrierea Femeii in rosu a reprezentat pentru mine mai intii o extraordinara experienta umana. Prin felul meu de-a fi, munca in echipa ma stinjeneste. Pe de-o parte, am senzatia ca ii incomode-pe ceilalti, pe de alta, am o usoara jena de a le-o spune, atunci cind ma incurca ei pe mine. In cazul nostru, a fost vorba de-o rara intilnire intre oameni care se placeau si se apreciau intre ei. Ca si Adriana, il consideram pe Mircea Nedelciu adevaratul lider al generatiei noastre, a carui sefie era de la sine inteleasa, indiscutabila si tocmai de aceea deloc constringatoare. In ce ma priveste, eram fascinat de felul in care lucreaza un scriitor, de felul in care isi gindeste pagina, capitolul, cartea. Era o curiozitate naiva, pentru ca oricit de multe lucruri ai sti, teoretic, despre „compozitia“ literaturii, nimic nu inlocuieste coborirea in laborator. Una e sa stai intre carti, citindu-i pe altii, intrind in dialog cu ideile ce plutesc in aerul vremii – adica ceea ce cam facusem eu pina atunci –, si alta e sa iei cu asalt, cu miinile goale, o gigantica stinca si sa incepi sa sapi in ea pina ajungi sa-i dai forma dorita. Scrierea prozei iti solicita in egala masura muschii corpului si „muschii“ creierului. A reincepe, zile si luni in sir, munca asa cum o face un functionar sau un sofer – pentru ca asta e „arta romanului“ –, vislind in picla deasa fara alta busola decit intuitia ta si credinta ta ca vei izbindi, necesita mai mult decit talentul usurel de-a scrie la gazeta si de-a fermeca, prin citeva fandari pe cit de spectaculoase pe atit de gaunoase, eventualele doamne de la galerie. Am inteles din aceasta intimplare de ce in culturile mari romanul continua sa fie, de citeva secole bune, „genul major“ si de ce mintile cele mai stralucitoare ale mondenitatii au incercat sa se exerseze in acest domeniu. Devin patetic, dar cum pot fi altfel cind vorbesc despre Mircea Nedelciu?

Adriana Babeti imi povestea acum citeva luni acea intilnire care a precedat scrierea romanului, acea intilnire in care v-ati analizat reciproc, v-ati adus reprosuri unii altora, ca sa stiti exact cu ce porniti la drum. Se pare ca dumneavoastra erati oarecum durul grupului, in asa fel incit Adriana Babeti nu-si mai amintea reprosurile care vi s-au adus.Vi le mai amintiti?

Nu cred in zodii, dar in cazul nostru s-ar putea sa fi functionat un fel de magnetism indus de astre. Adriana Babeti si Mircea Nedelciu, nascuti in aceeasi zi, 12 noiembrie, sint scorpioni, adica impinsi la autodevorare. Pe cind eu, capricorn, refu-cu obstinatie confesiunea, flecareala, mai ales cind obiectul sint chiar eu. A fost suficient ca aceste doua naturi seduse de autodistructie sa se afle impreuna pentru ca moara reprosurilor sa porneasca. Adriana exagereaza: nu eu eram procurorul, ci ei! Eu am apucat doar sa-i spun lui Mircea ca prefata la romanul lui tocmai aparut, Tratament fabulatoriu, mi se parea enervanta si falsa prin stingismul, prin marxismul ei oportunist. E drept ca nici n-a fost nevoie de altceva pentru ca atmosfera sa ia foc. Departe de lume, asezati in jurul unui bidon gol de pacura, cu cite un toi de trascau in mina, spiritele s-au incins, dar n-am ajuns la paruiala! Abia acum imi dau seama ca, fara sa stim, fara sa ne propunem, ne supusesem unui ritual al purificarii. Un ritual pesemne reusit, din moment ce pe intreaga perioada a scrierii romanului (saptesprezece zile), interval in care am petrecut impreuna cam saisprezece, optsprezece ore pe zi, a domnit intre noi o mirifica intelegere si voie buna. Ce-mi vor fi reprosat cei doi, nu mai tin minte. S-ar putea chiar sa nu-mi fi reprosat nimic. Adevarul e ca pe linga energizatii scorpioni, gata de cele mai subtile incaierari, in preajma carora ma gaseam, eu, devitalizatul, retractilul, melancolicul capricorn trebuie sa fi facut figura de animal domestic. Domestic rau de tot!

Episodul Tony Judt
Intr-un numar recent din revista 22, dl Sorin Antohi va reprosa, cu amaraciune, ca ati fost „informatorul“ (in sensul din sociologie, spune Domnia sa) al lui Tony Judt in scrierea articolului sau Romania: la fundul gramezii, care a provocat o dezbatere aprinsa in presa romaneasca a sfirsitului de an 2001 si a acestui inceput de an. Acceptati aceast calificativ?

Nu stiu ce are de-a face sociologia cu iritarile lui Sorin Antohi. In cazul de fata, ele chiar m-au mirat, pentru ca, daca nu ma insala memoria, Sorin Antohi a scris lucruri extraordinar de dure si de adevarate la adresa realitatilor din Romania. Intr-un fel, vad in atitudinea lui Sorin o dezicere de propriile sale texte mai vechi, ceea ce mi se pare destul de trist. Scotindu-ma pe mine din cauza (evident ca am discutat cu Tony Judt, evident ca stie destule lucruri despre Romania din articolele pe care i le-am recomandat), nu inteleg de ce-oi fi eu mai „informator“ decit Vladimir Tismaneanu (pe care Tony Judt il citeaza de citeva ori), decit Irina Livezeanu, Paul Goma, Adrian Nastase sau chiar decit Sorin Antohi insusi, mentionat in textul demonizat al profesorului american?! Mai trist e un alt lucru: ca, brusc cuprins de-o umoare belicoasa, Sorin Antohi scrie, negru pe alb, ca „articolul lui Tony Judt este improvizatia unui om cu statut academic onorabil (dar nu mai mult)“. Daca Sorin Antohi n-ar fi parasit niciodata Bahluiul, as intelege. Dar ca unul care de ani de zile se invirte in mediile academice internationale (medii de cea mai buna calitate, ma grabesc sa adaug) mi se pare un fault inutil si nedemn de subtirimea intelectuala a lui Sorin. In ce ma priveste, sint de partea lui Vladimir Tismaneanu (despre Volo sint sigur ca avem amindoi aceeasi parere superlativa!), care scria in legatura cu directorul lui Remarque Institute (cite-din memorie): „Vad in Tony Judt continuatorul unei superbe traditii de gindire critica intotdeauna atenta la dilemele modernitatii, ilustrata de ginditori precum Hannah Arendt, Raymond Aron, François Furet, Leszek Kolakowski, Claude Lefort, George Lichtheim, Dwight Macdonald ori Jacob Talmon“. Sau te pomenesti ca toti acesti monstri sacri ai gindirii politice si istorice moderne or avea si ei doar un statut academic mediocru?! As fi etern neconsolat sa constat ca mai vechiul „european de pretutindeni“ se va fi pravalit – vai, cit de dizgratios! – in tagma in curs de ingrijoratoare sporire a „patriotilor de nicaieri“!


 
 
 
Cele mai citite articole
Nicolae Manolescu şi posteritatea lui critică
Îi înţeleg din ce în ce mai bine pe bătrînii critici
Tot Maiorescu şi Gherea?
„Mai bine ar sta în banca ei“
Noua critică. Dreptul la diferenţă
Cele mai comentate articole
„Mai bine ar sta în banca ei“
„Dacă astăzi mai sînt încă în picioare e pentru că, în copilărie, n-am învăţat niciodată să îngenunchez“
TANDEM. Salto mortale
Cele mai recente comentarii
@ Tatarca
@joenegut
Nostradamus
invers
Yasmina Khadra la France culture
 
Parteneri observator cultural
Animation Magazine Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural Modernism Reteaua literara Institutul Cultural Roman Gazduire
 
ONB filarmonica george enescu Radio Romania Muzical Artline Liternet Cartier Bookland
 
Phoenix Entertainment Teatrul de arta Radio France International Romania Arhiva Nationala de Filme Uniunea Artistilor Plastici Dana Art Gallery Teatrul de pe Lipscani
 
bookiseala.ro Godot Cafe-teatru Viva East Infocarte Comunitate foto Elite Art Gallery Teatrul Tineretului din Piatra Neamt
 
Fundatia Culturala Greaca Şcoala Micile Vedete Editura Litera Scrie despre tine Regizor Caut Piesa Muzeul Ţăranului Român Business Edu
 
Senso TV LicArt
Sculpture