OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriela ADAMESTEANU
Cele doua Romanii. Articole si fragmente memorialistice
Institutul European, Iasi, 2000, 263 p., 59000 lei


In toamna acestui an se va implini un deceniu de cind Gabriela Adamesteanu conduce saptaminalul 22, revista Grupului pentru Dialog Social, una dintre cele mai importante publicatii intelectuale ale Romaniei postcomuniste. Inainte de 1990 nu facuse gazetarie; imediat dupa, ca multi alti colegi, a lasat literatura pentru realitate, comentind extraordinarele transformari prin care am trecut cu totii. Angrenata in facerea revistei, a scris mult si divers, pronuntindu-se asupra unor evenimente importante si atingind rind pe rind mai toate temele majore ale perioadei. Si-a selectat recent articolele intr-o carte intitulata Cele doua Romanii, dupa ce, in urma cu citiva ani, strinsese in volum interviurile pe care le-a realizat pentru 22 (Obsesia politicii, Editura Clavis, Bucuresti, 1995).

Reprosurile care i s-au facut autoarei exceptionalului roman Dimineata pierduta (1983) pentru ca ar fi „abandonat“ literatura in favoarea politicii sint nejustificate. Le-am putea chiar rasturna complet, caci – dimpotriva – gazetaria a obligat-o pe Gabriela Adamesteanu sa scrie mai mult si ne-a oferit sansa de a-i citi eseistica pe care altfel n-ar fi scris-o – probabil – deloc. Ca prozatoare, e putin prolifica (a publicat cu totul doar doua romane si doua culegeri de proze scurte). De altfel, a recunoscut intotdeauna ca elaboreaza greu, revenind la nesfirsit asupra textului si aminind cu anii sa dea o carte la tipar. Apoi, reprosurile sint injuste si pentru ca gazetaria Gabrielei Adamesteanu nu seamana cu a colegilor literatori care s-au profesionalizat dupa 1990 si in spatiul analizei politice. Inainte de orice altceva, cartea de acum trebuie citita ca o marturie de scriitor, si anume a unuia dintre cei mai importanti prozatori romani ai ultimelor decenii. Nu e la mijloc nici o „tradare“! Nemaivorbind despre faptul ca e moralmente greu de acceptat ca, in timp ce istoria da peste cap lumea din jur, poetul sau romancierul sa stea cuminti la mesele lor de lucru si sa compuna pagini elevate pentru mai tirziu. E un timp pentru toate. Un deceniu si mai bine, Gabriela Adamesteanu a facut jurnalism. Se va apropia – poate – si clipa unei noi carti de proza…
Asa cum ni se infatiseaza intre coperti de carte, publicistica din Cele doua Romanii impinge catre lectura din perspectiva literaturii. Ca articlerie politica (preluata din 22, dar si cu surprinzator de numeroase articole aparute in ultimii ani in Romania libera, unde Gabriela Adamesteanu a semnat saptaminal o „tableta de scriitor“), materia din carte are citeva insuficiente care ar putea fi deranjante. Desi acopera intreaga perioada de dupa decembrie 1989, n-o face sistematic, dind impresia de selectie uneori capricioasa a evenimentelor tratate (in 22 n-a semnat – paradoxal – cu aceeasi regularitate, mai ales in functie de absentele sale din tara). Are – apoi – un subiectivism care favorizeaza anumite detalii, scene, personaje publice, precum si unele ipoteze de analiza riscante.

Defecte in analiza politica, aceste lucruri sint avantaje daca privim cartea ca – spuneam – eseistica de prozator. O regasim pe Gabriela Adamesteanu asa cum o stim din revista: asumindu-si gazetaria ca pe o experienta personala, pronuntindu-se asupra realitatilor curente cumva patetic, cu o sinceritate funciara si chiar cu o anume poza naiva din care nu lipseste o nota de cochetarie feminina. Multe articole par gindite in timp ce sint scrise, fara proiecte clare (de unde revelatii „in mers“ de felul: „Descopar, in acest moment, cind scriu, cit de…“ – p. 34), ceea ce le da un aer de creionare grabita, sub imperiul urgentei. Spuse doar pe jumatate, destule lucruri ramin enigmatice, in timp ce textul trece la un nou paragraf si la o noua tema. Undeva, in eseul asezat „in loc de prefata“ si intitulat semnificativ Lungul drum de la proza la jurnalism, autoarea face chiar marturisirea trufasa – si splendida in fond – ca vede mersul istoriei ca pe o prelungire a prozei proprii: „Pentru mine, tot ce s-a petrecut dupa ’89 a fost o uluitoare continuare a Diminetii pierdute. Sa asist la acest spectacol, «live», uneori chiar cu iluzia de figurant (nu punind cap la cap carti de istorie si memorii de epoca, cum am facut in timp ce imi scriam romanul), a fost un spectacol fascinant. s…t Am trait intens istoria acestor ani, ca un participant anonim, la fel ca multi altii, cu aceeasi incrincenare disperata – sa nu se piarda aceasta, mereu, ultima sansa, sa nu vad repetindu-se, inca o data, dimineata pierduta a Romaniei“ (p. 10). Spre final apare si intuitia faptului – nespeculat ca atare – ca acest mod de a face articlerie se apropie de literatura: „scriind acest lung text despre drumul meu de la literatura la jurnalism, ma intreb acum daca nu cumva el poate fi semnul unui inceput de drum invers: de la jurnalism la literatura“ (p. 21). Probele se pot oricind inmulti: din paginile cartii de articole politice prozatoarea nu e lipsa la apel…

Asa stind lucrurile, textele mai putin atragatoare sint cele consacrate strict exprimarii unor opinii politice „la zi“, pe cind cele mai interesante fac ocoluri eseistice sau memorialistice (subtitlul cartii incluzind termenul: Articole si fragmente memorialistice). Si aici, dimensiunii speculative si moralizante i-o prefer pe aceea descriptiva si narativa, „de prozator“. Desi li se dedica vizibil patrunsa de importanta autodefinirii nationale, Gabriela Adamesteanu e mai putin inspirata in eforturile sale de a formula judecati asa-zicind „substantialiste“ despre Romania si romani (intre altele, preia cliseul dificultatilor de comunicare dintre elite si mase, dintre intelectuali si „Romania profunda“ – de unde ideea celor „doua Romanii“ din titlul cartii, altfel bine gasit, percutant formulat). In schimb, ii reusesc foarte bine schitele de atmosfera, evocarile de scene si de personaje, notatiile reflexive personala, echivalente – ultimele – ale monologului interior din proza moderna. Cartea e presarata cu secvente macar interesante, nu o data si emotionante, in care e vorba despre mediile literare si intelectuale de dinainte de caderea vechiului regim si de dupa, despre dizidentii din perioada comunismului tirziu, despre viata de zi cu zi in Bucurestiul de atunci, despre propria sa biografie, despre familie, formatie, evolutia profesionala si asa mai departe. Lipsesc la fel de personalele insemnari de calatorie publicate frecvent in acesti ani in 22 (mai ales in urma unor participari la reuniuni politice sau intelectuale internationale). Probabil ca autoarea noastra le pastreaza pentru o alta carte.
Sa nu inchei inainte de a ma asigura ca nu nedreptatesc – totusi – latura de comentariu politic din Cele doua Romanii: sinceritatea pe care si-o asuma ii permite Gabrielei Adamesteanu sa spuna lucrurilor pe nume, sa dea verdicte severe acolo unde altii fac ocoluri diplomatice, sa schiteze portrete necrutatoare ale unora dintre principalii nostri actori politici de dupa 1990. Dupa ce am urmarit tensionati acest – intr-adevar – „spectacol“ al istoriei, va fi pasionant pentru noi, cititorii, sa descoperim sau sa regasim judecatile lipsite de menajamente ale unui martor implicat care s-a-ntimplat sa fie si un mare scriitor…


P.S. La 22…

Pentru ca despre evolutiile recente ale relatiilor mele cu 22-ul n-a razbatut acolo nimic la suprafata, dau aici informatiile pe care le detin si adaug reactia mea.
Cititorii consecventi ai Observatorului cultural sint la curent cu analizele aparute in revista noastra dupa alegerile generale din 26 noiembrie trecut (in Nr. 41/2000), ca si cu opiniile pe care le-am preluat tot atunci din Internet si cu lamuririle pe care le-am adus in numarul imediat urmator (42/2000). In anumite cercuri din interiorul Grupului pentru Dialog Social au fost formulate impotriva mea acuzatii cum ca as fi comis abominabila crima de a publica mesaje de e-mail „private“, insa care – dupa cum am explicat in Nr. 42 al Observatorului) – fusesera deja transmise de bunavoie de catre autorii lor catre un public intelectual format din sute de persoane, la adrese individuale sau ale unor institutii culturale si de presa (asa au si ajuns la mine, fara sa le fi cerut sau sa le fi preluat abuziv de undeva).

Acesta a fost pretextul. In realitate, in cercurile respective a deranjat enorm faptul ca, pentru prima oara pe un spatiu amplu, pe mai multe voci si – in unele cazuri – cu o radicalitate impinsa pina la vehementa, rolul si responsabilitatea GDS pe scena publica a Romaniei postcomuniste au facut subiectul unor comentarii si verdicte critice formulate din afara Grupului, dar nu si din afara mediilor elitei noastre intelectuale. Tema e prea complicata pentru a o trata grabit in aceste rinduri. De altfel, despre meritele si pacatele GDS s-a vorbit si s-a scris mult, inclusiv in paginile 22-ului si de catre membri ai Grupului. In ce ma priveste, nu m-am numarat niciodata printre contestatarii radicali, ci printre admiratorii critici: il consider – de pilda – pe Gabriel Liiceanu (ca sa aleg exemplul unuia dintre cei mai proeminenti si mai reprezentativi membri ai GDS) un ginditor remarcabil, chiar daca sint uneori in dezacord (uneori flagrant) cu el si – de asemenea – un exceptional eseist si scriitor (ma gindesc si la vocatia sa de prozator ilustrata in Jurnalul de la Paltinis). Stiu – pe de alta parte – ca sensibilitatile unor personalitati ca Liiceanu au fost ranite in ultima perioada din cauza – mai intii – dezbaterii asupra alunecarilor antisemite din limbajul unor intelectuali romani democrati si – acum – de comentariile asupra responsabilitatii elitelor noastre in fata succesului relativ al extremei drepte in alegerile pentru Parlament si pentru sefia statului.

Sint lucruri importante, care ramin sa fie discutate. Cu toata intelegerea pentru sensibilitatile ranite ale unor oameni pe care-i pretuiesc, optiunea mea de intelectual critic nu poate fi decit pentru dezbatere, inclusiv (sau mai ales) asupra temelor incomode, inclusiv a celor care implica personalitati marcante. In fondul ei, atare atitudine n-ar trebui sa fie privita drept altceva decit un elogiu indirect, caci validarea valorii se face prin examen critic, nu prin adoratie – dar nici nu ma mira prea tare faptul ca in Romania anilor 2000-2001 se prelungesc mentalitati care au structurat cimpul nostru cultural in anii ’60-’70-’80. Iarasi – o discutie prea complicata pentru a o purta aici.
Revenind la fapte: atit cit am reusit sa aflu, se pare ca, dupa aparitia Numarului 41 al Observatorului, dinspre GDS au fost exercitate teribile presiuni pentru ca numele meu (dar nu si al colegei mele Carmen Musat!) sa fie eliminat din lista de „colaboratori permanenti“ din caseta redactionala a 22-ului. Din cite mi s-a spus, Gabrielei Adamesteanu nu i se paruse ca s-ar fi intimplat ceva atit de grav incit sa fie nevoie de „masuri“ punitive, dar, in fata „santajului“ colegial („daca nu-l scoti din caseta, nu mai public in 22!“), a cedat. Stiu si ca cel putin doi membri GDS si autori ai 22-ului au sfatuit-o sa nu aplice „masura“. Totusi, numele meu a disparut – intr-adevar – din caseta numarului imediat urmator. Pe principiul „cine nu e cu noi (sau credem noi ca nu e cu noi) e impotriva noastra“?!

Inainte de a adauga reactia mea – citeva lamuriri in legatura cu prezenta in caseta de la 22, unde, alaturi de numele celor care lucreaza efectiv in redactie, sint incluse liste de membri ai „colegiului“ revistei si de „colaboratori permanenti“. Destul de raspindit in presa noastra intelectuala, procedeul are dublul scop de a crea imaginea unor actiuni mai ample decit cele desfasurate de echipe redactionale foarte restrinse si – in plus – de a utiliza cu beneficiu de imagine prestigiul celor astfel raliati. In acea lista de „colaboratori permanenti“ m-am mai aflat o destul de lunga perioada, apoi am disparut, apoi am reaparut si acum am disparut din nou, de fiecare data fara s-o fi solicitat eu si fara sa fi fost informat prealabil. Fiind vorba despre optiunile redactiei, care m-a simtit cind mai apropiat, cind mai indepartat de linia revistei, n-am gasit de cuviinta sa reactionez nici in momentele in care am fost inclus, nici cind am fost exclus prima oara. O spun cu toata sinceritatea: prezenta in caseta 22-ului am primit-o si am privit-o cu sentimente de solidaritate colegiala (mai veche – de altfel – decit revista si decit postcomunismul romanesc, pe Gabriela Adamesteanu, pe Rodica Palade si pe multi dintre semnatarii din 22 cunoscindu-i de dinainte, din lumea literara si intelectuala a anilor ’80), iar la prima eliminare n-am avut nimic public de spus, mai ales ca nu tin deloc la asemenea „onoruri“ formale.

Insa iata ca acum, dupa ce am asteptat aproape doua luni, reactionez. Din trei motive:
Intii – pentru ca evacuarea din caseta de la 22 in conditiile date mi se pare ofensatoare. Orice redactie e indreptatita sa-si urmeze politica proprie, sa opteze pentru unii colaboratori si sa renunte la altii, dar ca numele meu sa faca obiectul unui asemenea „santaj“ mi se pare dincolo de acceptabil, oricit de calm si de tolerant as fi.
In al doilea rind, procedeul mi se pare atit de sinistru, incit cred ca e periculos sa-l ascundem sub covor. In sine, eliminarea mea dintre „colaboratorii permanenti“ ai 22-ului e prea putin importanta: revista n-are neaparat nevoie de articolele mele (desi mi se spunea citeodata ca are), iar eu imi vad de viata si fara sa public acolo. Insa semnificatia simbolica a faptului nu face decit sa-i confirme pe cei care acuza un anumit model de comportament vedetist si autoritarist al GDS sau al unor parti ale GDS. Cred ca atit mediul de dezbatere din interiorul Grupului, cit si cercurile mai largi ale sustinatorilor sai si ale publicului intelectual trebuie sa stie ca o astfel de distorsiune a comportamentului dialogic si democratic s-a putut produce. Mi se pare foarte grava si nu vad de ce, petrecindu-se pe propria-mi piele, as „suporta“-o in tacere.

In sfirsit, dupa cum am constatat intre timp, unii membri GDS erau in cunostinta de cauza, altii nu. Aflind de la mine ce s-a intimplat, citiva dintre acestia din urma s-au aratat socati si revoltati. Dar nici ei si nici cei care o sfatuisera pe Gabriela Adamesteanu sa nu accepte „santajul“ n-au considerat necesar sa se delimiteze public de gestul „eliminarii“ numelui meu, care nu se produsese in culise, ci e constatabil de catre oricine examineaza pagina tiparita. Daca oricare membru al GDS ar fi mentionat episodul, fie si in trecere, in paginile 22-ului, n-as mai fi intervenit. Asa, ma obliga sa o fac credinta ca sanatatea dezbaterii intelectuale e extraordinar de importanta pentru constructia democratiei romanesti postcomuniste si ca atentatele impotriva ei trebuie respinse cu fermitate si consecventa. Alternativele mi se par inspaimintatoare si nu sint dispus sa le accept nici macar prin complicitatea tacerii…